ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1308/2023

Ședința publică din data de 23 mai 2023

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 27.07.2021 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub dosar nr. x/2021, reclamantul FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN i-a chemat în judecată pe pârâții A., B. și C., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună:

- obligarea pârâților la plata către reclamantă a prejudiciului în cuantum de 4.344.939,50 RON, la care se vor adăuga accesorii calculate conform legii, cauzat reclamantei prin imposibilitatea de executare/luare în posesie a bunurilor mobile asupra cărora reclamanta avea constituite garanții;

- obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu;

- în temeiul art. 1559 și art. 2143 C. civ., menținerea măsurii sechestrului asigurător asupra bunurilor pârâților A., B. și C..

Prin sentința civilă nr. 3194 din 14.12.2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prima instanță a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN.

Împotriva acestei soluții, reclamantul a formulat apel, care a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 1297/2022 din 19 septembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Împotriva acestei decizii, reclamantul FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel, cu obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul învederează că decizia atacată cuprinde o motivare neclară, aceasta fiind compusă, parțial, din motive contradictorii.

Astfel, arată că, deși a criticat sentința primei instanțe din perspectiva nemotivării, susținând faptul că hotărârea nu este motivată în drept, instanța de apel a reținut că tribunalul a analizat temeiul de drept indicat de reclamantă, fără a analiza și argumenta în vreun fel dacă se regăsesc în cuprinsul hotărârii apelate motivele pentru care unele cereri/apărări se regăsesc preluate și altele nu.

Totodată, susține că instanța de apel a făcut afirmații contradictorii, care fundamentează o soluție viciată din punct de vedere al legalității hotărârii, atunci când a reținut că "nu poate fi de acord nici cu invocarea unei norme de drept penal dar nici cu susținerea primei instanțe, în sensul că temeiul trebuie îndepărtat", și a concluzionat fără a indica temeiul legal, în sensul că "Legea nr. 219/2019 a constituit temei de analiză a faptelor în materie penală, (...) aceasta nu poate fi invocată direct în fața instanței civile pentru fundamentarea răspunderii delictuale".

În concluzie, apreciază că, motivarea instanței de apel încalcă dispozițiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ., precum și dreptul recurentului la apărare și la un proces echitabil.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul învederează că, instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 1357-1358 C. civ., art. 22 C. proc. civ., art. 28 C. proc. pen., art. 49 și urm. din Legea nr. 129/2019 în dezlegarea dată de către instanță cu privire la atragerea răspunderii delictuale a intimaților-pârâți. Astfel, arată că, în cauză, există o hotărâre definitivă pronunțată de o instanță judecătorească, respectiv hotărârea din 25.11.2021 a Tribunalului București, pronunțată în dosarul nr. x/2021, care, potrivit art. 28 C. proc. pen., are autoritate de lucru judecat și are incidență în prezenta speță.

Susține că, din toate documentele depuse la dosarul cauzei rezultă fără putință de tăgadă că recurentul a reclamat aspectul că, faptele săvârșite de către pârâți se încadrează în sfera celor referitoare la spălarea de bani și înșelăciune și a depus și înscrisurile din care rezultă prejudiciul suferit, și nicidecum faptul că cei 3 pârâți și-au respectat obligațiile în raport cu Fondul.

Mai susține și că, instanța de apel, cu încălcarea art. 22 C. proc. civ., a reținut că "un atare aspect poate fundamenta o răspundere patrimonială în cadrul procedurii insolvenței, or un tip de răspundere patrimonială or contractuală, distinctă de cea delictuală", fără a analiza documentele aflate la dosarul cauzei, din care rezultă că recurenta a efectuat toate demersurile în acest sens, respectiv a depus o cerere de deschidere a procedurii insolvenței, cât și o cerere de atragere a răspunderii întemeiată pe dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006.

Contrar celor reținute de instanța de apel, recurentul arată că, din cele consemnate în ordonanța de clasare nu rezultă contradictorialitatea invocată de instanța de apel, ci, rezultă o recunoaștere expresă a vinovăției acestora.

Prin coroborarea art. 28 C. proc. pen. cu art. 264 alin. (2) C. proc. civ., susține că instanța de apel avea obligația de a da eficiență mărturisirii judiciare a celor 3 intimați-pârâți. În schimb, cu încălcarea art. 1357 C. civ., art. 28 C. proc. pen. și art. 264 C. proc. civ., în mod nelegal a reținut instanța de apel că "niciunul dintre aceste aspecte nu poate fi reținut ca fundament al faptei proprii cauzatoare de prejudicii".

