ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1631/2023

Ședința publică din data de 28 iunie 2023

Asupra recursurilor civile de față;

Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la 24 decembrie 2018 reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții B. și C. S.R.L., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună recunoașterea pe cale incidentală a sentinței penale nr. 4.13819/2016 pronunțată de Tribunalul Local Szolnok (Ungaria); obligarea pârâților, în solidar, la plata despăgubirilor materiale în cuantum de 432 RON, 9.117 forenți și 87.992 euro, echivalent în RON, sumă actualizată cu indicele de inflație de la data producerii accidentului (23.12.2015) până la data achitării efective, la care se adaugă dobânda legală; obligarea la plata despăgubirilor morale în cuantum de 300.000 euro, în echivalent RON, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație și la care va fi calculată și dobânda legală.

Prin sentința civilă nr. 29 din 9 februarie 2021 instanța de fond respinge excepția prescripției și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R), a fost admisă în parte acțiunea reclamantei, fiind obligați pârâții B., C. S.R.L. și B.A.A.R la plata de daune morale (9.117 forenți și 2.882,28 euro, în echivalent RON), precum și la plata daunelor morale în cuantum de 70.000 RON, sume ce urmează a fi actualizate cu indicele de inflație. Au fost respinse restul pretențiilor.

Prin decizia nr. 968 din 10 iunie 2022 Curtea de Apel Oradea, secția I civilă respinge ca nefondat apelul pârâtului B., respinge ca nefondat apelul pârâtului B.A.A.R împotriva încheierii din 27 noiembrie 2019 (încheiere prin care a fost introdus în cauză), admite apelul reclamantei și pe cel al pârâtului B.A.A.R formulat împotriva sentinței de fond pe care o schimbă în parte în sensul că admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului B.A.A.R. respingând în consecință acțiunea reclamantei față de acesta; a obligat, în solidar pe pârâții B. și C. S.R.L. să plătească reclamantei suma de 120.000 RON, reprezentând daune morale, păstrând celelalte dispoziții ale sentinței de fond.

Împotriva deciziei Curții de Apel Oradea formulează recurs pârâții B. și C. S.R.L., pârâtul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.) formulând recurs provocat.

Dosarul de recurs este inițial înregistrat pe rolul secției I a Înaltei Curți de Casație și Justiție, fiind ulterior declinată competența de soluționare în favoarea secției a II-a Civile, potrivit încheierii din 19 ianuarie 2023 prin care s-a constatat necompetența funcțională a secției I Civile.

Recurentul-pârât B. a solicitat casarea hotărârii atacate, în principal cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, iar în subsidiar cu reținerea cauzei spre rejudecare și, în consecință, să se dispună admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii în sensul respingerii acțiunii, în principal ca inadmisibilă iar, în subsidiar, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, în terțiar, respingerea ca nefondată a acțiunii față de acesta. Cu privire la apelul reclamantei și cel al pârâtului B.A.A.R., recurentul a solicitat respingerea.

Motivele recursului intimatului-pârât B. sunt, în esență, următoarele:

Primul motiv de recurs a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., apreciindu-se că prin hotărârea dată instanța de apel a încălcat și a aplicat greșit dispozițiile procedurale prevăzute de art. 6, art. 22 alin. (2) și (6), art. 124 alin. (1), art. 248, art. 425 lit. b) și c), art. 461, art. 480 alin. (3) C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Recurentul critică încălcarea dispozițiilor art. 248 C. proc. civ. de către instanța de fond care, deși a fost invocată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, nu s-a pronunțat în dispozitivul sentinței, nelegalitate care a fost preluată ulterior de către instanța de apel în sensul că aceasta a apreciat că nepronunțarea în mod expres cu privire la această excepție nu este de natură să atragă anularea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare câtă vreme, în considerentele sentinței, a fost analizată calitatea procesuală a pârâtului.

În continuare, în dezvoltarea acestui motiv de recurs, este criticată nepronunțarea de către instanța de fond asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a recurentului-pârât, apreciindu-se că astfel este încălcat și dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 și art. 22 C. proc. civ.

Circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul invocă și încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., întrucât a apreciat că nu este incidentă în cauză teza a II-a.

În esență recurentul arată că, deși a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, întrucât a apreciat că hotărârea nu este motivată, ceea ce echivalează cu nesoluționarea fondului, instanța de apel nu a dat curs acestei solicitări.

Considerând că, în mod greșit, instanța de apel a apreciat că lipsa din considerente a analizei efective a excepției lipsei calității procesuale pasive, a motivelor pentru care aceasta nu este întemeiată, au fost încălcate prevederile art. 124 alin. (1), art. 425 lit. b) și c) și art. 461 C. proc. civ., această încălcare neputând fi acoperită prin efectul devolutiv al apelului, fiind încălcat astfel principiul dublului grad de jurisdicție și dreptul la un proces echitabil.

O altă categorie de critici este subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind vizată aplicarea greșită a unor norme de drept material.

În principal recurentul critică aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților.

