ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1363/2023

Ședința publică din data de 24 mai 2023

Analizând actele de la dosar și decizia atacată, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la 27.06.2017 pe rolul Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă, reclamanții A., B. și C. au chemat în judecată pe pârâta S.C. D. S.A. și pe intervenientul forțat E., solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 13.687,87 RON, cu titlu de daune materiale și a daunelor morale în sumă de 800.000 RON, către A., tată al defunctului F., de 800.000 RON, către reclamanta B., mamă a defunctului și de 500.000 RON, către reclamanta C., soră a defunctului.

La 13.12.2017, reclamantul A. și-a majorat cererea de obligare a pârâtei la plata de daune materiale până la 15.627,87 RON; prin încheierea din 22.01.2018, prima instanță a respins excepția tardivității cererii precizatoare.

Prin încheierea din 12.02.2018, instanța de fond a respins solicitările în probațiune ale pârâtei care vizau aspecte cu privire la care, prin încheierea din 04.12.2017, se dispusese că sunt reținute în hotărârea de condamnare a intervenientului forțat.

Prin sentința civilă nr. 486/NLP/PI/24.04.2018, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâta S.C. D. S.A., a admis în parte cererea și a obligat pârâta să plătească reclamantului A. suma de 12.680,39 RON, cu titlu de daune materiale și, de asemenea, să plătească daune morale reclamanților, lui A. și B. câte 230.000 RON și reclamantei C., 50.000 RON.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamanții A., B. și C., intervenientul E. și pârâta S.C. D. S.A., care a atacat și încheierile din 04.12.2017, 22.01.2018 și 12.02.2018; apelurile au fost respinse prin decizia civilă nr. 690/A/05.11.2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Împotriva acestei decizii, pârâta S.C. D. S.A. a declarat recurs, admis prin decizia civilă nr. 99/26.01.2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, decizia recurată fiind casată în parte, iar cauza trimisă aceleiași instanțe pentru o nouă judecată a apelului pârâtei.

În al doilea ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 167/A/15.03.2022, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a admis apelul declarat de S.C. D. S.A. și a schimbat în parte hotărârea apelată, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantul A. a sumei de 9.510 RON, daune materiale, iar cu privire la daunele morale, a sumei de 120.000 RON către reclamantul A., a sumei de 120.000 RON către reclamanta B. și a sumei de 37.500 RON către reclamanta C..

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs atât reclamanții A., B. și C., cât și pârâta S.C. D. S.A.

Recurenții-reclamanții au solicitat casarea deciziei civile recurate și, în rejudecare, în principal, respingerea apelului pârâtei, iar în subsidiar, înlăturarea dispozițiilor privind reaprecierea daunelor morale și reținerea în sarcina victimei a unei culpe concurente inferioare proporției de 25%.

Printr-o primă critică, au imputat instanței de apel încălcarea art. 501 C. proc. civ., a dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil, prevăzute de art. 24 alin. (1) din Constituția României, art. 13 C. proc. civ. și art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Au susținut că, în lipsa îndrumărilor sub acest aspect, în rejudecare, instanța de apel nu putea să reevalueze daunele morale; mai mult, că, în dosarul format după casare, nu s-a pus în discuție dimensiunea prejudiciului moral pe care l-au suferit și nu au fost administrate probe în dovedirea daunelor morale.

Au apreciat că modul în care a fost reanalizat prejudiciul moral de către curtea de apel este o negare a suferințelor suportate și o îngrădire a dreptului lor de a le dovedi, întrucât dispoziția de reducere s-a întemeiat exclusiv pe motivarea că "nu există nicio probă cu privire la eventualele nevoi speciale pe care le-ar presupune depășirea traumei".

O critică distinctă a vizat nemotivarea hotărârii recurate, invocându-se că în aceasta nu se indică probele care au fundamentat dezlegarea potrivit căreia hotărârea primei instanțe nu identifică în mod real suferința produsă recurenților.

