ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1664/2023

Ședința publică din data de 20 septembrie 2023

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 30 septembrie 2016 pe rolul Tribunalului Sălaj, reclamanții A. și societatea B. S.R.L. au chemat în judecată pârâtul C., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună rezoluțiunea contractului încheiat de pârât cu reclamantul A. în data de 04.10.2013, obligarea pârâtului la restituirea către reclamant a sumei de 75.638,1 RON, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data scadenței - respectiv 04.03.2013 - până la plata efectivă, obligarea pârâtului la restituirea către reclamanta societatea B. S.R.L. a sumei de 136.549 RON, cu titlu de echivalent al lucrărilor de tâmplărie efectuate în executarea contractului din data de 04.10.2013, la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data pronunțării sentinței până la plata efectivă, obligarea pârâtului la restituirea în natură către societatea reclamantă a următoarelor bunuri mobile: vitrină pe colț cu două uși, vitrină cu două uși și două sertare, librării, vitrină pe colț, birou cu două sertare, scărițe, în valoare totală de 10.277,88 RON, cu cheltuieli de judecată.

Reclamanții au depus la dosarul cauzei cerere de modificare a acțiunii, prin care au arătat că înțeleg să detalieze capetele de cerere nr. x și 4 în sensul că, alături de pretențiile inițiale, pe care le mențin în aceeași formă, formulează: în subsidiar - pentru ipoteza în care instanța ar refuza obligarea pârâtului la restituire către reclamanta de rândul 2 - obligarea pârâtului la plata către reclamantul de rândul 1 a sumei de 136.549 RON, cu titlu de echivalent al lucrărilor de tâmplărie efectuate în executarea contractului din data de 04.10.2013, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data pronunțării sentinței, până la plata efectivă; în subsidiar - pentru ipoteza în care instanța ar refuza obligarea pârâtului la restituire către reclamanta de rândul 2 - obligarea pârâtului la restituirea în natură către reclamantul de rândul 1 a următoarelor bunuri mobile: vitrină pe colț cu două uși, vitrină cu două uși și două sertare, librării, vitrină pe colț, birou cu două sertare, scărițe, în valoare totală de 10.277,88 RON.

Prin încheierea din 9 martie 2017, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei societatea B. S.R.L.

Prin sentința civilă nr. 656 din 30 iunie 2021, pronunțată de Tribunalul Sălaj, secția Civilă în dosarul nr. x/2016, s-a respins acțiunea formulată de reclamanta societatea B. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul C., ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă.

S-a admis în parte cererea formulată și modificată de reclamantul A..

S-a dispus rezoluțiunea contractului intitulat "Contract de vânzare-cumpărare" încheiat între reclamant și pârât la data de 04.10.2013.

A fost obligat pârâtul C. la restituirea către reclamantul A. a sumei de 83.743,7 RON, cu dobânda legală de la data de 04.10.2013 și până la plata efectivă.

A fost obligat pârâtul la restituirea către reclamantul A. a sumei de 151.182 RON, cu dobânda legală, de la data de rămânerii definitive a hotărârii și până la plata efectivă, precum și a următoarelor bunuri mobile: vitrină pe colț cu două uși, vitrină cu două uși și două sertare, librării, vitrină pe colț, birou cu două sertare, scărițe în valoare de 2.310 euro, enumerate la secțiunea a II-a punctele 17-22 din cererea de chemare în judecată.

S-a dispus restituirea către pârâtul C. a sumei de 400 RON, achitate cu chitanța nr. x/1 la data de 22.03.2017, cu titlu de avans onorariu pentru domnul expert D..

S-a dispus restituirea către reclamantul A. a sumei de 400 RON, achitate cu chitanța nr. x/1 la data de 13.04.2017, cu titlu de avans onorariu pentru domnul expert D..

A fost obligat pârâtul la plata în favoarea reclamantului a sumei de 18.887,29 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 103 din 17 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, a fost admis apelul declarat de pârâtul C. împotriva sentinței civile nr. 656 din 30 iunie 2021, pronunțate în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Sălaj, care a fost schimbă în sensul că a fost respinsă acțiunea formulată de reclamant, păstrându-se restul dispozițiilor.

