ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2178/2024

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâților la plata despăgubirilor morale în cuantum de 300.000 euro, echivalentul în lei la cursul BNR din data plății, sumă actualizată cu indicele de inflație de la data producerii accidentului până la data achitării efective, precum și a dobânzii legale aferente acestei sume de la data producerii accidentului și până la data plății efective.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1349 art. 1357 art. 1373 art. 1382 art. 2002 alin. (2) și (4) și art. 2004 alin. (l) C. civ.

Prin încheierea din 14 iunie 2019, tribunalul a admis excepția inadmisibilității capătului de cerere prin care se solicită recunoașterea pe cale incidentală a hotărârii nr. 4.B819/2016/42, pronunțate de Tribunalul Local Szolnok. De asemenea, s-au respins excepțiile prematurității introducerii acțiunii și prescripției dreptului la acțiune și a fost unită cu fondul excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului B.

Prin sentința civilă nr. 29/C din data de 9 februarie 2021, pronunțată de Tribunalul Bihor-Secția I civilă, în dosarul nr. x/111/2018, au fost respinse excepțiile prescripției și lipsei calității procesuale pasive, invocate de către pârâtul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România.

A fost admisă în parte cererea formulată de către reclamantă și au fost obligați pârâții, în solidar, să plătească reclamantei 9.117 forinți și 2.882,28 Euro, cu titlu de daune materiale, 70.000 lei, cu titlu de daune morale, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație de la data producerii accidentului, 23.12.2015, până la data achitării efective, precum și dobânda legală aferentă acestor sume de la data producerii accidentului, 23.12.2015, până la data achitării efective.

Au fost respinse celelalte pretenții formulate.

Împotriva aceleiași sentințe și a încheierii de ședință din data de 14 iunie 2019, a declarat apel și pârâtul B, solicitând instanței, în principal, anularea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

De asemenea, pârâtul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România a declarat apel împotriva sentinței și a încheierii de ședință din data de 27.11.2019.

Prin decizia nr. 968 din 10 iunie 2022, Curtea de Apel Oradea – Secția I civilă a respins ca nefondat apelul pârâtului B, a respins ca nefondat apelul pârâtului B.A.A.R împotriva încheierii din 27 noiembrie 2019 (încheiere prin care a fost introdus în cauză) și a admis apelul reclamantei și pe cel al pârâtului B.A.A.R., formulate împotriva sentinței de fond, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului B.A.A.R., respingând în consecință acțiunea reclamantei față de acesta și a obligat, în solidar, pârâții B și C S.R.L. să plătească reclamantei suma de 120.000 lei, reprezentând daune morale, păstrând celelalte dispoziții ale sentinței de fond.

Dosarul de recurs a fost inițial înregistrat pe rolul Secției I civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție, fiind ulterior declinată competența de soluționare în favoarea Secției a II-a civile, potrivit încheierii din 19 ianuarie 2023, prin care s-a constatat necompetența funcțională a Secției I civile.

Prin decizia nr. 1631 din data de 28.06.2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/111/2018*, s-a respins excepția inadmisibilității recursului provocat, declarat de pârâtul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, invocată de instanță din oficiu.

A fost anulat ca tardiv formulat recursul declarat de pârâta C S.R.L.

Au fost admise recursurile declarate de pârâții B și Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România împotriva deciziei civile nr. 968/A din 10 iunie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Oradea – Secția I Civilă.

A fost casată decizia atacată și trimisă cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

În esență, instanța supremă a reținut că reclamanta A avea drept opțiune pentru obținerea despăgubirilor fie de la asigurător, E S.A., fie de la Fondul de Garantare a Asiguraților, entitatea care garantează dezdăunarea în eventualitatea insolvenței societății de asigurare, în baza Legii nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare al Asiguraților.

Or, prin faptul că reclamanta a optat să obțină despăgubirile de la Fondul de Garantare a Asiguraților, cererea fiind respinsă ca tardivă, aceasta a epuizat din punct de vedere legal orice posibilitate de a obține vreo despăgubire pe teritoriul României.

De asemenea, a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România – B.A.A.R. împotriva încheierii de ședință din data de 27 noiembrie 2019, pronunțate de Tribunalul Bihor, în dosarul nr. x/111/2018.

Au fost admise apelurile declarate de pârâții B și Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România – B.A.A.R. împotriva sentinței civile nr. 29/C din data de 9 februarie 2021, pronunțate de Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/111/2018, care a fost schimbată în parte, în sensul că a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantă, ca fiind inadmisibilă.

Totodată, a fost obligată reclamanta A să plătească pârâtului B suma de 6.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată reduse.

În motivare, recurenta a susținut că retragerea autorizației de funcționare a societății D S.A. la data de 26.08.2015 de către ASF a avut drept consecință nu doar pierderea calității de membru BAAR, ci implicit preluarea tuturor dosarelor de daună carte verde de către BAAR.

S-a arătat ca aceste argumente nu au fost analizate de instanța supremă în primul ciclu procesual, astfel că se impunea a fi avute în vedere de instanța de apel în rejudecare.

