ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 135/2023

Ședința publică din data de 26 ianuarie 2023

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 12.02.2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., cu citarea intervenientei-forțate C., solicitând instanței ca, prin hotărârea care o va pronunța, să oblige pârâta la plata sumelor de 40.000 RON, reprezentând daune materiale și de 450.000 RON, cu titlul de daune morale, la care a pretins să se adauge penalități de 0,2% pe zi de întârziere, calculate începând de la data introducerii acțiunii și până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3808/14.12.2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta să-i plătească reclamantei suma de 200.000 de RON, cu titlu de daune morale și penalități de 0,2% pe zi de întârziere, calculate de la 12.02.2018 și a obligat-o pe pârâtă la suportarea cheltuielilor de judecată, în cuantum de 4.500 RON.

La 11.02.2019 reclamanta a formulat o cerere de completare a hotărârii, care a fost respinsă, prin sentința civilă nr. 620/12.03.2019.

Împotriva sentinței civile nr. 3808/2018 a declarat apel pârâta, iar împotriva sentinței civile nr. 620/2019 a declarat apel reclamanta.

La 02.12.2019 reclamanta a învederat că actualul ei nume este D..

Prin decizia civilă nr. 1684A/21.10.2019, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul pârâtei, a admis apelul reclamantei și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis cererea, a completat sentința civilă nr. 3808/2018 și a obligat pârâta și la plata sumei de 5.105 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; a obligat apelanta-pârâtă să achite reclamantei suma de 4.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta.

Prin decizia nr. 1719/24.09.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 611A/05.04.2021, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul pârâtei, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că penalitățile de 0,2% pe zi de întârziere calculate asupra sumei de 200.000 RON sunt datorate începând cu 05.10.2020 și până la data plății și a obligat-o pe reclamantă la suportarea cheltuielilor de judecată, în cuantum de 2.016,5 RON, efectuate în apel și de 982 RON, efectuate în recurs; a respins ca neîntemeiată cererea intimatei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în recurs.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

În motivare, recurenta-reclamantă a arătat că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material; a invocat, astfel, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a susținut că instanța de apel a interpretat eronat art. 37-38 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, cu privire la momentul de la care asigurătorul este obligat la plata penalităților de întârziere.

Astfel, a precizat că instanța de apel s-a raportat doar la art. 37 alin. (4) teza a II-a din Norma A.S.F. nr. 23/2014, cu ignorarea celorlalte prevederi ale actului normativ arătat, având în vedere că textul de lege evocat a fost reglementat de către legiuitor în considerarea situației prevăzute de acesta prin art. 46 din Norma A.S.F. nr. 23/2014.

Potrivit recurentei, legiuitorul a prevăzut prin această normă specială, derogatorie de la norma generală, care sunt situațiile în care cererea de despăgubire formulată de către o persoană păgubită nu poate fi soluționată decât printr-o hotărâre judecătorească, în atare situații nefiind posibilă soluționarea pe cale amiabilă a pretențiilor persoanei păgubite. În toate celelalte situații, printre care și cazul în speță, sunt incidente prevederile art. 37 alin. (4) prima teza din Norma A.S.F. nr. 23/2014, dat fiind faptul că nu exista niciun impediment în soluționarea amiabilă a cauzei.

Susținând, așadar, că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 37 alin. (4) teza a II-a și art. 46 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, recurenta a apreciat că raționamentul instanței de apel este greșit, întrucât în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 37 alin. (4) teza I din actul normativ evocat, de vreme ce un dosar de daună a fost deschis, iar prin cererea de despăgubire au fost stabilite atât existența, cât și întinderea prejudiciului suferit.

În altă ordine de idei, a arătat că obligația intimatei-pârâte a devenit astfel, una cât se poate de certă și totodată, exigibilă, din momentul în care aceasta și-a exprimat în mod neîndoielnic, refuzul, de a-și executa obligația legală, care-i incumbă, în calitate de asigurător de răspundere civilă auto, respectiv aceea de a plăti indemnizația de asigurare, aspect de natură să atragă incidența art. 38 din Norma nr. 23/2014.

Astfel, a precizat că pârâta ar fi trebuit ca în termen de maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris, să procedeze la plata despăgubirii.

În acest context, a subliniat că intimata-pârâtă nu a mai solicitat ulterior datei de 06.07.2017 niciun document sau informații necesare soluționării cererii de despăgubire, iar la 10.10.2017, la 6 luni de la avizare, aceasta a formulat o ofertă de despăgubire în sumă de 4.000 RON.