A fost obligat intimatul A. să plătească apelantului C. suma de 21.792,36 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Reclamantul a declarat recurs împotriva acestei decizii.

În susținerea recursului, recurentul-reclamant arată că instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, fiind incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În acest sens, recurentul-reclamant a invocat încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 477 C. proc. civ., întrucât, pentru a pronunța soluția de respingere a acțiunii în rezoluțiune formulate, Curtea a reținut, în mod esențial, că obligația intimatului nu ar fi ajuns la scadență, fiind aplicabile prevederile art. 1.555 alin. (2) C. civ.

Potrivit recurentului-reclamant, apelantul nu a înțeles să critice hotărârea instanței de fond sub aspectul ordinii de executare a obligațiilor, nici în cuprinsul memoriului de apel, nici cu ocazia susținerii concluziilor orale pe fondul cauzei în fața Curții de Apel Cluj. Dimpotrivă, la pagina 17 din memoriul de apel, intimatul a precizat că termenele stabilite în contract erau până în 30.12.2014, așa încât obligațiile erau scadente, părțile stabilind o simultaneitate a realizării prestațiilor.

În aceste condiții, potrivit recurentului-reclamant, motivând hotărârea recurată prin invocarea, ca argument principal, a existenței unei ordini de executare a obligațiilor, instanța de apel a nesocotit principiul tantum devolutum quantum apellatum, consacrat de art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

În esență, astfel cum susține recurentul-reclamant, instanța și-a întemeiat soluția pe considerente necontestate de către apelant sau, cu atât mai mult, pe argumente reiterate și confirmate de către acesta, încălcând principiul disponibilității și limitele efectului devolutiv al apelului.

Totodată, în raport de prevederile art. 14 alin. (4) C. proc. civ., recurentul-reclamant arată că, în ipoteza în care instanța de apel ar fi înțeles să recalifice anumite afirmații ale apelantului, considerându-le critici implicite la adresa considerentelor instanței de fond referitoare la inexistența ordinii de executare a obligațiilor, aceasta avea obligația de a pune în discuția părților problema de drept respectivă.

În opinia recurentului-reclamant, obligația instanței de a supune dezbaterii temeinicia acestui aspect este cu atât mai pregnantă cu cât aceasta a înțeles să indice, în motivarea soluției sale, prevederile art. 1.555 alin. (2) C. civ., temei care nu a fost invocat sau dezbătut în faza judecății în fond. În aceste condiții, recurentul-reclamant susține că instanța de apel l-a lipsit de dreptul de a formula apărări față de incidența acestor prevederi legale, drept garantat de principiul contradictorialității și, implicit, de dreptul la apărare de care acest principiu este indisolubil legat.

Un alt motiv de recurs invocat vizează faptul că hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii - art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurentul-reclamant arată că instanța de apel a apreciat că în speță ar fi vorba despre un grup de contracte, pentru ca apoi să considere că am fi în prezența unui contract unic.

Instanța de apel a apreciat că, în pofida calificării date de părți, respectiv contract de vânzare-cumpărare, s-ar impune recalificarea acestuia, iar în operațiunea de interpretare a contractului, a pornit de la observația că obligațiile asumate de părți sunt specifice mai multor contracte, pentru a aprecia mai apoi că un rol în clarificarea acestui aspect trebuie atribuit și clauzelor destinate să amenajeze contractul viitor și care au fost executate anticipat (clauze anticipatorii).

În aceeași ordine de idei, recurentul-reclamant susține că instanța de apel a reținut că "în cazul litigiului pendinte au fost executate anticipat clauzele referitoare la plata unei părți din prețul stipulat (...) fiind executată și obligația de predare a lucrului promis spre vânzare" (p. 51 din hotărârea recurată), pentru a concluziona că:

"voința părților era aceea a realizării unor lucrări de tâmplărie specializată (mobilă antichizată, parchet etc.) în schimbul contravalorii acestora fiind promise spre vânzare două parcele de teren" (p. 52 din hotărârea recurată).

