ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 99/2021

Ședința publică din data de 26 ianuarie 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 27 iunie 2017 pe rolul Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă sub nr. x/2017, reclamanții A., B. și C. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.A. și intervenientul forțat E., obligarea pârâtei la plata daunelor materiale și morale pentru prejudiciul cauzat prin decesul lui F., respectiv obligarea pârâtei la plata către reclamantul A., a sumei de 13.687,87 RON cu titlu de daune materiale și a sumei de 800.000 RON cu titlu de daune morale, în calitate de tată al decedatului F.; obligarea pârâtei la plata către reclamanta B., a sumei de 800.000 RON cu titlu de daune morale, în calitate de mamă a decedatului F.; obligarea pârâtei la plata către reclamanta C., a sumei de 500.000 RON cu titlu de daune morale, în calitate de soră a decedatului F..

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 49, 50 și 54 din Legea nr. 136/1995, art. 24 și 26 din Norma ASF nr. 23/2014, art. 1381, 1391 alin. (2) și urm. C. civ.

Prin încheierea de ședință din 4 decembrie 2017, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, a respins excepția necompetenței teritoriale, invocată de pârâtă prin întâmpinare, sens în care a reținut că, raportat la prevederile art. 115 alin. (3) C. proc. civ., Tribunalul Timiș este competent teritorial cu soluționarea cauzei, având în vedere că reclamantul A. are domiciliul în Timișoara, iar în cauză operează o prorogare de competență pentru ceilalți reclamanți, întrucât cererile tuturor reclamanților se întemeiază pe o cauză comună. A respins excepția necompetenței funcționale, invocată de pârâtă prin întâmpinare, având în vedere calitatea de profesionist a pârâtei și faptul că pretențiile reclamanților se întemeiază pe polița de asigurare încheiată cu aceasta. A unit cu fondul cauzei excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtă prin întâmpinare.

La 13 decembrie 2017, reclamantul A. a depus o precizare de acțiune, prin care a solicitat majorarea cuantumului daunelor materiale cu suma de 1.940 RON, cuantumul total fiind de 15.627,87 RON.

Prin încheierea de ședință din 22 ianuarie 2018, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a dispus respingerea excepției tardivității, invocată de pârâtă și de intervenientul forțat la același termen de judecată, față de cererea precizatoare depusă de reclamant.

Prin sentința civilă nr. 486 din 24 aprilie 2018 pronunțată de Tribunalul Timiș, în dosarul nr. x/2017, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâta D. S.A.; a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.A. și cu intervenientul forțat E.; a fost obligată pârâta S.C. D. S.A., să plătească reclamantului A. suma de 12.680,39 RON cu titlu de daune materiale și suma de 230.000 RON cu titlu de daune morale, reclamantei B., suma de 230.000 RON cu titlu de daune morale și reclamantei C., suma de 50.000 RON cu titlu de daune morale.

Prima instanță a reținut că, dezlegarea dată de instanța penală care a stabilit faptul prejudiciabil constând în accidentul rutier în urma căruia a decedat victima F. s-a produs din culpa exclusivă a inculpatului, intervenient forțat în cauză, E., se impune cu autoritate de lucru judecat în cauză.

Prin urmare nu s-a reținut incidența în cauză a prevederilor art. 1371 C. civ. respectiv că victima ar fi contribuit cu intenție sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului.

Prin decizia civilă nr. 690/A din 5 noiembrie 2018, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a respins apelurile declarate de reclamanții A., B. și C. și intervenientul E. împotriva sentinței civile nr. 486/NLP/PI din 24 aprilie 2018 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2017, precum și apelul declarat de pârâta S.C. D. S.A. împotriva aceleiași sentințe dar și împotriva încheierii pronunțate la 4 decembrie 2017, a încheierii din 22 ianuarie 2018, și a încheierii din 12 februarie 2018.

Referitor la apelul formulat de cei trei reclamanți, A., B. și C., în calitate de părinți și soră ai defunctului F., instanța de apel a reținut că aceștia critică hotărârea pronunțată de prima instanță susținând că se impune majorarea sumei acordate cu titlu de daune morale.

Instanța de apel a constatat că, toate aspectele invocate de aceștia au fost invocate și în fața instanței de fond, care le-a analizat în mod temeinic și legal, și a stabilit un cuantum corespunzător al sumelor care să fie acordate cu titlu de daune morale către reclamanți, ca atare, nu se impune majorarea acestor sume.

Apelul formulat de intervenientul forțat E., a fost respins ca nefondat instanța de apel reținând că sumele acordate cu titlu de daune morale sunt corespunzătoare prejudiciului moral suferit de reclamanți.