În opinia recurentei, în rejudecare, instanța de apel a ignorat faptul că s-a încercat soluționarea cauzei pe cale amiabilă, anterior învestirii instanței de judecată cu prezentul litigiu.

A mai relevat că, instanța a nesocotit faptul că, potrivit art. 1.523 alin. (1) și alin. (2) lit. c), d), e) C. civ., intimata-pârâtă se află de drept în întârziere, întrucât asigurătorul a avut la dispoziție toate documentele necesare pentru stabilirea cuantumului prejudiciului și ulterior, pentru a plăti despăgubirea; așadar, este corect și legal ca acesta să fie obligat la plata penalităților de 0,2% pe zi de întârziere, începând cu data introducerii acțiunii, cu atât mai mult cu cât aceasta este un moment ulterior celui de la care, potrivit dispozițiilor legale incidente în cauză, intimatei-pârâte îi revenea obligația.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 03.12.2021, intimata-pârâtă a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursul; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport; nicio parte nu a formulat punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 19.05.2022, Înalta Curte a admis în principiu recursul și a stabilit termen în ședință publică, în raport cu art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma criticilor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Reținând incidența art. 20 alin. (4) teza a II-a și alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016 și art. 20 alin. (1) lit. c) din Norma A.S.F. nr. 39/2016, în rejudecare, instanța de apel a schimbat în parte sentința apelată și a stabilit că penalitățile de 0,2% pe zi de întârziere aferente debitului principal de 200.000 RON curg de la expirarea termenului de 10 zile de la data comunicării către asigurător a hotărârii definitive, respectiv 05.10.2020 și până la data plății.

Recurenta-reclamantă critică hotărârea recurată, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că instanța de apel a interpretat eronat prevederile art. 37-38 din Norma A.S.F. nr. 23/2014 cu privire la momentul de la care asigurătorul este obligat la plata penalităților de întârziere în cazul în care a fost solicitată plata despăgubirii; în acest sens, afirmă că ar fi aplicabile dispozițiile art. 37 alin. (4) teza I din Norma A.S.F. nr. 23/2014, solicitând obligarea asigurătorului la plata penalităților de întârziere începând cu momentul introducerii cererii de chemare în judecată.

Înalta Curte arată că, potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Textul legal citat consacră o regulă firească, decurgând atât din natura controlului judiciar, cât și din principiul ierarhiei instanțelor judecătorești, ce presupune ca instanța de rejudecare a fondului după casare să soluționeze pricina în cadrul celor stabilite în decizia de casare, în sensul că modul în care instanța de recurs a rezolvat, în speță, problemele de drept puse în discuție este obligatoriu.

Din această perspectivă, Înalta Curte notează că au dobândit caracter definitiv, neputând fi repuse în discuție, statuările din cuprinsul deciziei 1719/24.09.2020, pronunțată în primul ciclu procesual, cu privire la normele legale aplicabile și momentul de la care curg penalitățile.

În acest context, instanța de apel, fiind ținută de dezlegările oferite prin decizia de casare, a arătat că, în raport cu data producerii evenimentului rutier, 18.02.2017, sunt aplicabile dispozițiile din O.U.G. nr. 54/2016 și cele din Norma A.S.F. nr. 39/2016, subliniind că instanța supremă a stabilit în mod expres momentul de la care curg penalitățile.

Din acest punct de vedere, decizia instanței de apel nu poate fi criticată pentru că ar fi reținut greșit un alt moment de la care asigurătorul este obligat la plata penalităților de întârziere, cu aplicarea greșită a art. 37 alin. (4) teza I din Norma A.S.F. nr. 23/2014, în condițiile în care a reexaminat apelul pârâtei conform indicațiilor date prin decizia de casare.

De aceea, criticile recurentei vor fi respinse.

Referitor la critica invocată cu ocazia dezbaterilor, vizând incidența art. 431 C. proc. civ. și puterea de lucru judecat a considerentelor din decizia civilă nr. 285/18.02.2021 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2018, cu privire la dezlegarea dată asupra momentului de la care curg penalitățile de întârziere, Înalta Curte arată că nu o poate lua în examinare, de vreme ce aceasta nu a fost expusă și în memoriul de recurs.

Față de considerentele expuse, având în vedere că nu poate fi reținută incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul.

Constatând culpa procesuală a autoarei căii de atac, în temeiul art. 453 C. proc. civ., va obliga recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 4.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă D. împotriva deciziei civile nr. 611A/05.04.2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A. și intimata-intervenientă C..

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 4.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2023.