ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 394/2025

Ședința publică din data de 25 februarie 2025

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 30 septembrie 2016 pe rolul Tribunalului Sălaj, reclamanții A. și B. S.R.L. au chemat în judecată pârâtul C., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună rezoluțiunea contractului încheiat de pârât cu reclamantul A. în data de 04.10.2013, obligarea pârâtului la restituirea către reclamant a sumei de 75.638,1 RON, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data scadenței - respectiv 04.03.2013 - până la plata efectivă, obligarea pârâtului la restituirea către reclamanta B. S.R.L. a sumei de 136.549 RON, cu titlu de echivalent al lucrărilor de tâmplărie efectuate în executarea contractului din data de 04.10.2013, la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data pronunțării sentinței până la plata efectivă, obligarea pârâtului la restituirea în natură către societatea reclamantă a următoarelor bunuri mobile: vitrină pe colț cu două uși, vitrină cu două uși și două sertare, librării, vitrină pe colț, birou cu două sertare, scărițe, în valoare totală de 10.277,88 RON, cu cheltuieli de judecată.

Reclamanții au depus la dosarul cauzei cerere de modificare a acțiunii, prin care au arătat că înțeleg să detalieze capetele de cerere nr. x și 4 în sensul că, alături de pretențiile inițiale, pe care le mențin în aceeași formă, formulează: în subsidiar - pentru ipoteza în care instanța ar refuza obligarea pârâtului la restituire către reclamanta de rândul 2 - obligarea pârâtului la plata către reclamantul de rândul 1 a sumei de 136.549 RON, cu titlu de echivalent al lucrărilor de tâmplărie efectuate în executarea contractului din data de 04.10.2013, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data pronunțării sentinței, până la plata efectivă; în subsidiar - pentru ipoteza în care instanța ar refuza obligarea pârâtului la restituire către reclamanta de rândul 2 - obligarea pârâtului la restituirea în natură către reclamantul de rândul 1 a următoarelor bunuri mobile: vitrină pe colț cu două uși, vitrină cu două uși și două sertare, librării, vitrină pe colț, birou cu două sertare, scărițe, în valoare totală de 10.277,88 RON.

Prin încheierea din 9 martie 2017, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei B. S.R.L.

Prin sentința civilă nr. 656 din 30.06.2021 pronunțată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Sălaj s-a respins acțiunea formulată de reclamanta B. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul C., ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă.

S-a admis în parte cererea formulată și modificată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul C..

S-a dispus rezoluțiunea Contractului intitulat "Contract de vânzare-cumpărare" încheiat între reclamant și pârât la data de 04.10.2013.

A fost obligat pârâtul C. la restituirea către reclamantul A. a sumei de 83.743,7 RON cu dobânda legală de la data de 04.10.2013 și până la plata efectivă. A fost obligat pârâtul C. la restituirea către reclamantul A. a sumei de 151.182 RON cu dobânda legală de la data de rămânerii definitive a prezentei hotărâri și până la plata efectivă. A fost obligat pârâtul C. la restituirea către reclamantul A. a următoarelor bunuri mobile: vitrină pe colț cu două uși, vitrină cu două uși și două sertare, librării, vitrină pe colț, birou cu două sertare, scărițe în valoare de 2310 EUR enumerate la Secțiunea a II-a punctele 17-22 din cererea de chemare în judecată.

S-a dispus restituirea către pârâtul C. a sumei de 400 RON achitate cu chitanța nr. x/1 la data de 22.03.2017 cu titlu de avans onorariu pentru domnul expert D. S-a dispus restituirea către reclamantul A. a sumei de 400 RON achitate cu chitanța nr. x/1 la data de 13.04.2017 cu titlu de avans onorariu pentru domnul expert D.

A fost obligat pârâtul C. la plata în favoarea reclamantului A. a sumei de 18887,29 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, din care suma de 8097 RON reprezintă taxă judiciară de timbru, suma de 3525 RON reprezintă onorariu achitat în contul domnului expert E., iar suma de 7265,29 RON reprezintă partea din onorariul avocațial corespunzător pretențiilor admise.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel C..