Cu privire la culpa proprie a victimei la producerea accidentului, instanța de apel a constatat că susținerile intervenientului forțat cu privire la acest aspect, care sunt evidențiate și în apelul pârâtei S.C. D. S.A., sunt nefondate, deoarece s-a făcut dovada prin sentința penală nr. 22/07.03.2017 a Judecătoriei Moldova Nouă, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 650/A/18.05.2017 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, că intervenientul forțat este cel care se face vinovat în mod exclusiv de producerea accidentului de circulație.

În ceea ce privește apelul formulat de pârâta S.C. D. S.A., instanța de apel a constatat că este nefondat în privința criticii privind nemotivarea hotărârii de către instanța de fond.

Instanța de apel a reținut că Norma ASF nr. 23/2014 este aplicabilă în relațiile dintre societatea de asigurări și persoanele care solicită daune morale în cazul în care cererile acestora se soluționează la nivel intern, fără intervenția instanțelor. Această normă nu este obligatorie pentru instanța de judecată, care este obligată să judece după regulile generale de drept civil.

S-a reținut că probele cu expertize și martori nu se impuneau a fi admise, având în vedere că în cauza penală ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016 al Judecătoriei Moldova Nouă, s-au analizat circumstanțele producerii accidentului, au fost audiați martorii respectivi și s-a constatat cu autoritate de lucru judecat, că intervenientul forțat este vinovat în mod exclusiv de producerea accidentului de circulație.

La data de 3 ianuarie 2019 pârâta D. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 690/A din 5 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Recurenta-pârâtă se raportează prin motivele de nelegalitate invocate la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 6 și 8 C. proc. civ.

În argumentarea cererii de recurs, cu referire la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., se susține greșita soluționare a cauzei de către Tribunalul Timiș, secția a-ll-a Civilă și de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, arătându-se că a fost invocată excepția necompetenței materiale și funcționale a instanței, atât în primă instanță, cât și în apel, raportat la cele statuate prin Decizia nr. 18/2016 pronunțată de ÎCCJ în soluționarea recursului în interesul legii.

Recurenta-pârâtă arată că, în raport cu această decizie competența materială procesuală a tribunalelor sau secțiilor specializate se determină în funcție de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., cu modificările și completările ulterioare.

Sub acest aspect, recurenta-pârâtă apreciază ca fiind greșită soluția primei instanțe, menținută de instanța de apel, în condițiile în care este relevant obiectul sau natura litigiului - în cauză pretenții, iar nu calitatea părților de profesionist, cum în mod eronat au reținut ambele instanțe.

Recurenta solicită admiterea recursului, în principal, casarea hotărârilor civile recurate și trimiterea spre rejudecare instanței competente, respectiv Tribunalului Timiș, secția I civilă - având în vedere motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Subsumat motivului de nelegalitate reglementat de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., se critică decizia atacată din perspectiva lipsei motivării, în fapt și în drept, în raport cu Norma ASF 23/2014, încălcând astfel dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., se susține încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material privind contribuția victimei la cauzarea ori mărirea prejudiciului din prisma analizării dispozițiilor art. 1371 C. civ., astfel cum au fost dezlegate de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 12/2016 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Recurenta arată că a solicitat reținerea culpei civile a victimei în producerea propriului prejudiciu iar nu culpa penală a acesteia în producerea accidentului, cum greșit s-a reținut prin decizia atacată.

Raportat la motivele reglementate de pct. 6 și 8 ale art. 488 C. proc. civ., recurenta-pârâtă solicită casarea deciziei civile nr. 690/A din 5 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara și a sentinței civile nr. 486 din 24 aprilie 2018 pronunțată de Tribunalul Timiș și trimiterea spre rejudecare la Tribunalul Timiș, secția I sau secția a II-a Civilă, pentru a se dispune și administra proba cu expertiză tehnică auto și medico-legală, respectiv pentru verificarea incidenței în cauză a art. 1371 C. civ., pentru a nu fi privată de un grad de jurisdicție.

Intimații-reclamanți A., B. și C. au formulat întâmpinare prin care au invocat inadmisibilitatea recursului în materia asigurărilor, în raport cu art. 483 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018 și excepția nulității recursului, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă D. S.A. a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de intimați.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 28 aprilie 2020, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ., părțile nedepunând puncte de vedere.

Prin încheierea din 13 octombrie 2020 au fost respinse excepțiile inadmisibilității și nulității recursului, invocate de intimații-reclamanți C., B. și A. prin întâmpinare cu motivarea că, în ceea ce privește admisibilitatea căii de atac, prin decizia nr. 874 din 18 decembrie 2018, pronunțată de Curtea Constituțională, s-a constatat că art. 27 C. proc. civ., în interpretarea dată prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este neconstituțional, prin urmare admisibilitatea căii de atac a recursului rezultă din cele statuate de Curtea Constituțională, prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017. Referitor la excepția nulității recursului, s-a reținut că prin cererea de recurs au fost formulate critici de nelegalitate care pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ..Totodată a fost admis în principiu recursul declarat de pârâta D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 690/A din 5 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., îl va admite în limitele și pentru considerentele prezentate în continuare.