Se arată că în contextul deschiderii procedurii falimentului D. S.A., asigurătorul la care recurentul deținea o poliță de răspundere civilă auto obligatorie, poliță în vigoare la data producerii accidentului rutier, devin incidente dispozițiile Legii nr. 213/2015, care în art. 2 alin. (3) stabilește că Fondul garantează plata indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii încheiate în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în lege și a procedurii prealabile prevăzute de art. 12 din lege.

În situația insolvenței unui asigurător doar Fondul de Garantare a Asiguraților poate fi obligat la plata despăgubirilor civile câtă vreme hotărârea de deschidere a falimentului a rămas definitivă, iar reclamanta-intimată deține calitatea de creditor de asigurări potrivit definiției de la art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015.

Recurentul apreciază că instanța de fond a aplicat în mod greșit atât prevederile Legii nr. 136/1995, cât și pe cele ale Legii nr. 213/2015 apreciind caracterul admisibil al acțiunii, dispoziții care impun urmarea procedurii de plată a despăgubirii, respectiv procedura necontencioasă. Singura alternativă prevăzută de norma specială este posibilitatea de înscriere a creanței în tabelul creanțelor debitorului.

Soluționarea greșită a excepției lipsei calității sale procesuale pasive este criticată de către recurentul-pârât și din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, recurentul invocă aplicarea greșită a dispozițiilor art. 54 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările din România, potrivit cărora drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligației acestuia, cu citarea obligatorie a persoanei răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenient forțat. Doar în calitate de intervenient forțat șoferul vinovat de producerea accidentului rutier are legitimare procesuală.

Referitor la soluția dată cu privire la fondul cauzei recurentul arată că instanța de apel în mod greșit a înlăturat dispozițiile ce reglementează raportul de asigurare; doar raportat la temeiul juridic al acțiunii - răspunderea civilă pentru fapta proprie și a comitentului pentru prepus, având în vedere că pentru acest eveniment cei doi pârâți erau asigurați, ceea ce antrenează răspunderea asigurătorului pentru evenimentul viitor astfel asigurat, iar ulterior, a Fondului de Garantare a Asiguraților. Intrarea în faliment a societății de asigurare nu este în măsură nici să desființeze contractul de asigurare valabil încheiat și nici să lipsească de efecte juridice raporturile juridice stabilite prin aceasta între părți.

Referitor la admiterea apelului declarat de reclamanta A., recurentul-pârât apreciază că despăgubirile acordate sunt nejustificate întrucât prejudiciul moral nu a fost dovedit. Sunt invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Același motiv de casare este invocat și în ceea ce privește soluția de admitere a apelului declarat de B.A.A.R., respectiv aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 136/1995, fiind totodată invocată și o motivare contradictorie sub acest aspect, aspect care este circumscris motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recursul declarat de pârâta C. S.R.L. cuprinde critici referitoare la motivarea superficială a deciziei din apel, se invocă o pretinsă încălcare a unei autorități de lucru judecat, raportat la sentința civilă nr. 352/2019 a Curții de Apel București, precum și critici care vizează încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Oradea.

Au fost depuse întâmpinări de către intimați prin care s-a solicitat respingerea recursurilor.

În ceea ce privește recursul provocat formulat de către intimatul-pârât Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.), motivele de recurs invocate cuprind critici de nelegalitate cu privire la greșita respingere a apelului B.A.A.R. împotriva încheierii din 27 noiembrie 2019 și implicit a sentinței civile nr. 29/2021, ambele pronunțate de către Tribunalul Bihor, cât și cu privire la nepronunțarea asupra motivului de apel prin intermediul căruia a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei.

Recurenta-pârâtă critică introducerea sa în cauză de către instanța de fond în calitate de pârât, în temeiul art. 79 C. proc. civ., deși aceste dispoziții nu erau incidente în cauză, aspecte reținute și în considerentele deciziei din apel, cu toate că cererea de introducere în cauză ca pârâtă a B.A.A.R. a fost formulată exclusiv de către pârâtul B. și nu de către instanța de fond din oficiu, soluția corectă fiind aceea de respingere ca inadmisibilă a cererii.

Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune față de pârâtul B.A.A.R., instanța de apel a omis să analizeze această critică cuprinsă în motivele de apel formulate, critici care vizează măsura de respingere greșită a excepției.

Recursul pârâtului B. este fondat pentru următoarele considerente:

Criticile recurentului vizează încălcarea atât a unor norme de procedură civilă cât și a unor norme de drept material.

Nelegalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel rezidă cu precădere dintr-o aplicare greșită a normelor de drept material manifestându-se atât în ceea ce privește stabilirea cadrului procesual cât și cu privire la soluția pe fondul cauzei.

Intimata-reclamantă a învestit instanța cu o cerere întemeiată pe răspunderea civilă delictuală atât în ceea ce privește răspunderea pentru fapta proprie prevăzută de art. 1357 C. civ., cât și răspunderea comitentului pentru fapta prepusului prevăzută de art. 1373 C. civ.

Această răspundere civilă delictuală izvorăște din faptul producerii unui accident de circulație de către recurentul-pârât B., angajat la C. S.R.L. în urma căruia intimata-reclamantă A. a suferit un prejudiciu.