Prin decizia civilă nr. 103 din 17.02.2022, pronunțată de către Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, s-a admis apelul declarat de C. împotriva sentinței civile nr. 656 din 30.06.2021, pronunțată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Sălaj, care a fost schimbată în sensul că: s-a respins acțiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtului C. și au fost păstrate restul dispozițiilor primei instanțe. A fost obligat intimatul A. să plătească apelantului C. suma de 21.792,36 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs A., solicitând casarea hotărârii atacate, cu consecința menținerii ca legală și temeinică a sentinței civile nr. 656/2021, pronunțată de Tribunalul Sălaj în dosarul nr. x/2016, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată formulată de către recurent; cu obligarea, totodată, a intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 1664 din 20.09.2023, a admis recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 103 din 17 februarie 2022, pronunțată de către Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 159/2024 din 8 aprilie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelantul C. împotriva sentinței civile nr. 656 din 30 iunie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Sălaj, pe care a păstrat-o în întregime; totodată, a fost obligat apelantul să plătească intimatului A. suma de 10.357,76 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei civile nr. 159/2024 din 8 aprilie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, pârâtul C. a formulat recurs indicând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. și solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și respingerea ca neîntemeiată a acțiunii introductive, cu cheltuieli de judecată.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a invocat teza existenței motivelor contradictorii, susținând că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

S-a susținut aplicarea greșită a prevederilor art. 309 C. proc. civ. și faptul că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nemotivată cu privire la aspecte esențiale de fapt și de drept, ceea ce echivalează cu nejudecarea, devenind incidente prevederile art. 480 alin. (3) teza I din C. proc. civ.

Conform art. 309 C. proc. civ., proba cu martori poate fi primită pentru lămurirea clauzelor actului juridic (alin. (1) coroborat cu alin. (5) și alin. (4) pct. 6 ale art. 309 C. proc. civ.), iar art. 309 alin. (5) C. proc. civ. nu se aplică în cauză raportat la teza probatorie dezvoltată prin apărările pârâtului apelant.

Astfel, prin martori s-a tins la dovedirea executării contractului (inclusiv a alegatelor neexecutări arătate de către părți), care nu are legătură cu încheierea ca atare a actului juridic.

Mai mult, poate fi primită proba cu martori nu pentru dovedirea unui contract constatat printr-un înscris, ci pentru lămurirea clauzelor acestuia, după cum prevede art. 309 alin. (4) pct. 6 C. proc. civ., respectiv pentru verificarea executării prestațiilor asumate prin respectivul act juridic.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a prezentat, pentru început, succesiunea înțelegerilor dintre părți/conținutul acestora, respectiv aspecte legate de interpretarea contractului izvorâte din analiza voinței părților litigante și elemente necesare calificării actului juridic încheiat între părți, susținând că, în opinia sa, trebuie aplicate dispozițiile art. 1266 alin. (1) și (2) C. civ., art. 1267 C. civ. și art. 1268 din același cod.

Referitor la nelegalitatea deciziei recurate, recurentul a invocat existența unor calificări criticabile date de instanța de fond și de instanța de apel, după rejudecare, actului supus judecății.

În acest context, recurentul a susținut că, potrivit analizei pieselor dosarului și din interpretarea contractului dintre părți, acordul dintre părți îmbracă forma promisiunii sinalagmatice de vânzare cumpărare.

Cât privește data de 30.12.2014 inserata în contract, aceasta reprezintă doar data limită la care obligația intimatului trebuia realizată și nu poate fi interpretată ca fiind data la care trebuia realizat transferul dreptului de proprietate. De altfel, dat fiind specificul înțelegerii agreate, data la care ar fi trebuit să se realizeze transferul dreptului de proprietate nici nu putea să coincidă cu data stabilită pentru realizarea lucrărilor de tâmplărie față de unicitatea acestora, respectiv necesitatea predării și integrării acestora în imobilul recurentului. Suplimentar, față de modalitatea convenită de plată a prețului, este evident că lucrările executate trebuiau și evaluate de către părți pentru a conchide, în final, dacă într-adevăr acestea se cifrează la suma convenită ca preț al vânzării.

Relativ la obligația sa, asumată prin contractul de vânzare cumpărare din 04.10.2013, recurentul a precizat faptul că, specific promisiunii sinalagmatice de vânzare-cumpărare, este obligația ambelor părți de a încheia un contract de vânzare-cumpărare în formă autentică. Așadar, până la acest moment, promitentul-vânzător, prin încheierea promisiunii, nu a vândut, ci a promis că vinde în viitor, iar promitentul cumpărător nu a cumpărat, ci a promis că va cumpăra în viitor, ambii obligându-se numai să încheie contractul de vânzare-cumpărare.

