ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1210/2023

Ședința publică din data de 16 mai 2023

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

La data de 31 august 2021, reclamanta a precizat cererea, solicitând ca în temeiul art. 1550 alin. (1) C. civ. să se constate că a intervenit rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare prin emiterea notificării nr. x/21.05.2021 și să se dispună repunerea părților în situația anterioară. În subsidiar, a solicitat să se dispună rezoluțiunea contractului cu repunerea părților în situația anterioară. Totodată, în temeiul art. 907 C. civ., a solicitat rectificarea C.F. x Șelimbăr, în sensul înscrierii dreptului de proprietate al reclamantei.

Prin sentința civilă nr. 14/2022 din 18 ianuarie 2022, pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă, în dosarul nr. x/2021, s-a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată de reclamantă și, în consecință, s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Brașov.

Prin decizia civilă nr. 1971/AP din 6 decembrie 2022, Curtea de Apel Brașov, secția Civilă a respins apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 135/S/16.05.2022 pronunțate de Tribunalul Brașov, secția I civilă. A fost obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 11.900 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Recurenta-reclamantă a prezentat situația de fapt a litigiului, după care a susținut că hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material ce reglementează modul de interpretare a contractului dintre părți, subliniindu-se că instanța de apel a intervenit în voința reală a părților, modificând-o contrar sensului clauzei contractuale.

Recurenta a mai arătat că pârâta este vinovată de neexecutarea declarației unilaterale de rezoluțiune, astfel încât instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material prevăzute la art. 1266 C. civ.

Au fost evocate dispozițiile art. 1550 alin. (1) și art. 1552 C. civ., sens în care recurenta-reclamantă a susținut că rezoluțiunea contractului a intervenit prin comunicarea către intimată a declarației unilaterale de rezoluțiune a contractului nr. x/21.05.2021, transmisă prin executor judecătoresc și notată în cartea funciară a imobilului, iar dispoziția instanței este necesară doar pentru repunerea părților în situația anterioară din perspectiva mențiunilor de carte funciară și a eventualelor prestații deja executate.

În raport cu dispozițiile art. 1552 C. civ., recurenta a susținut că este îndreptățită să solicite rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare deoarece intimata-pârâtă se află de drept în întârziere conform art. 1523 alin. (2) lit. a) C. civ., deoarece nu și-a îndeplinit obligația de plată a 3 rate contractuale din cele 5 convenite contractual. Totodată, s-a învederat că pârâta a fost pusă în întârziere de reclamantă cu solicitarea expresă de îndeplinire a obligațiilor contractuale și cu acordarea unui termen rezonabil de executare, în acord cu prevederile art. 1522 alin. (1) și (3) C. civ.. De asemenea, recurenta a precizat că, în cauză, au fost îndeplinite în prealabil obligațiile impuse de art. 1553 C. civ., în sensul că, deși intimata se află de drept în întârziere cu privire la obligațiile de plată a ratelor scadente, a fost notificată și i s-a acordat un termen suplimentar și rezonabil de executare, a fost declarată rezoluțiunea în interiorul termenului de prescripție a obligațiilor intimatei și a fost notată în cartea funciară declarația de rezoluțiune a contractului.

Recurenta a mai învederat că declarația unilaterală de rezoluțiune este un act irevocabil, conform art. 1552 alin. (4) C. civ., deoarece a produs efecte juridice specifice și a intrat în circuitul civil și nu poate fi desființată decât pe calea unei cereri în anulare sau pe calea unei excepții ridicate de debitorul care contestă îndeplinirea condițiilor de fond și de formă ale rezoluțiunii unilaterale, astfel cum acestea sunt definite de art. 1552 C. civ. respectiv: existența unei neexecutări însemnate, existența unei puneri în întârziere cu acordarea unui termen suplimentar de executare, existența dovezii privind comunicarea declarației unilaterale de rezoluțiune și notarea în cartea funciară a declarației de rezoluțiune.

Chiar dacă intimata-pârâtă nu a sesizat instanța cu verificarea acestor condiții, recurenta a susținut că acestea sunt îndeplinite, iar apărările intimatei sunt nefondate.