Autorul căii extraordinare de atac învederează că, în cauză, sunt întrunite toate elementele răspunderii civile delictuale. Astfel, arată că fapta civilă ilicită cauzatoare de prejudicii este reprezentată de încălcarea dispozițiilor art. 49 din Legea nr. 129/2019 și a prevederilor acordurilor de finanțare încheiate între recurent și D. S.A.; prejudiciul suferit este în sumă de 4.344.939,50 RON, cauzat prin imposibilitatea de executare/luare în posesie a bunurilor mobile asupra cărora recurentul avea constituite garanții; existența raportului de cauzalitate între faptele juridice civile ilicite ale pârâților și prejudiciul patrimonial cauzat recurentului este evidentă, întrucât, urmare a nerespectării de către pârâți a dispozițiilor legale, aceștia au obținut plata sumei totale de 4.500.000 RON în mod nelegal și abuziv, uzând de documente dovedite a fi false; existența vinovăției pârâților în săvârșirea faptei ilicite este neechivocă, astfel cum rezultă din ordonanța emisă la 15.06.2021.

În încheiere, recurentul solicită ca, în situația în care instanța de recurs va admite prezenta cale de atac, să se pronunțe și asupra argumentelor invocate de recurent în primă instanță și în apel.

Recursul a fost comunicat intimaților-pârâți A., B. și C. la 12.12.2022, care nu au formulat întâmpinare.

Analizând recursul de față, în baza motivelor invocate și a normelor de drept incidente, Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru considerentele ce urmează.

Critica referitoare la încălcarea autorității de lucru judecat a încheierii penale din 25.11.2021, pronunțată în dosarul nr. x/2021 de Tribunalul București se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât se invocă, în realitate, nesocotirea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, iar nu în motivul de casare prevăzut de pct. 8 al aceluiași articol, așa cum a menționat recurentul.

Titularul recursului a arătat că instanța de apel a nesocotit autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale când a reținut că pârâții și-au respectat obligațiile în raport cu Fondul, fiind astfel incidente dispozițiile art. 28 C. proc. pen.

Este adevărat că potrivit art. 28 alin. (1) teza I C. proc. pen., hotărârea instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Este vorba, însă, de hotărârea penală de condamnare, iar nu de o hotărâre de natura celei avute în vedere de către recurent (ordonanța procurorului de clasare, menținută prin încheierea de respingere a plângerii, pronunțate de instanța penală).

Conform art. 28 alin. (1) teza a II-a C. proc. pen., în caz de achitare sau încetare a procesului penal, hotărârea penală nu are autoritate de lucru judecat cu privire la existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite.

De altfel, în același sens dispun în mod explicit și prevederile art. 1365 C. civ., cu următorul conținut:

"Instanța civilă nu este legată de dispozițiile legii penale și nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite".

Așadar, ceea ce aduce în plus textul art. 1365 C. civ. față de textul art. 28 alin. (1) teza a II-a C. proc. pen., este faptul că instanța civilă nu va ține cont nici de dispozițiile legii penale (așa cum nu va ține cont, de altfel, nici de hotărârea de achitare sau de încetare a procesului penal), în cazul în care va avea de soluționat o acțiune în răspundere civilă delictuală.

În concluzie, în cauză, în analizarea condițiilor răspunderii civile delictuale a autorului prejudiciului, instanța nu este ținută de încheierea penală din 25.11.2021, pronunțată în dosarul nr. x/2021 al Tribunalului București, critica recurentului fiind nefondată.

Critica întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi validată.

În acest sens, Înalta Curte reține că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii, instanța trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente care trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății. Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum și la susținerile recurentului legate de nemotivarea hotărârii recurate, Înalta Curte constată, din examinarea considerentelor deciziei civile recurate, că instanța de apel a argumentat în fapt și în drept soluția de respingere a apelului declarat de reclamantul-recurent, răspunzând criticilor de apel cu analiza cărora a fost învestită.

Contrar opiniei recurentului, nu pot fi apreciate ca fiind contradictorii considerentele instanței de apel care, deși a reținut că este greșit argumentul primei instanțe, în sensul că temeiul de drept penal trebuie îndepărtat, ulterior a concluzionat că, întrucât Legea nr. 219/2019 a constituit temei de analiză a faptelor în materie penală, aceasta nu poate fi invocată direct în fața instanței civile pentru fundamentarea răspunderii delictuale.