Mai mult, în lipsa existenței în cuprinsul promisiunii a unei date la care obligația de perfectare a contractului autentic să devină exigibilă, instanța a înțeles că aceasta nu se poate realiza doar anterior realizării obligației corelative de plată a prețului. Or, din cuprinsul înscrisurilor asumate de către ambele părți, rezultă că, la data de 27.08.2014, nici una dintre cele doua obligații interdependente, respectiv plata prețului și transferul dreptului de proprietare, nu erau îndeplinite.

Recurentul a susținut că are o importanță deosebită ca un act juridic să fie analizat în funcție de voința părților, redând aspectele care, în opinia acestuia, derivă din întrunirea acordului de voințe.

Așa fiind, având în vedere termenul până la care trebuiau executate lucrările, contractul apare ca sinalagmatic, cu obligații bilaterale și corelative, fapt ce duce la calificarea corectă, de promisiune bilaterală de vânzare.

Recurentul a susținut că este criticabilă varianta aleasă de instanța de apel, în sensul de a califica actul juridic drept o promisiune unilaterală de vânzare, din moment ce apare clar (a) un termen asumat de intimat, promitent cumpărător, de executare integrală a obligației de plată a prețului, prin mai multe prestații, nedeterminate cu exactitate prin contract, însă determinabile de către părți sub aspectul (b) valorii până la concurența sumei de 33.000 euro, respectiv (c) a prestațiilor sale (lucrări de tâmplărie).

În continuare, recurentul a invocat greșita interpretare a clauzelor contractului încheiat între părți sub aspectul ordinii de executare a obligațiilor.

S-a arătat că între părțile litigante s-a încheiat un contract sinalagmatic, promisiune de vânzare-cumpărare, supus dispozițiilor art. 1171 teza I si urm. C. civ.

Or, prin sentința apelată, contrar stării de fapt neechivoce ce rezultă din actele emanate de la părți, instanța de judecată a reținut că ceea ce s-a "voit" prin actul încheiat era doar asumarea unei obligații din partea recurentului, în timp ce cealaltă parte și-ar fi păstrat libertatea de a avea obligații sau nu. In continuare, instanța a reținut în sarcina vânzătorului o culpă în neexecutarea obligației unilateral asumate.

Recurentul a susținut că nu poate fi de acord cu raționamentul și concluzia instanței de judecată, întrucât chestiunea referitoare la interpretarea contractului de vânzare cumpărare "ca fiind o promisiune unilaterală de vânzare" și nu un act bilateral însușit de ambele părți, a fost invocată de către intimat printr-o apreciere greșită a textelor legale aplicate interpretării contractului.

Instanța analizează într-un mod formal, rupt de realitate, modalitatea de executare a obligațiilor derivând din promisiunea de vânzare cumpărare. Pe de o parte, se recunoaște existența clauzelor anticipatorii în prezentul contract (executarea unor prestații de către intimat predarea posesiei imobilului) însă se neagă, într-un mod artificial, posibilitatea ce reiese din contract ca prețul să fie achitat, prin intermediul acestor prestații de tâmplărie, fără ca aceste prestații să fie legate de momentul preconizatei transmisiuni a dreptului de proprietate.

Altfel spus, instanța de apel consideră că există clauze anticipatorii doar pentru câteva dintre obligațiile promitentului cumpărător, cum ar fi plata unei părți din preț (lucrările de tâmplărie deja executate la momentul semnării actului) precum și pentru o parte din prestațiile promitentului-vânzător (predarea posesiei asupra bunului), însă, în mod criticabil, se consideră că restul prestațiilor care trebuiau executate ar fi trebuit prestate doar la data la care s-ar fi încheiat contractul de vânzare având ca obiect transmiterea dreptului de proprietate asupra celor două parcele.

Pe de altă parte, o atare interpretare comportă un raționament fracturat și incompatibil cu voința reală a părților.

În acest context se impune precizarea că, prin cererea introductivă de instanță s-a solicitat pronunțarea unei hotărâri privind rezoluțiunea contractului încheiat la data de 04.10.2013 cu consecința repunerii părților în situația anterioară.

Pentru a se dispune rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare cumpărare, trebuie îndeplinite mai multe condiții, or, în prezentul dosar obligația asumată prin promisiunea bilaterală de vânzare cumpărare născută în sarcina recurentului nu a ajuns la termen, neexistând în cuprinsul contractului vreo mențiune privind data la care părțile ar fi urmat să încheie contractul de vânzare cumpărare în formă autentică. Chiar și în situația în care s-ar admite raționamentul instanței, referitor la aspectul că obligația recurentului a devenit scadentă la data de 30.12.2014 prin raportare la caracterul uno ictu al contractului de vânzare-cumpărare, acest fapt nu este imputabil recurentului, promitent vânzător, din moment ce s-a făcut dovada că la această dată exista "act pentru încheierea contractului în forma autentica", iar intimatul pretinde că neîncheierea contractului în formă autentică s-a datorat tocmai faptului că recurentul nu ar fi avut cartea funciară pentru suprafețele de teren ce urmau a fi vândute.