În esență, astfel cum apreciază recurentul-reclamant, instanța de apel pare a sugera că este vorba despre o promisiune de vânzare (asumată de pârât, în calitate de proprietar al terenurilor), cu prețul stabilit în bani și executat anticipat prin varii lucrări de tâmplărie realizate de reclamant.

Subliniază recurentul-reclamant că, în ceea ce privește modalitatea efectivă de executare a obligației având ca obiect prețul stabilit în bani, în doctrină s-a arătat că stipularea unei modalități alternative de executare a obligației de plată a prețului nu influențează calificarea contractului, cât timp prețul a fost stabilit în bani prin contractul respectiv și că, indiferent de modalitatea de executare a obligației de plată a prețului, dacă actul încheiat între părți stipulează un preț, este vorba de vânzare.

După toate aceste aprecieri, instanța de apel a concluzionat în sensul că obligațiile principale asumate se încadrează în final în regimul abstract al contractului de antrepriză, fără a trage concluziile propriilor aprecieri legate de executarea anticipată a unor obligații care ar fi făcut în realitate obiectul vânzării promise și pe care părțile au ales să le execute în avans, adică anterior încheierii contractului definitiv de vânzare.

Sub un alt aspect, recurentul-reclamant invocă faptul că instanța de apel a apreciat că în speță ar fi vorba despre un contract având un obiect determinat, pentru ca apoi să considere că obiectul (în ce privește prestația reclamantului) ar fi urmat a fi determinat abia ulterior încheierii contractului.

Astfel, instanța de apel a debutat prin aprecia că reclamantul s-a obligat să execute o anumită lucrare în beneficiul pârâtului, continuând cu susținerea că la momentul încheierii contractului bunurile au fost individualizate având caracteristici bine configurate care le particularizează în raport de bunuri similare, pentru a reveni ulterior asupra propriilor susțineri și să aprecieze că reclamantului i-ar fi revenit spre executare mai multe prestații nedeterminate cu exactitate prin contract, însă determinate de părți sub aspectul valorii.

În esență, instanța de apel a ales mai întâi să ignore faptul că obligația reclamantului era dată de un preț stabilit în bani, pretinzând că părțile au stabilit executarea prin realizarea unor lucrări, fapt ce transformă obligația principală într-una de a face.

Recurentul reclamant precizează că stipularea unei metode alternative de executare a obligației de plată a prețului specifică vânzării nu transformă contractul în antrepriză.

A mai arătat recurentul-reclamant că un veritabil contract de antrepriză presupune un obiect determinat, conform art. 1.851 alin. (1) C. civ., iar contractul din 04.10.2013 nu determină astfel de prestații, ci doar specifică posibilitatea efectuării unor lucrări de tâmplărie, menționate în mod generic, în lipsa oricărei determinări, sub aspectul obiectului sau al prețului acestora. De altfel, inclusiv poziția pârâtului în fata instanței de apel a fost în sensul că lucrările efectiv executate și valoarea fiecăreia în parte au fost stabilite ulterior încheierii contractului din 04.10.2013.

Potrivit recurentului-reclamant, realitatea confirmată de starea de fapt probată și reținută inclusiv de instanța de apel este că singurele prestații determinate prin contract sunt cele specifice vânzării (bunuri vândute și prețul de achitat), cu mențiunea că, după cum precizează explicit contractul, este vorba despre o promisiune, deoarece pârâtul s-a obligat ca, până la data scadenței, să procure act pentru încheierea contractului în formă autentică.

A mai invocat recurentul-reclamant și că hotărârea instanței de apel este nemotivată, în raport de probațiunea administrată în cauză, respectiv de conținutul explicit al expertizei administrate în cauză, care este redat pe larg.

Un ultim motiv de recurs invocat vizează faptul că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea/aplicarea greșită a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În esență, recurentul-reclamant apreciază că instanța de apel a încălcat normele de drept material referitoare la: interpretarea contractelor; forța obligatorie a contractelor; rezoluțiunea contractelor; excepția de neexecutare; contractul de antrepriză.