Subsecvent, au susținut că nu există niciun temei de drept procesual ori material care să permită diminuarea daunelor morale, iar Norma A.S.F. nr. 23/2014, la care se face trimitere în decizia recurată, permite analiza culpei concurente a victimei, dar nu reaprecierea daunelor morale.

Autorii căii de atac au susținut că practica judiciară evocată în considerentele deciziei atacate ignoră alte hotărâri judecătorești, pe care le administraseră în fața instanței de rejudecare, ceea ce, în viziunea acestora, reflectă încălcarea principiului egalității de tratament.

O critică distinctă a vizat încălcarea art. 1.371 și 1.358 C. civ., prin aceea că instanța de apel a reținut culpa concurentă a victimei, pe baza unei prezumții judiciare.

Au susținut că reținerea nelegală a culpei concurente a victimei F. pentru necuplarea centurii de siguranță, a dus la aplicarea greșită a art. 1.371 C. civ., astfel cum au fost interpretate prin decizia nr. 12/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

De asemenea, au apreciat că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică, cu încălcarea art. 329 C. proc. civ. referitoare la prezumțiile judiciare, deoarece lipseau orice premise care să justifice deducția că decesul a fost cauzat de necuplarea centurii de siguranță; au afirmat, totodată, că prezumția reținută este contrazisă de înscrisurile de la dosar.

A conchis solicitând, în rejudecare, înlăturarea considerentului privind culpa comună a victimei, iar în subsidiar, reevaluarea proporției de 25%, reținută de curtea de apel în legătură cu nepurtarea centurii de siguranță.

Recursul a fost întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Prin recursul propriu, pârâta a invocat încălcarea și aplicarea greșită a art. 1.371 C. civ., apreciind că dispoziția ar fi trebuit aplicată și în privința faptului că F. a acceptat să fie transportat de o persoană aflată sub influenta băuturilor alcoolice, evocând, în acest sens mărturisirea intervenientului forțat și dispozițiile art. 349 alin. (1) C. proc. civ.

În drept, a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A solicitat, totodată, prin memoriul de recurs, în temeiul art. 500, 643 și 723 C. proc. civ., desființarea actelor de executare efectuate în baza deciziei civile recurate, cu consecința întoarcerii executării silite.

La 24.06.2022, recurenții-reclamanți au depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului pârâtei ca nefondat și a cererii de desființare a actelor de executare ca inadmisibilă.

La 29.06.2022, recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare la recursul reclamanților, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

În cauză, s-a derulat procedura de filtrare a recursului, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., fiind întocmit raportul asupra admisibilității în principiu în conformitate cu art. 493 alin. (2) C. proc. civ. acesta a fost, potrivit încheierii din 26.10.2022, comunicat părților, cu mențiunea că au dreptul de a depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare, fără ca acestea să depună o poziție procesuală.

Prin încheierea din 08.03.2023, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursurile și a stabilit termen de judecată pentru soluționarea acestora, astăzi, 10.05.2023, când, din oficiu, a invocat excepția nulității recursului declarat de recurenta-pârâtă.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Deliberând, în primul rând asupra excepției nulității recursului declarat de pârâtă, în temeiul art. 248 alin. (1), raportat la art. 494 și art. 482 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Recursul a fost întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin prisma încălcării și aplicării greșite a art. 1.371 C. civ., susținută de autoarea căii de atac prin refuzul instanței de prim control judiciar de a da eficiență faptului că victima a acceptat să fie transportată de intervenientul forțat, deși cunoștea că acesta a consumat băuturi alcoolice.

Instanța supremă reține că motivul de casare este invocat formal, întrucât nu propune un raționament care să invalideze aplicarea legii de instanța de prim control judiciar care să poată fi evaluat, ci urmărește reevaluarea materialului probator - declarațiile intervenientului forțat, sens în care se invocă art. 349 alin. (1) C. proc. civ. și martorei G. -, pentru a conchide că victima cunoștea, la momentul când a acceptat să călătorească cu intervenientul forțat, că acesta consumase băuturi alcoolice.

