ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1266/2023

Ședința publică din data de 18 mai 2023

Asupra cererii de recurs, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1092 alin. (1) C. civ. de la 1864 și contractului de concesiune nr. x din 25.09.2006.

La termenul de judecată din 10 martie 2021 reclamanta a depus la dosar o precizare a cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat introducerea în cauză a Consiliului Local al Comunei Valea Doftanei, în calitate de pârât și obligarea în solidar a pârâtelor la plata sumelor solicitate prin cererea introductivă.

Prin încheierea de ședință din data de 11 mai 2021, instanța a constatat că cererea de chemare în judecată a Consiliului Local Valea Doftanei a fost făcută cu depășirea termenului prevăzut de art. 204 Cod procedură civilă, sens în care a respins-o ca fiind tardiv formulată și, totodată, a reținut că reclamanta a renunțat la capătul de cerere vizând obligarea pârâtei la plata contravalorii construcțiilor edificate de societate pe terenul concesionat, în temeiul contractului de concesiune.

Prin sentința nr. 1247 din 17 noiembrie 2021, pronunțată de Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2020, s-a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtă prin întâmpinare și a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, precizată, având ca obiect pretenții.

Cauza a fost înregistrată la 17 mai 2022 pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția contencios administrativ și fiscal, care prin încheierea din 24 mai 2022 a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a II-a Civilă, a aceleiași instanțe.

Prin decizia nr. 384 din 26 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul reclamantei.

În aprecierea recurentei instanța de apel în mod greșit a aplicat dispozițiile C. civ. de la 1864, referitoarea la executarea obligațiilor contractuale, în condițiile în care reclamanta a invocat ca temei de drept al acțiunii plata nedatorată, fiind incidentă regula prevăzută la art. 103 din Legea nr. 71/2011, potrivit căreia "obligațiile născute din fapte juridice extracontractuale sunt supuse dispozițiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârșirii lor", dar și excepția de la art. 118 din același act normativ, conform căreia "obligațiile extracontractuale născute înainte de intrarea în vigoare a C. civ. sunt supuse modurilor de stingere prevăzute de acesta".

Întrucât plățile au fost efectuate atât sub incidența vechiului, cât și a noului C. civ., recurenta susține că instanța de apel trebuia să analizeze restituirea sumelor prin prisma actului normativ incident la momentul plății.

În continuare, recurenta prezintă situația de fapt și de drept care a generat litigiul, considerând că sunt întrunite cerințele restituirii sumelor achitate cu titlu de plată nedatorată.

În aprecierea recurentei, contractul de concesiune nu era cu termen suspensiv, fiind un contract cu executare succesivă, iar modalitatea aleasă de părți de a achita redevența pe întreaga perioadă în cursul derulării contractului nu este o plată anterioară împlinirii unui termen suspensiv.

Instanța de apel, în temeiul dispozițiilor art. 1341 și 1635 C. civ., trebuia să admită apelul și să dispună restituirea sumelor achitate fără drept intimatei, cu titlu de redevență. În acest sens, a invocat decizia nr. 731 din 7 aprilie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și decizia nr. 384 din 26 octombrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești.

Prin întâmpinarea înregistrată la 21 februarie 2023, intimata U.A.T. Comuna Valea Doftanei a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Cauza a fost înregistrată la 9 ianuarie 2023 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă iar, prin rezoluția din 14 martie 2023, s-a fixat termen de judecată la 18 mai 2023.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și a temeiurilor de drept invocate, va respinge ca nefondat recursul pentru următoarele considerente:

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că instanța de apel în mod greșit a aplicat dispozițiile C. civ. de la 1864, privind executarea obligațiilor contractului, întrucât aceasta a invocat ca temei de drept plata nedatorată, fiind aplicabilă regula prevăzută la art. 103 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.

În raport cu această argumentare, Înalta Curte de Casație și Justiție constată incidența în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și nu a celui indicat de recurentă, întrucât se invocă încălcarea regulilor privind aplicarea în timp a legii civile, impunându-se calificarea corespunzătoare.

Criticile astfel cum au fost reîncadrate nu sunt fondate.

Potrivit dispozițiilor art. 103 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., "obligațiile juridice născute din fapte juridice extracontractuale sunt supuse dispozițiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârșirii lor".

Instanța supremă constată că între părți a fost încheiat contractul de concesiune nr. x din 25.09.2006, având ca obiect o suprafață de teren pentru o perioadă de 49 de ani, reclamanta achitând integral prețul concesiunii pentru toată durata, deși părțile stabiliseră ca redevența să fie achitată anual.

Ulterior, prin hotărârea nr. 95 din 27.11.2017, intimata U.A.T. Comuna Valea Doftanei a reziliat contractul de concesiune, motiv pentru care recurenta A. S.A. a introdus prezenta acțiune, solicitând restituirea sumelor achitate cu titlu de redevență potrivit contractului, pentru perioada 2018-2055.