În ce privește interpretarea contractului, recurentul-reclamant susține că instanța s-a folosit în mod nepermis de un mijloc care urmărește decelarea voinței reale a părților pentru a descoperi în contract o obligație pe care părțile nu au avut-o în vedere: obligația de montaj a bunurilor produse de reclamant în executarea contractului, inclusiv obligația de a-l informa pe pârât în legătură cu calitatea precară a șapei din propria locuință.

Mai mult decât atât, recurentul-reclamant arată că instanța de apel, deși a invocat în mod repetat faptul că excepția de neexecutare poate fi invocată doar în limita neexecutării reproșate, a omis să constate că pentru presupuse neexecutări mărunte care au fost reproșate, reclamantul a refuzat integral executarea propriilor obligații.

În opinia recurentului-reclamant, dacă instanța ar fi apreciat că nu sunt întrunite condițiile unei rezoluțiuni totale, nimic nu ar fi împiedicat-o să dispună rezoluțiunea parțială a contractului (inclusiv dintr-o eventuală culpă comună a părților).

Mai susține recurentul-reclamant că excepția de neexecutare este susceptibilă a opera doar în prezența a două obligații corelative și interdependente, or, în speță a fost încheiat un contract unilateral, nicidecum sinalagmatic, nu s-a probat o neexecutare semnificativă imputabilă reclamantului și că excepția de neexecutare nu poate fi invocată ca apărare pentru prima dată în acțiunea în rezoluțiune, ulterior punerii în întârziere, în raport de art. 1.522 alin. (5) C. civ.. excepția de neexecutare nu poate fi invocată pentru prima dată ca apărare în acțiunea în rezoluțiune, pentru a înlătura retroactiv caracterul culpabil al neexecutării obligației pârâtului.

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul-reclamant nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din data de 1 martie 2023, comunicarea raportului părților, pentru a depune puncte de vedere.

Recurentul-reclamant a depus punct de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea din 3 mai 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în complet de filtru, a admis în principiu recursul și a fixat termen la data de 20 septembrie 2023, cu citarea părților.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul declarat este fondat, în raport de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă, pentru considerentele care urmează:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă și motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicție între considerente și dispozitiv, când hotărârea cuprinde considerente contradictorii, precum și în cazul în care lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Procedând la analiza motivului de recurs menționat, Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a porni de la premisa că obligația de motivare a hotărârii reprezintă unul dintre aspectele esențiale ale dreptului la un proces echitabil, constând în dreptul oricărei părți în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanței observațiile, argumentele și mijloacele sale de probă, corelativ cu obligația instanței ca aceste observații și argumente să fie examinate în mod efectiv.

Judecătorii au obligația, în asigurarea dreptului la un proces echitabil al tuturor părților implicate, de a indica cu suficientă claritate motivele pe care își întemeiază soluția, astfel încât orice parte interesată să aibă posibilitatea de-a avea convingerea că argumentele sale au fost în mod efectiv ascultate și analizate, iar considerentele hotărârii trebuie să-și găsească rațiunea în cadrul probelor administrate în cauză.

Articolul 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. prevede obligația instanței de a insera în cuprinsul hotărârii expunerea situației de fapt reținute pe baza probelor administrate în cauză, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților. Expunerea considerentelor reprezintă garanția că hotărârea pronunțată reprezintă rezultatul unui raționament logico-judiciar, iar soluția nu a fost pronunțată într-un mod arbitrar și discreționar, și face în același timp posibilă realizarea controlului judiciar.

Analizând hotărârea recurată, Înalta Curte reține că cea mai mare parte a motivării instanței de apel nu reprezintă altceva decât o succesiune amplă de considerente exclusiv teoretice cu privire la: recalificarea contractului încheiat de părți, caracteristicile contractului sinalagmatic, scopul calificării contractului, metodologia și criteriile de calificare a contractului, tipologiile abstracte aduse în discuție în cauză (contract de vânzare, contract de antrepriză, delimitarea contractului de antrepriză de contractul de vânzare, contractele preparatorii, contractul de furnizare, delimitarea contractului de vânzare de contractul de furnizare, bunurile individual determinate, bunurile de gen, bunurile mobile/imobile prin destinație, novația, condițiile invocării rezoluțiunii judiciare, excepția de neexecutare a contractului), ceea nu poate fi calificat ca fiind un raționament logico-juridic ce conduce la soluția adoptată.