Un atare demers ar presupune, însă, un control de fond, incompatibil cu examenul de legalitate pe care instanța supremă îl poate desfășura în această cale extraordinară de atac.

Așa fiind, Înalta Curte constată că niciuna dintre criticile expuse de recurenta-pârâtă nu poate fi analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar excepția invocată din oficiu este fondată, întrucât exigențele legii de procedură privind motivarea căii de atac sunt încălcate nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în situația motivării necorespunzătoare a căii de atac.

În considerarea celor ce precedă, reținând că recurenta-pârâtă nu s-a conformat obligației reglementate de art. 488 alin. (1) coroborat cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de S.C. D. S.A., în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Consecutiv soluției dată recursului recurentei-pârâte, apare nefondată solicitarea acesteia de întoarcere a actelor de executare, lipsind premisa casării hotărârii, reglementată de art. 500 C. proc. civ.

Examinând, mai departe, cel de-al doilea recurs, Înalta Curte reține că recurenții-reclamanți critică decizia recurată, în primul rând, prin prisma 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., apreciind că limitele rejudecării au fost nesocotite pentru că instanța de apel, depășind îndrumările deciziei de casare, a reevaluat daunele morale, încălcând astfel art. 501 C. proc. civ. Acești recurenți au apreciat că instanța de rejudecare era chemată exclusiv să verifice contribuția victimei F. la producerea prejudiciului, obiectivată prin două împrejurări - că nu și-a cuplat centura de siguranță și că ar fi cunoscut că intervenientul-forțat consumase băuturi alcoolice.

Preliminar, instanța supremă reține că în ciclul procesual anterior, prin decizia nr. 690/A/05.11.2018, s-au respins apelurile declarate de toate părțile litigante împotriva sentinței civile nr. 486/NLP/PI/24.04.2018, ca și cea declarată de pârâtă împotriva încheierilor din 04.12.2017, 22.01.2018 și 12.02.2018.

În recurs, decizia a fost casată în parte, iar cauza trimisă aceleiași instanțe, pentru o nouă judecată a apelului pârâtei; s-au menținut soluțiile nerecurate, de respingere a apelurilor reclamanților și intervenientului forțat.

Coroborarea considerentelor și îndrumărilor din decizia de casare determină concluzia că în ciclul procesual anterior, Înalta Curte de Casație și Justiție a impus rejudecarea integrală a apelului pârâtei.

Astfel, considerentele instanței supreme au invalidat decizia pronunțată în apel, pe de o parte, arătând că instanța civilă era chemată să analizeze elementele răspunderii civile delictuale - existența prejudiciului și vinovăția autorului faptei ilicite - și, pe de altă parte, statuând că s-a reținut greșit autoritatea de lucru judecat a sentinței penale nr. 22/07.03.2017 pronunțată de Judecătoria Moldova Nouă, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 650/A/18.05.2018 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția Penală.

Îndrumările oferite prin decizia de casare susțin aceeași concluzie, deoarece s-a dispus instanței de rejudecare administrarea de probe pentru stabilirea gradului de vinovăție a victimei și aplicarea Normei Autorității de Supraveghere Financiară nr. 23/2014 (în continuare, "Norma A.S.F. nr. 23/2014"), ca și a art. 1.371 alin. (1) C. civ., interpretat prin decizia nr. 12/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (în continuare, "decizia nr. 12/2016").

Acest cadru procesual configura învestirea instanței de rejudecare cu petitul subsidiar din apelul pârâtei; prin acesta s-a solicitat schimbarea sentinței primei instanțe, cu consecința înlăturării sau diminuării daunelor materiale și morale la plata cărora pârâta fusese condamnată, precum și reținerea culpei victimei în producerea prejudiciului. De altfel, prin aceste solicitări, pârâta conserva și cadrul procesual din fața primei instanțe.