Prin urmare, se reține că obligația de restituire a sumelor achitate cu titlu de redevență pentru perioada 2018-2055 nu este născută dintr-un fapt juridic extracontractual, deoarece această plată a fost efectuată de recurenta-reclamantă în temeiul obligațiilor derivând din contractul de concesiune, chiar dacă ulterior contractul a fost reziliat de către intimata-pârâtă.

Așadar, dispozițiile art. 103 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., invocate de recurentă ca fiind nesocotite de instanța de apel, nu sunt aplicabile speței deduse judecății, întrucât obligația de restituire nu este născută dintr-un fapt juridic, ci izvorăște dintr-o plată efectuată în temeiul obligațiilor contractuale.

Având în vedere că litigiul privește executarea contractului de concesiune nr. x din 25.09.2006 încheiat între părți, Înalta Curte constată că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 102 alin. (1) din același act normativ, potrivit cărora "contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa".

Aceeași regulă este prevăzută și la art. 6 alin. (2) și (3) C. civ., reluată în art. 3 și 4 din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora actele juridice încheiate înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii lor iar actele juridice nule, anulabile sau afectate de alte cauze de ineficacitate, prevăzute de vechiul C. civ. rămân supuse dispozițiilor legii vechi.

Cum în cauză restituirea sumelor achitate cu titlu de redevență privește contractul încheiat de părți în anul 2006, Înalta Curte constată că în mod just curtea de apel a reținut regula aplicării legii în vigoare de la data încheierii actului juridic, respectiv prevederile C. civ. de la 1864, fără a mai avea relevanță data efectuării plății prețului concesiunii.

A interpreta în sens contrar, respectiv al aplicării în cauză a prevederilor Legii nr. 287/2009 privind C. civ., ar presupune încălcarea principiului neretroactivității legii civile, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituția României, precum și de art. 1 din C. civ. de la 1848, care are corespondent în noul C. civ., la art. 6 alin. (1).

Mai mult, chiar recurenta a invocat ca temei de drept prevederile C. civ. de la 1864, respectiv dispozițiile art. 1092 privind plata ca modalitate de stingere a obligațiilor.

Criticile recurentei privind încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1341 și 1635 C. civ., subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu sunt fondate.

În primul rând, cauzei deduse judecății îi sunt aplicabile prevederile C. civ. de la 1864, astfel că nu se poate susține încălcarea unor dispoziții din noul C. civ., care nu sunt incidente în speță.

În al doilea rând, verificând decizia recurată se constată că în mod just instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor art. 1023 C. civ. de la 1864, potrivit cărora "aceea ce se datorește cu termen nu se poate cere înaintea termenului, dar ceea ce se plătește înainte nu se poate repeti".

Prin urmare, potrivit dispozițiilor legale evocate, se reține că, în cauză, chiar dacă recurenta-reclamantă a achitat benevol, în integralitate, prețul concesiunii terenului înainte de expirarea duratei prevăzute în contract, iar contractul a încetat înainte de termen, prin reziliere, din culpa acesteia, recurenta-reclamantă nu mai poate solicita restituirea sumei achitate ca redevență

Critica recurentei privind faptul că plata integrală a redevenței nu este o plată anterioară împlinirii unui termen suspensiv, întrucât contractul este cu executare succesivă, nu este fondată, deoarece obligația de plată a acesteia, astfel cum este prevăzută la art. 3 din contract, este cu termen.

În al treilea rând, nici cerințele restituirii redevenței în temeiul unei plăți nedatorate nu sunt întrunite, întrucât la data plății integrale a redevenței nu se regăsește ipoteza unei datorii care nu exista, ci, dimpotrivă, plata anticipată a acesteia s-a făcut în baza acordului părților, recurenta-reclamantă nefiind în eroare în ceea ce privește transferurile efectuate. Mai mult, plata a fost efectuată cu intenția evidentă de a stinge o datorie existentă la data efectuării acesteia, respectiv contravaloarea prețului concesiunii prevăzut în contract.

În ceea ce privește practica judiciară invocată de către recurentă, instanța supremă constată că în sistemul nostru de drept jurisprudența nu reprezintă un izvor de drept și nici nu poate fi considerată drept material, putând exista anumite repere în vederea stabilirii unei practici unitare. Unul din aceste mecanisme destinate asigurării unei practici unitare este cel prevăzut de art. 520 C. proc. civ., și anume procedura sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea dezlegării unei chestiuni de drept.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.A., prin lichidator judiciar C.I.I. B., împotriva deciziei nr. 384 din 26 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. prin lichidator judiciar C.I.I. B. împotriva deciziei nr. 384 din 26 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 mai 2023.