Înalta Curte reține, de asemenea, că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii.

În acest sens, se impune a se arăta că instanța de apel a apreciat că, din economia cauzei, rezultă că reclamantul s-a obligat în nume personal să execute lucrarea independent și pe riscul său și să o predea pârâtului la termenul convenit, acela de 30.12.2014, în timp ce prestația la care s-a îndatorat pârâtul vizează încheierea în viitor a unui contract autentic de vânzare-cumpărare cu privire la două terenuri aflate în proprietatea sa, terenuri alăturate în suprafață totală de 2.103 mp, identificate în CF x sub nr. cadastral x (517 mp) și CF x sub nr. cadastral x (1.586 mp), în schimbul sumei de 50.000 euro, din valoarea menționată, suma de 17.000 euro fiind reținută cu titlu de arvună de către pârât și reprezentând lucrări de realizate anterior de reclamant în beneficiul pârâtului la alte imobile, lucrări executate de reclamant, recepționate și acceptate de pârât, anterior datei de 4.10.2014, datorie cu privire la care părțile au agreat să opereze o compensare. A mai reținut instanța de apel că diferența în cuantum de 33.000 euro urma să fie achitată prin predarea unor lucrări de tâmplărie la casa din Ortelec, până cel târziu la data de 30.12.2014 .

În continuarea aceleiași argumentații, la fila x din hotărârea recurată, instanța de apel precizează că actul juridic dedus judecății este un contract de antrepriză, dar și că acceptarea promisiunii de către beneficiar conduce la formarea unei promisiuni sinalagmatice de vânzare, pentru ca în final să aprecieze că obligațiile principale asumate se încadrează în regimul abstract al contractului de antrepriză, aceeași concluzie regăsindu-se și la fila x: convenția perfectată este o antrepriză de lucrări.

În aceeași manieră contradictorie, la fila x din hotărâre instanța de apel arată că la momentul încheierii contractului, bunurile au fost individualizate, având caracteristici bine configurate care le particularizează în raport de bunuri similare, dar și că intimatul-reclamant și-a asumat mai multe prestații, nedeterminate cu exactitate prin contract, însă determinabile de către părți sub aspectul valorii până la concurența sumei de 33.000 euro (lucrări de tâmplărie).

Se impune a se arăta, de asemenea, că la fila x instanța de apel a reținut că prestațiile la care s-a îndatorat titularul acțiunii constau în executarea unei lucrari în beneficiul pârâtului, predarea către pârât a rezultatului acestei activității, încorporarea bunurilor confecționate cu materialele reclamantului, pentru ca la fila x din hotărâre să precizeze că materialele necesare pentru realizarea lucrărilor ce au constituit obiectul contractului, au fost proprietatea pârîtului.

Înalta Curte precizează că motivarea unei hotărâri nu trebuie să fie contradictorie sau dubitativă, ci ar trebui să ofere părților și instanței de control judiciar o înlănțuire logică a faptelor și regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv, în cauză, aceste exigențe nefiind respectate de instanța de apel.

Instanța de apel avea obligația de a califica în mod clar și coerent actul juridic dedus judecății, de a stabili în considerente situația de fapt, de a realiza încadrarea în drept, de a examina argumentele părților și de a expune punctul de vedere față de fiecare critică relevantă și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Înalta Curte arată că motivele contradictorii reținute de instanța de apel împiedică exercitarea controlului judiciar, motiv pentru care criticile de nelegalitate expuse în susținerea cererii de recurs din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 Cod procedură civilă nu pot fi analizate.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 103 din 17 februarie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 103 din 17 februarie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Casează decizia civilă nr. 103 din 17 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 septembrie 2023.