Cu privire la condițiile de formă, recurenta a arătat că acestea rezultă din înscrisurile atașate dosarului cauzei, iar condiția de fond a neexecutării însemnate rezultă din faptul că intimata, din prețul total al vânzării în cuantum de 5.814.402 RON, ce urma a fi plătit eșalonat în rate pe 5 ani, a achitat doar suma de 150.000 RON reprezentând 0.026 % în condițiile în care până la data primei notificări ar fi trebuit să achite 1/5 parte din preț, până la data formulării cererii introductive trebuia să achite 2/5 din preț, iar până la data recursului pendinte trebuia să achite 3/5 din preț.

Intimata-pârâtă B. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil, raportat la faptul că, prin recursul formulat, recurenta tinde la o cenzurare a aprecierii date de către instanța de apel mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului cauzei, ceea ce este incompatibil cu recursul. Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea recursului.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției și apărărilor invocate de intimata-pârâtă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, iar prin rezoluție s-a fixat termen de judecată la 16 mai 2023.

Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., analizând recursul, sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere și dispozițiile art. 499 și art. 483 alin. (3) din același cod, constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", iar potrivit art. 489 alin. (2) din același cod, "sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanța de recurs are obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de art. 488 din același cod, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

În cauză, Înalta Curte constată că recursul declarat conține în mare parte o o reluare a criticilor din calea de atac devolutivă, motivul de casare invocat de reclamantă fiind întemeiat doar formal pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât dezvoltarea acestora nu relevă greșita aplicare a normelor de drept material.

Prin criticile formulate, recurenta-reclamantă susține, în esență, că hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material ce reglementează modul de interpretare a contractului dintre părți, raportat la faptul că, potrivit dispozițiilor art. 1552 C. civ., reclamanta are dreptul la rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare deoarece intimata-pârâtă se află de drept în întârziere conform art. 1523 alin. (2) lit. a) C. civ., în sensul că nu și-a îndeplinit obligația de plată a 3 rate contractuale din cele 5 convenite contractual.

Instanța de prim control judiciar, confirmând sentința primei instanțe, a reținut ca argument pentru respingerea apelului reclamantei faptul că, prevederea contractuală privind plata prețului în termen de 5 ani, în rate, nu poate fi interpretată ca fiind o plată în 5 rate anuale egale, ci în rate a căror valoare și frecvență se stabilește de cumpărător, singura condiție fiind plata integrală a prețului la finalul perioadei de 5 ani, însă s-a constatat că această perioadă nu este împlinită în cauză, contractul fiind încheiat la data de 10 mai 2019. În consecință, s-a reținut că nu există o neexecutare importantă din partea intimatei pârâte, care a plătit până la momentul respectiv suma de 150.000 RON. În sensul celor reținute au fost evocate și avute în vedere dispozițiile art. 1272, art. 1361, art. 1495, art. 1516, art. 1551-1553, art. 1555 C. civ., prevederi legale care au fost interpretate și aplicate prin raportare la convenția părților și analiza probelor administrate în cauză.

Recurenta-reclamantă a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă susținerile acesteia nu relevă greșita aplicare a normelor de drept material prin decizia atacată, nefiind dezvoltate critici privind modul concret în care prin decizia recurată au fost încălcate sau aplicate greșit normele de drept material.

Deși recurenta indică în cuprinsul cererii de recurs dispoziții de drept material, respectiv art. 1266, art. 1550 alin. (1), art. 1552, art. 1553 C. civ., criticile au caracter teoretic și general și nu se referă la modul concret în care au fost încălcate sau aplicate greșit aceste dispoziții legale prin decizia atacată. Acestea reprezintă o reiterare, în recurs, a susținerilor formulate în instanțele devolutive, care au primit deja o dezlegare, prin soluționarea apelului și nu pot constitui, ca atare, motive de nelegalitate în sensul prevederilor de strictă interpretare cuprinse în dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Astfel, reluarea situației de fapt pe care s-au întemeiat soluțiile instanțelor de fond, vizând derularea raporturilor contractuale, precum și criticile privind interpretarea clauzei referitoare la modalitatea de plată a prețului în rate și cele vizând îndeplinirea condițiilor rezoluțiunii unilaterale a contractului, fără a se preciza în ce constau greșelile de judecată în aplicarea regulilor de drept incidente, nu reprezintă o motivare a recursului în sensul prevăzut de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cu referire la motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 din același cod.