Cu referire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurenta a susținut greșita soluționare a cauzei de către Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă și de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, în contextul invocării excepției necompetentei materiale și funcționale a instanței, raportat la cele statuate prin Decizia nr. 18/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii.

Motivul de casare întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. este incident atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii.

Critica este nefondată având în vedere că, în soluționarea criticii privind determinarea competenței materiale procesuale, instanța de apel a reținut corect că litigiul dedus judecății intră în competența secțiilor specializate în litigii cu profesioniștii.

Deși motivarea instanței de apel a avut în vedere doar criteriul subiectiv, respectiv calitatea de profesionist a pârâtei, obiectul și natura pricinii atrag competența secțiilor specializate în litigii cu profesioniștii.

Prin Decizia nr. 18/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, s-a statuat că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 226 alin. (1) și art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, cu modificările și completările ulterioare, pentru determinarea competenței materiale procesuale a tribunalelor sau secțiilor specializate, se va ține seama de criteriile legale referitoare la obiectul sau natura litigiilor, de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările și completările ulterioare.

Având în vedere că obiectul litigiului este reprezentat de atragerea răspunderii contractuale întemeiate pe raporturi de asigurare reglementate prin Legea nr. 136/1995, litigiului îi sunt aplicabile dispozițiile speciale privind contractul de asigurare, prin urmare critica recurentei privind încălcarea normelor de competență materială procesuală prin care susține că ar fi competente secțiile civile ale instanțelor, este nefondată.

Calificarea litigiului de asigurare în cauză ca fiind un litigiu care intră în competența materială procesuală a secțiilor specializate să soluționeze litigii cu profesioniștii este în acord cu cele reținute prin Decizia nr. 13/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Prin această decizie a fost admis recursul în interesul legii și, în consecință, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 22 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie, a stabilit că în litigiile având ca obiect plata de despăgubiri materiale și morale formulate de terțele persoane păgubite prin producerea accidentelor de circulație, în care calitatea procesuală pasivă o are asigurătorul RCA, iar persoana vinovată are calitatea de intervenient forțat sau de pârât alături de asigurătorul RCA, cât și în litigiile privind acțiunile în regres formulate de asigurător împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului, competența materială procesuală revine secțiilor specializate.

Înalta Curte va reține ca fiind fondată critica întemeiată pe motivul de nelegalitate reglementat de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., din perspectiva lipsei motivării deciziei în raport cu Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 23/2014.

Prin decizia recurată, instanța de apel a reținut că această normă este aplicabilă doar în relațiile dintre societatea de asigurări și persoanele care solicită daune morale în cazul în care cererile acestora se soluționează fără intervenția instanțelor de judecată.

Înalta Curte reține că, această excludere de la analiza unui act normativ cu caracter special aplicabil raporturilor juridice de asigurare deduse judecății este greșită.

Prin art. 1 alin. din Norma ASF nr. 23/2014 se prevede faptul că, în conformitate cu prevederile art. 49 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, cu modificările și completările ulterioare, asigurătorii care practică asigurarea obligatorie de răspundere civilă a vehiculelor pe teritoriul României acordă despăgubiri pentru prejudiciile produse prin accidente de vehicule, de care asigurații răspund delictual față de terțe persoane.

Așadar norma este emisă în vederea aplicării legii, ceea ce atrage incidența acesteia în litigiile care vizează raporturile juridice reglementate prin Legea nr. 136/1995, atât în situația în care litigiile se rezolvă amiabil dar și în ipoteza în care instanța de judecată este învestită cu soluționarea acestora.

Întrucât instanța de apel nu a avut în vedere critica recurentei-pârâte privind aplicabilitatea în cauză a Normei ASF nr. 23/2014, considerând că aceasta este inaplicabilă litigiilor soluționate prin intermediul instanțelor judecătorești, au fost încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din considerentele deciziei atacate lipsind analiza pe fond a acestei apărări, motiv pentru care sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte reține ca fiind fondate și criticile întemeiate pe motivul de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., prin care se susține încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material respectiv a dispozițiilor art. 1371 alin. (1) C. civ., astfel cum au fost dezlegate de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 12/2016 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Litigiul are ca obiect acțiune în răspundere delictuală întemeiată pe art. 49 din Legea nr. 136/1995 conform căruia asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de autovehicule.

Instanța de apel a reținut că potrivit sentinței penale nr. 22/07.03.2017 a Judecătoriei Moldova Nouă, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 650/A/18.05.2017 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, intervenientul forțat este cel care se face vinovat în mod exclusiv de producerea accidentului de circulație, această dezlegare impunându-se cu autoritate de lucru judecat în cauza civilă.