În continuare, recurenta a subliniat faptul că decizia recurată cuprinde considerente contradictorii, deoarece prima instanță a dispus ca BAAR să o despăgubească pe reclamantă, pentru ca ulterior această obligație să fie înlăturată, fără ca instanța de apel, în rejudecare, să prezinte argumentele pentru care a înlăturat motivele invocate de reclamantă privind preluarea dosarelor de către BAAR.

În aprecierea recurentei, răspunderea BAAR trebuia analizată din perspectiva prevederilor Legii nr. 132/2017, respectiv art. 19 art. 32 și art. 33

Prin întâmpinare, intimatul-pârât B a invocat excepția nulității recursului, pentru nemotivare, iar, pe fond, a solicitat respingerea acestuia.

Cauza a fost înregistrată inițial pe rolul Secției I a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care prin încheierea din 11 aprilie 2024 a admis excepția necompetenței materiale procesuale și a declinat competența de soluționare a recursului Secției a II-a civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat la 18 aprilie 2024 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție-Secția a II-a civilă, iar prin rezoluția din 11 septembrie 2024, s-a fixat termen de judecată la 21 noiembrie 2024.

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., „cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat”.

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., „mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității”, iar potrivit art. 489 alin. (2) din același cod, „sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Din dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. reiese că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurentă se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din același cod, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, întrucât este o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, părțile având la dispoziție o judecată în fond, în fața primei instanțe și a instanței de apel.

În prezenta cauză, recursul este întemeiat doar formal pe motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel, în rejudecare, trebuia să analizeze argumentele privind preluarea dosarelor de daună de către intimata BAAR de la societatea D S.A., pe care instanța supremă nu le-a avut în vedere în primul ciclu procesual.

În același timp, recurenta a relevat și faptul că decizia recurată cuprinde considerente contradictorii, deoarece prima instanță a dispus plata de către pârâta BAAR a despăgubirilor solicitate de reclamantă, însă în urma rejudecării această obligație a fost înlăturată, fără a fi analizate argumentele privind preluarea dosarelor de daună de către intimata BAAR.

Verificând regularitatea motivării recursului, Înalta Curte subliniază faptul că instanța de apel, în rejudecare, a admis apelurile pârâților și a schimbat în parte sentința primei instanțe, în sensul că a respins acțiunea în răspundere civilă delictuală a reclamantei ca inadmisibilă, întemeindu-se pe dezlegările obligatorii date de instanța supremă prin decizia de casare referitoare la inadmisibilitatea demersului judiciar al reclamantei, potrivit art. 501 C. proc. civ.

Prin urmare, se constată că prin argumentele subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care vizează temeinicia acțiunii, nu sunt relevate critici de nelegalitate punctuale cu privire la raționamentul expus de instanța de prim control judiciar în soluționarea apelurilor formulate în cauză.

Așadar, din expunerea argumentelor circumscrise motivului de recurs menționat, nu rezultă niciun motiv care să poată fi încadrat în vreuna din ipotezele vizate de norma legală redată, respectiv nemotivare, motivare contradictorie sau străină de natura cauzei.

Nici invocarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu relevă greșita încălcare sau aplicare a normelor de drept material de către instanța de apel.

Din examinarea memoriului de recurs se constată că recurenta nu a indicat nicio normă de drept material încălcată sau aplicată greșit pentru a deveni incident motivul de casare invocat.

În consecință, întrucât din cuprinsul memoriului de recurs nu poate fi identificată nicio critică îndreptată împotriva deciziei din apel, aptă să fie încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., potrivit art. 489 alin. (2) din același cod, intervine sancțiunea nulității recursului pentru motivarea necorespunzătoare, care nu constituie o motivare, în sens procedural, a recursului.

Se va avea în vedere că accesul la justiție presupune și respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea căii extraordinare de atac.

În acest sens sunt și dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora „recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile”.

Prin urmare, constatând că recurenta nu a indicat în mod efectiv în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispozițiilor art. 488 C. proc. civ. și nu au fost identificate nici motive de casare de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din același cod, se impune a fi aplicată sancțiunea nulității recursului.

Pentru considerentele care preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 489 alin. (2) din același cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanta A împotriva deciziei civile nr. 1459/A/2023 din 14 decembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Oradea – Secția I civilă.

Referitor la cererea intimatului-pârât B privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Conform dispozițiilor art. 452 C. proc. civ., „partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei”, iar potrivit art. 453 din același cod, „partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată”.

Prin raportare la aceste texte de lege, aplicabile și în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimatul a depus la dosarul cauzei dovezi privind cheltuielile de judecată reprezentând onorariul de avocat în cuantum de 12.000 lei, potrivit facturii nr. 854 din 01.05.2024 emise de E și extrasului emis de Banca F S.A. din 13.11.2024.

În consecință, constatând că recurentei i-a fost respinsă calea extraordinară de atac și în raport cu solicitarea intimatului privind acordarea cheltuielilor de judecată aferente acestei etape procesuale, urmează să fie admisă cererea referitoare la cheltuielile de judecată și să fie acordată intimatului cu acest titlu suma de 12.000 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Anulează recursul declarat de reclamanta A împotriva deciziei civile nr. 1459/A/2023 din 14 decembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Oradea – Secția I civilă.

Obligă recurenta-reclamantă să plătească intimatului-pârât B suma de 12.000 lei, cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 noiembrie 2024.