In același sens, reținerea unei culpe în sarcina recurentului, ca temei al pronunțării rezoluțiunii, nu este posibilă și motivat de faptul că a invocat excepția de neexecutare a contractului anterior introducerii cererii de chemare în judecată și a reiterat-o pe parcursul prezentului litigiu.

In esență, obligației recurentului de transferare a dreptului de proprietate îi corespunde obligația corelativă a intimatului de plată a prețului. A precizat anterior faptul că, la data de 30.12.2014, la care devenea scadentă obligația de plată a prețului, s-a încheiat Anexa la contractul de vânzare-cumpărare în cuprinsul căruia, părțile au procedat la o evaluare a lucrărilor executate din punct de vedere pecuniar.

Prin ignorarea acestei părți din antecontract, tribunalul nu a verificat în mod temeinic dacă se punea problema aplicării art. 1556 C. civ. și nu și-a îndeplinit obligația prevăzută de art. 129 alin. (5) C. proc. civ. În speță, trebuiau administrate probe suplimentare pentru lămurirea situației de fapt a plății prețului.

Decizia recurată este criticabilă și sub aspectul analizării efectuării plății de către reclamant, a mai susținut recurentul.

Astfel, raportat la plată, trebuie verificat cum se realizează plata în situația dedusă judecății și cum se poate considera, în acest caz, că aceasta a fost făcută.

Tocmai că, nefiind vorba despre o sumă de bani, se aplică prevederile art. 1469 alin. (2) teza finala C. civ. (executarea oricărei prestații care constituie obiectul însuși al obligației).

Mai mult, potrivit art. 1480 C. civ., debitorul este țintit să își execute obligațiile cu diligența pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale, afară de cazul în care prin lege sau prin contract s-ar dispune altfel. Având în vedere faptul că intimatul este un reputat fabricant și creator de mobilă, se aplică executării obligațiilor sale prevederile art. 1480 alin. (2) C. civ. ce stipulează că în cazul unor obligații inerente unei activități profesionale, diligența se apreciază ținând seama de natura activității exercitate.

Este evident că într-o atare situație instanța fondului trebuia să valorifice răspunsurile la interogatorii, depozițiile martorilor precum și expertiza tehnică din care rezultă insuficiența și neconformitatea executării prestațiilor de către reclamantul-intimat.

În orice situație, indiferent dacă ar fi calificate prestațiile intimatului ca fiind de plată a prețului, derivate din promisiunea bilaterală de vânzare sau acte constituente ale unei obligații de antrepriză, rămâne datoria acestuia de a garanta pentru viciile și neconformitățile produselor livrate.

Prin urmare, se poate considera că obligația de rezultat a intimatului nu a fost executată. Conform art. 1490 alin. (1) C. civ., creditorul poate refuza să primească o executare parțială, chiar dacă prestația ar fi divizibilă; or, a susținut recurentul, prin probațiunea administrată în cauză s-a demonstrat că acesta a fost nemulțumit și a contestat calitatea lucrărilor de tâmplărie executate de intimat.

De asemenea, recurentul a calificat ca fiind criticabilă înlăturarea de către instanța de apel a apărării sale referitoare la invocarea excepției de neexecutare a contractului.

În acest sens, recurentul a susținut că, așa cum se poate observa, atât din starea de fapt, din probatoriul administrat și din susținerile părților, în mod îndreptățit era îndrituit să invoce excepția de neexecutare a contractului, condițiile de invocare ale excepției de neexecutare a contractului fiind îndeplinite în cauză.

Mai mult, recurentul a arătat că a fost gata să își execute obligația de a încheia un contract de vânzare, sens în care în cursul anului 2014 l-a convocat de două ori pe intimat la a se prezenta la notar pentru transmiterea proprietății, comportament ce a fost dovedit prin depoziția martorului F.. Continuând pe aceeași idee, nu există nicio probă din care să reiasă că, după ce a fost pus în posesie de către recurentul pârât, reclamantul intimat și-ar fi manifestat intenția de a încheia contractul de vânzare, neputând proba în niciun fel că l-ar fi convocat, verbal sau în scris, la notar pentru redactarea contractului și transmiterea proprietății.