Înalta Curte reține că, în ceea ce privește autoritatea de lucru judecat a deciziei penale în cadrul unui dosar civil având ca obiect răspundere civilă delictuală, sunt relevante dispozițiile art. 1365 din C. civ., care, stabilind efectele hotărârii penale în privința răspunderii pentru fapta proprie, prevăd că instanța civilă nu este legată de dispozițiile legii penale și nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal cu privire la existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite.

Prin hotărârea pronunțată în dosarul penal, instanța penală analizează doar vinovăția penală a inculpatului din perspectiva legii penale, prin urmare această hotărâre are autoritate de lucru judecat doar cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o însă nu și cu privire la gradul de culpă al acesteia sau cu privire la existența unei culpe concurente a victimei, aceste aspecte intrând în competența de evaluare a instanței civile.

Așadar, în cazul litigiului civil sunt analizate elementele răspunderii civile delictuale și sunt administrate probe pentru dovedirea existenței prejudiciului și a vinovăției autorului faptei ilicite, din perspectiva legii civile, fără ca acest lucru să încalce autoritatea de lucru judecat a deciziei penale.

Potrivit dispozițiilor art. 1371 alin. (1) din C. civ., în cazul în care victima a contribuit cu intenție sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ținut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o.

Această normă legală face posibilă diminuarea obligației autorului faptei ilicite, atunci când se apreciază că și victima a contribuit, cu intenție sau din culpă, la cauzarea sau la mărirea prejudiciului. Autorul faptului prejudiciabil va putea fi obligat la dezdăunare numai în raport cu "contribuția" sa la producerea prejudiciului, pentru restul de daună fiind răspunzătoare victima, ca urmare a acțiunii sau inacțiunii sale concurențiale.

Din interpretarea prevederii legale redate reiese că legiuitorul român a stabilit drept condiție pentru reținerea unei participări a victimei la producerea prejudiciului, săvârșirea de către aceasta a faptei cu o anumită formă a vinovăției, intenție sau culpă. Efectul aplicării acestei reguli îl constituie diminuarea cuantumului despăgubirilor datorate de persoana responsabilă numai la partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o.

Prin Decizia nr. 12/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 498 din 4 iulie 2016, s-a decis că dispozițiile art. 1371 alin. (1) din C. civ. se interpretează în sensul că, autorul faptei va fi ținut să răspundă numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o în cazul în care victima prejudiciului a contribuit și ea cu vinovăție la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu l-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă.

Astfel, prin decizia menționată, s-a reținut că "Dispozițiile art. 1371 alin. (1) C. civ. nu instituie condiția ca victima sa săvârșească ea însăși o faptă ilicită, cum este în cazul făptuitorului, fiind relevantă în ipoteza reglementată de norma juridică în discuție doar examinarea atitudinii victimei, din perspectiva vinovăției acesteia; (...) sub forma intenției sau culpei, așa cum sunt definite prin dispozițiile art. 16 alin. (2) și (3) din C. civ., și nu caracterul licit sau ilicit al faptei victimei, atât timp cât se reține existența unei fapte culpabile concurente care se înscrie în lanțul cauzal generator al prejudiciului și care constituie o circumstanță legală de diminuare a obligației de despăgubire aflate în sarcina făptuitorului. (...)

Așadar, dacă există o vinovăție comună a autorului infracțiunii și a victimei, întinderea despăgubirilor la a căror plată va fi obligat autorul va fi direct proporțională cu ponderea contribuției sale la producerea prejudiciului."

Decizia instanței supreme era publicată în Monitorul Oficial al României la data pronunțării deciziei recurate, prin urmare, în raport cu dispozițiile art. 517 alin. (4) C. proc. civ. dezlegarea dată problemelor de drept judecate avea caracter obligatoriu, însă instanța de apel în mod greșit nu a avut-o în vedere la pronunțarea soluției, cum corect a învederat recurenta-pârâtă.

Pentru considerentele arătate, constatând că sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 497 teza I din același act normativ, va admite recursul declarat de pârâta D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 690/A din 5 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, va casa în parte decizia atacată și trimite cauza aceleiași instanțe pentru o nouă judecată a apelului pârâtei. Vor fi menținute în rest dispozițiile deciziei atacate.

Cu ocazia rejudecării apelului pârâtei, instanța de apel va avea în vedere dispozițiile art. 1371 alin. (1) C. civ., astfel cum au fost dezlegate de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 12/2016 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, iar conform art. 501 alin. (4) C. proc. civ. va administra probele necesare pentru determinarea gradului de vinovăție al victimei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 690/A din 5 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Casează în parte decizia atacată și trimite cauza aceleiași instanțe pentru o nouă judecată a apelului pârâtei.

Menține în rest dispozițiile deciziei atacate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 ianuarie 2021.