Așa fiind, Înalta Curte conchide că instanța de apel s-a plasat în limitele rejudecării când, stabilind incidența unei vinovății comune, a reevaluat prejudiciul material și moral, dând eficiență Normei A.S.F. nr. 23/2014, art. 1.371 C. civ. și deciziei nr. 12/2016.

Raționamentul propus de reclamanți tinde la a lipsi de eficiență îndrumările din decizia de casare, în care dispoziția de reevaluare a cuantumului daunelor era reflexul indicației de investigare a culpei concurente a victimei. Ar fi fost contrar art. 501 și 479 alin. (1) C. proc. civ. dacă instanța de prim control judiciar, deși a confirmat vinovăția comună, să nu aplice decizia nr. 12/2016, în care instanța supremă a statuat că " (…) dacă există o vinovăție comună a autorului infracțiunii și a victimei, întinderea despăgubirilor la a căror plată va fi obligat autorul va fi direct proporțională cu ponderea contribuției sale la producerea prejudiciului."

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că instanța de rejudecare a respectat art. 501 C. proc. civ., iar critica recurenților este înlăturată.

A doua critică circumscrisă acestui motiv de casare vizează afectarea dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil, prin încălcarea art. 24 alin. (1) din Constituția României, art. 13 C. proc. civ. și art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Autorii recursului impută instanței de rejudecare că nu a repus integral în discuție probatoriul în legătură cu dimensiunea prejudiciului moral suferit.

Înalta Curte reține că, în temeiul art. 478 alin. (2) C. proc. civ., din poziția procesuală de intimați, reclamanții aveau dreptul, prin întâmpinarea față de apelul pârâtei, să propună probe noi sau să solicite readministrarea celor din fața primei instanțe în legătură cu daunele morale pretinse.

Reclamanții au ales să nu se prevaleze de acest drept, astfel cum rezultă din actele și pozițiile procesuale întocmite în apel - întâmpinarea formulată față de apelul pârâtei, susținerile de la termenul din 18.01.2022, la care s-au discutat probele, și la cel din 01.03.2022; această conduită nu poate fi, de bună seamă, convertită într-o critică aptă să conducă la casarea deciziei recurate.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte înlătură criticile subsumate de recurenții-reclamanți motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Prin motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că lipsesc considerentele care să justifice înlăturarea raționamentului în baza căruia prima instanță a determinat prejudiciului nepatrimonial.

Instanța supremă reține că, în rejudecare, curtea de apel a evocat dispozițiile C. civ. în materia răspunderii civile delictuale și pe cele ale Normei A.S.F. nr. 23/2014 și, pornind de la starea de fapt reflectată de probatoriul administrat, a reevaluat daunele morale, acordând sume pe care le-ar apreciat că răspund unei satisfacții echitabile, de natură să compenseze suferințele provocate de decesul, în accidentul de circulație din 14.02.2016, a fiului, respectiv fratelui, reclamanților.

În examinarea instanței supreme, aceste considerente ilustrează un raționament judiciar inteligibil și valid, care răspunde exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât indică temeiul legal al reevaluării prejudiciului moral - art. 50 pct. 2 lit. d) din Norma A.S.F. nr. 23/2014 - și fac o analiză aplicată a principiilor pe baza cărora se stabilesc daunele morale în cazul decesului unei persoane, inclusiv a jurisprudenței naționale.

De aceea, este nefondată și critica care impută instanței de apel că nu s-a referit la practica judiciară depusă de recurenții-reclamanți; aceasta nu reprezenta un mijloc de probă distinct și nici o cerere sau un argument al părților, pentru a impune instanței să îi dea un răspuns distinct.