Intimatul A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea de ședință din 5 noiembrie 2024, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare; recurentul a depus punct de vedere la raport prin care a arătat, în esență, că recursul este admisibil în principiu.

În cauză, s-a stabilit termen pentru examinarea admisibilității în principiu a recursului la data de 25 februarie 2025.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., soluționarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepții, urmează a anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) din același Cod, "recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs."

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Din analiza dispozițiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Totodată, se observă că neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate expres prevăzute de lege, precum și formularea acestora cu depășirea termenului de recurs este sancționată cu nulitatea cererii de recurs.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.

Înalta Curte constată că recurentul a indicat formal în susținerea recursului dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., fără a arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textului de lege indicat, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale textului de lege anterior menționat.

Astfel, în cuprinsul cererii de recurs deduse judecății nu se regăsesc critici propriu-zise la adresa deciziei din apel, care face obiectul recursului, ceea ce ar fi presupus indicarea punctuală de către recurent a motivelor de nelegalitate, prin raportare la soluția pronunțată în apel și la argumentele folosite de instanța de control judiciar în fundamentarea acesteia.

Întreaga construcție a recursului pârâtului vizează exclusiv situația de fapt și greșita interpretare a probelor de către instanța de apel, motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. fiind invocate doar cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludența lor și să reevalueze situația de fapt, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Nefiind necesară o redare exhaustivă a argumentelor recurentului, acestea fiind deja evidențiate anterior, Înalta Curte reține, în esență, că, în speță, deși se invocă motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu se indică, în mod concret, în ce constă ipoteza motivelor contradictorii și nici în ce măsură instanța de apel nu a respectat exigențele motivării hotărârii pronunțate, față de dispozițiile art. 425 lit. b) C. proc. civ.

Ceea ce invocă recurentul este de fapt o nemotivare determinată de lipsa analizării tuturor probelor existente la dosar, dar criticile formulate nu susțin nemotivarea, ci vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să aprecieze probatoriul și să-și argumenteze soluția adoptată.

În egală măsură, deși se invocă motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul tinde, în fapt, la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Recurentul critică modul în care instanța de apel a apreciat probele, tinzând, în realitate, la o restabilire a situației de fapt, repunând în discuție probele, ceea ce nu este permis în această fază procesuală, iar faptul că se indică anumite dispoziții legale (ex: art. 1266 alin. (1) și (2) C. civ., art. 1267 C. civ. și art. 1268 din același cod, art. 1171 teza I și urm. C. civ. etc.), fără să se susțină o minimă argumentație în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză.

De altfel, în privința recursului dedus judecății ne aflăm în fața unei duplicări a susținerilor din etapa procesuală anterioară, mărturie fiind similitudinea dintre cererile de recurs și de apel formulate de aceleași parte în cauză. În fapt, s-a formulat un al doilea set de apel, față de respingerea celui dintâi. Aceleași motive care vizează netemeinicia au fost deduse Curții de Apel Cluj spre judecată și sunt acum readuse în discuție în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu ignorarea instituției recursului, trecând peste evidența procedurală că instanța supremă nu poate fi, în mod legal, învestită cu soluționarea unor astfel de aspecte, întrucât nu ne aflăm înaintea celei de-a treia instanțe a fondului.

Astfel, simpla reiterare în cererea de recurs a criticilor din cererea de apel, fără a se arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate, nu întrunește cerința ce se cere a fi îndeplinită.

Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs, soluționând această cale de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale. Această analiză nu se poate realiza în lipsa indicării și dezvoltării motivelor de nelegalitate prevăzute de dispozițiile anterior menționate, obligație care revine sub sancțiunea nulității, titularului căii de atac promovate.

Așa fiind, Înalta Curte reține că prin cererea de recurs nu au fost formulate critici de nelegalitate susceptibile de a fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Dispozițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. prevăd că, în cazul în care completul este în unanimitate de acord că recursul nu îndeplinește cerințele de formă, că motivele de casare invocate și dezvoltarea lor nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., anulează sau respinge recursul printr-o decizie motivată, pronunțată fără citarea părților, care nu este supusă niciunei căi de atac.

În considerarea celor ce preced, constatând că recurentul-pârât nu s-a conformat obligației reglementată de dispozițiile art. 488 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul art. 493 alin. (5) din același cod, va anula recursul declarat de recurentul-pârât C. împotriva deciziei civile nr. 159/2024 din 8 aprilie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurentul-pârât C. împotriva deciziei civile nr. 159/2024 din 8 aprilie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 februarie 2025.