Esențial este faptul, în acest context, că recurentul-pârât, în calitate de persoană vinovată de producerea accidentului de circulație, avea încheiată o Poliță de asigurare de răspundere civilă auto cu societatea de asigurare D. S.A., poliță pe deplin valabilă la data producerii evenimentului.

În raport de data producerii accidentului de circulație (23 decembrie 2015) era în vigoare Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România care stabilește în sarcina tuturor persoanelor fizice ori juridice care au în proprietate vehicule supuse înmatriculării/înregistrării în România, obligația de a se asigura pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a pagubelor produse prin accidente.

Această lege reprezintă norma specială în activitatea de asigurare desfășurată sub forma asigurărilor de viață și a celor generale, facultative sau obligatorii.

Contractul de asigurare dovedește existența unei asigurări de răspundere civilă obligatorie pentru pagubele produse prin accidente de circulație unor terțe persoane și doar în baza acestui contract asigurător poate acorda despăgubiri pentru aceste prejudicii.

Scopul încheierii contractului de asigurare (R.C.A.) este acela de a proteja atât interesele asiguratorului, cât și pe cele ale terților păgubiți în urma unui accident de circulație, motiv pentru care terțul păgubit poate obține despăgubiri exclusiv în temeiul Legii nr. 136/2015 privind asigurările și reasigurările în România.

Atragerea unei alte forme de răspundere civilă delictuale este exclusă câtă vreme există un contract de asigurare încheiat în baza căruia persoana păgubită într-un accident de circulație să poată obține despăgubiri pentru prejudiciile suferite.

Deschiderea procedurii falimentului societății de asigurare, în speță D. S.A., nu poate afecta valabilitatea contractului de asigurare obligatorie (R.C.A.) valabil încheiat la momentul producerii accidentului și nu poate constitui temei legal pentru formularea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală îndreptată împotriva posesorului poliței de asigurare, respectiv pârâtul B. și, evident, nici împotriva angajatorului acestuia, C. S.R.L..

Reclamanta A. avea drept opțiune pentru obținerea despăgubirilor fie de la asigurător, D. S.A., fie de la Fondul de Garantare a Asiguraților, entitatea care garantează dezdăunarea în eventualitatea insolvenței societății de asigurare, în baza Legii nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare al Asiguraților.

Întrucât nu a dorit să se îndrepte împotriva asigurătorului D. S.A. prin formularea unei cereri de înscriere la masa credală în cadrul procedurii de insolvență, intimata-reclamantă a optat să obțină despăgubiri de la Fondul de Garantare a Asiguraților.

În acest sens a formulat o cerere adresată Fondului, cerere care a fost respinsă ca fiind tardivă, soluție menținută prin decizia definitivă a unei instanțe de judecată.

Prin formularea acestei cereri reclamanta-intimată și-a epuizat din punct de vedere legal orice posibilitate de a obține vreo despăgubire pe teritoriul României.

Neexistând niciun temei legal pentru a obține pe cale judecătorească despăgubiri în afara celor arătate mai sus, orice alt demers apare ca fiind inadmisibil.

Restul criticilor de nelegalitate invocate în cuprinsul recursului de către pârâtul B. devine inutil a fi analizat în condițiile în care întregul demers judiciar trebuie apreciat din perspectiva admisibilității.

Având în vedere că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul pârâtului, să caseze decizia și să trimită cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

Cu ocazia rejudecării, instanța de apel are obligația de a analiza, cu precădere, admisibilitatea acțiunii din perspectiva cumulului celor două forme ale răspunderii civile, contractuală și delictuală, pentru obținerea despăgubirilor pentru același prejudiciu, în contextul dezlegărilor date în cuprinsul prezentei hotărâri.

În ceea ce privește recursul provocat formulat de către pârâtul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.) acesta îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 491 alin. (1) rap. la art. 473 și art. 472 alin. (2) C. proc. civ.

Recursul va fi admis având în vedere soluția de admitere a recursului principal formulat de pârâtul B. și pentru a se proceda la o judecată unitară a celor două recursuri, date fiind criticile comune cu privire la admisibilitatea acțiunii, stabilirea calității procesuale pasive a pârâtului B.A.A.R., excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei reprezentând chestiuni subsidiare inadmisibilității, în raport de prevederile Legii nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România.

Recursul formulat de recurentul-pârât C. S.R.L. urmează a fi anulat întrucât a fost depus cu nerespectarea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, decizia instanței de apel a fost comunicată recurentului la 24 octombrie 2022, cererea de recurs fiind înregistrată la 28 noiembrie 2022 la Registratura Curții de Apel Oradea, cu depășirea termenului legal care se împlinea la 24 noiembrie 2022.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția inadmisibilității recursului provocat declarat de recurentul-pârât BIROUL ASIGURĂTORILOR DE AUTOVEHICULE DIN ROMÂNIA, invocată de instanță din oficiu.

Anulează ca tardiv formulat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 968/A din 10 iunie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă.

Admite recursurile declarate de recurentul-pârât B. și de recurentul-pârât BIROUL ASIGURĂTORILOR DE AUTOVEHICULE DIN ROMÂNIA împotriva deciziei civile nr. 968/A din 10 iunie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 28 iunie 2023.