În aceste condiții și criticile circumscrise ipotezei de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt înlăturate, Înalta Curte subliniind, totodată, că dispoziția de diminuare a daunelor morale care nemulțumește recurenții materializează o statuare în fapt și nu aplicarea legii, astfel că nu poate fi reevaluată în prezenta calea extraordinară de atac.

Al treilea motiv de recurs deduce instanței supreme aplicarea greșită a art. 1.371 C. civ. și a deciziei nr. 12/2016.

Primul set de critici susține că prezumția judiciară a fost reținută contrar art. 329 C. proc. civ., întrucât probabilitatea ca decesul victimei să nu se fi produs nu se bazează pe nicio probă.

Aceste argumente vor fi reîncadrate și analizate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Instanța de rejudecare a reținut că, deși accidentul a fost determinat de conduita intervenientului forțat - între fapta imputabilă a acestuia și decesul victimei fiind o legătură de cauzalitate directă -, la producerea decesului a contribuit și fapta concurentă a defunctului F., care nu și-a cuplat centura de siguranță.

Opus motivului de recurs, concluzia curții de apel se întemeiază pe mijloace de probă administrate și pe împrejurări de fapt evaluate în condiții de contradictorialitate: declarația martorei G., faptul că, subsecvent accidentului, defunctul a fost identificat în afara vehiculului, că ceilalți pasageri din vehicul au suferit numai vătămări relativ ușoare și că elementele caroseriei nu au suferit deformări care să facă imposibilă supraviețuirea.

Așa fiind, decizia recurată nu relevă încălcarea de către instanța de apel a art. 329 C. proc. civ. dimpotrivă, prezumția judiciară era admisibilă, iar instanța de prim control judiciar s-a întemeiat pe o judecată probabilistică rațională, în care este manifestă respectarea marjei de apreciere recunoscută judecătorului.

Prin celelalte critici circumscrise celui de al treilea motiv de recurs, recurenții invocă încălcarea și aplicarea greșită a art. 1.358 și 1.371 C. civ. Aceste critici sunt, însă, formale, lipsind un raționament care să ilustreze transgresarea prin decizia recurată a respectivelor norme și pe care instanța de recurs să îl verifice.

Dimpotrivă, autorii căii de atac solicită instanței supreme să contrazică premisele pe care s-a întemeiat prezumția judiciară criticată și să conchidă, opus instanței de apel, că nu a existat o culpă concurentă a victimei; acest demers depășește limitele configurate în recurs de art. 483 alin. (2) C. proc. civ. și este, deci, incompatibil cu această cale extraordinară de atac. De aceea, nu vor fi analizate pe fond criticile care fac referire la situația celorlalți pasageri din vehicul - care nu purtau nici ei centură de siguranță -, la înscrisurile emise de Institutul de Medicină Legală sau de laboratoarele teritoriale ale Institutului Național de Expertize Criminalistice din Timișoara și Cluj.

În consecință, și motivele circumscrise cazului de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt înlăturate.

Solicitarea recurenților-reclamanți ca, în rejudecare, să fie reevaluată proporția atribuită culpei defunctului, cu consecința reducerii acesteia sub 25%, nu va fi analizată, aceasta fiind subordonată unei soluții de admitere a căii de atac și, de altfel, inadmisibilă față de prevederile art. 497 C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului.

Față de considerentele anterior expuse, Înalta Curte va respinge calea de atac promovată de recurenții-reclamanți, ca nefondată.

Totodată, reținând că a respins căile de atac promovate de ambele părți, Înalta Curte reține că nu sunt întrunite condițiile pentru acordarea cheltuielilor de judecată pretinse de recurenții-reclamanți.

Față de ansamblul considerentelor expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A., B. și C. și va anula recursul promovat de S.C. D. S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. D. S.A., prin administrator interimar Fondul de Garantare a Asiguraților, împotriva deciziei civile nr. 167/A/15.03.2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți C., B. și A. împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 mai 2023.