Totodată, recurenta-reclamantă readuce în discuție aspecte de fapt privind derularea raporturilor contractuale dintre părți, cu referire în special la clauza vizând plata prețului, precum și incidența dispozițiilor referitoare la declarația unilaterală de rezoluțiune, aspecte care nu pot fi analizate de instanța de recurs, având în vedere că, fără a face referiri concrete la considerentele instanței de apel, recurenta se rezumă la reluarea celor inserate printre alte susțineri preluate ad litteram din cuprinsul cererii de apel.

Toate aceste argumente evidențiate anterior reprezintă trimiteri la elemente de fapt, deja analizate de instanțele de fond, prin prisma probatoriului administrat, precum și o reiterare a aspectelor de fond supuse judecății.

În egală măsură, Înalta Curte constată că în cadrul criticilor din recurs sunt reluate în mare parte motivele cuprinse în cererea de apel, recurenta-reclamantă neformulând veritabile critici de nelegalitate care să vizeze argumentele instanței de apel și care să permită astfel exercitarea controlului de legalitate în această etapă procesuală din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Motivele din apel nu pot fi invocate tale quale în cadrul recursului, întrucât, procedând astfel, practic recurenta-reclamantă critică soluția primei instanțe. Or, obiectul recursului îl constituie decizia instanței de apel, a cărei conformitate cu regulile de drept aplicabile trebuie verificate numai prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, reiterarea situației particulare a litigiului și prezentarea argumentelor expuse în cererea de apel nu răspund exigențelor legale, care impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar acest mod de redactare a recursului nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți învestite cu verificarea legalității hotărârii instanței de fond și nu a hotărârii pronunțate în apel.

În calea extraordinară de atac a recursului, trebuie subliniat că nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel, prin prisma respectării regulilor de drept, iar în lipsa dezvoltării unor argumente care să situeze criticile formulate în sfera temeiurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., exercitarea efectivă a controlului de legalitate de către instanța de recurs nu este posibilă, din cuprinsul susținerilor recurentei-reclamante neputând fi desprinse elemente relevante, care să permită verificarea legalității deciziei recurate.

În alți termeni, întinderea controlului judiciar este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, iar nemulțumirea părții cu privire la soluția pronunțată, la modalitatea în care au fost administrate și analizate probele, precum și relatarea situației de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport cu dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În acest sens sunt și dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Înalta Curte constată că recurenta nu a indicat în mod efectiv în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispozițiilor art. 488 C. proc. civ. și nu au fost identificate nici motive de casare, de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din același cod, impunându-se, astfel, a fi aplicată sancțiunea nulității recursului.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, subliniind că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea căii de atac, Înalta Curte, dând eficiență prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., urmează ca, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să anuleze recursul.

Referitor la cererea intimatei-pârâte B. S.R.L. privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că în conformitate cu dispozițiile art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 din același cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Prin raportare la aceste texte de lege, aplicabile și în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata a depus la dosarul cauzei dovezi care atestă efectuarea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocațial, respectiv factura seria x nr. x din 15 martie 2023, precum și ordinul de plată aferent, aflate la dosarul de recurs.

Constatând culpa procesuală a recurentei-reclamante A. S.R.L. în promovarea recursului și în raport cu solicitarea intimatei-pârâte privind acordarea cheltuielilor de judecată, aferente procesului, urmează să fie admisă cererea, în sensul obligării recurentei-reclamante B. S.R.L. la plata sumei de 17.850 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1971/Ap din 6 decembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă.

Obligă recurenta-reclamantă să achite intimatei-pârâte B. S.R.L. suma de 17.850 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 mai 2023.