În primul rând, instanța supremă reține că, potrivit art. 478 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel are îndreptățirea de a reanaliza motivele, mijloacele de apărare și dovezile invocate la prima instanță sau arătate în cadrul apelului sau prin întâmpinare, aprecierea asupra legalității și temeiniciei hotărârii apelate permițând instanței de control suplimentarea și complinirea motivării hotărârii primei instanțe, caz în care aceasta din urmă poate fi menținută, în totalitate.

În al doilea rând, notează că, în mod corect a reținut prima instanță de control judiciar că, o normă de incriminare în materie penală nu poate reprezenta temei pentru răspunderea delictuală.

Răspunderea pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii este o parte componentă a răspunderii sociale ce revine fiecărei persoane pentru faptele sale. Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii angajează răspunderea civilă delictuală care, ca natură juridică, este o sancțiune specifică dreptului civil, cu caracter reparator, fără a fi în același timp o pedeapsă. Așadar, fapta ilicită cauzatoare de prejudicii declanșează o răspundere civilă delictuală al cărei conținut îl constituie obligația civilă de reparare a prejudiciului cauzat.

Reclamantul și-a fundamentat acțiunea pe încălcarea de către intimații-pârâți a dispozițiilor art. 49 din Legea nr. 129/2019, care reglementează infracțiunea de spălare a banilor.

Răspunderea delictuală este acea formă a răspunderii civile, care izvorăște din fapte ilicite cauzatoare de prejudicii (delicte civile), în timp ce infracțiunea este temeiul răspunderii penale. Or, constatarea săvârșirii unei infracțiuni nu poate fi realizată pe calea dreptului comun, ci numai pe calea procedurii speciale penale.

Prin urmare, instanța de apel a reținut în mod logic și judicios că acțiunea în răspundere delictuală nu poate avea ca temei o normă de drept penal, de vreme ce condițiile răspunderii delictuale se analizează în raport de normele de drept civil, motivarea instanței fiind la adăpost de criticile invocate.

În ce privește criticile privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 40 din Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea și combaterea spălării banilor, art. 1357-1358 C. civ., art. 22 și art. 264 C. proc. civ., instanța supremă constată că au fost invocate în mod formal prin memoriul de recurs, întrucât, în realitate, recurentul urmărește reinterpretarea probei cu înscrisuri (ordonanța de clasare și restul înscrisurilor la care recurentul a făcut referire), în vederea stabilirii unei alte situații de fapt decât cea reținută de instanța de apel, cu privire la existența unei fapte ilicite, a persoanelor care au săvârșit-o și a prejudiciului, precum și cu privire la îndeplinirea restului condițiilor prevăzute de art. 1357 pentru atragerea răspunderii delictuale a intimaților-pârâți.

Or, Înalta Curte reține că interpretarea probelor - elemente ale chestiunilor de fapt (questio facti) ale cauzei deduse judecății - ține de aprecierea suverană a instanțelor de fond, devolutive, atributul esențial al instanței de recurs constituindu-l interpretarea legii.

În plus, în expunerea argumentelor sale, recurentul ignoră faptul că, instanța de apel a reținut faptul că, aspectele reclamate, respectiv fapta de înșelăciune la obținerea finanțării și ascunderea garanțiilor reale care ar fi putut fi executate în contul sumei nerestituite, țin de relația recurentului contractuală cu societatea D. S.A. și nu de răspunderea delictuală directă a administratorilor societății față de finanțator.

Cu alte cuvinte, instanța supremă reține că, deși recurentul a avut raporturi contractuale cu societatea D. S.A., vrea să transforme în mod nepermis răspunderea contractuală a societății în răspundere delictuală a asociaților/administratorilor societății, deși acestora din urmă li se poate antrena răspunderea doar în temeiul legii speciale.

Așa cum corect au reținut instanțele anterioare, potrivit art. 1350 alin. (3) C. civ., o parte nu poate opta în favoarea răspunderii delictuale, în detrimentul răspunderii contractuale, cu excepția cazurilor prevăzute de lege.

Este adevărat că jurisprudența actuală a admis o singură excepție, anume aceea când neexecutarea contractului întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Însă, în speță, o atare ipoteză nu poate fi reținută, câtă vreme instanța penală nu a constatat săvârșirea vreunei infracțiuni de către intimații-pârâți, ci doar a apreciat că a intervenit prescripția răspunderii penale anterior sesizării organelor penale.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate invocate de recurentul-reclamant, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva deciziei instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN împotriva deciziei civile nr. 1297/2022 din 19 septembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 mai 2023.