ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1644/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu la data de 29 iunie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta Comuna Șelimbăr, prin Primar, în contradictoriu cu pârâtele A. S.R.L., B., C., D. și E., a solicitat: să se constate nulitatea încheierii de intabulare nr. x din 11 octombrie 1967 privind înscrierea în CF x Șelimbăr nr. top x, 231/1 a lui F. pentru nevalabilitatea titlului; să se constate nulitatea încheierii de intabulare nr. x din 12 decembrie 2018 prin care pârâtele 2-5 și-au înscris dreptul de proprietate, prin succesiune, asupra imobilului înscris în CF x Șelimbăr (CF vechi x) nr. top x, 231/1; să se constate nulitatea încheierii de CF x din 19 iunie 2019 și a actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2019 de SNP G., încheiat între pârâta 1 și pârâtele 2-5, să se constate că dreptul de proprietate asupra imobilului înscris în CF x Șelimbăr (CF vechi x) nr. top x, 231/1 aparține Comunei Șelimbăr conform art. 29 alin. (7) din Legea nr. 18/1991, să se dispună rectificarea CF x Șelimbăr (CF vechi x) nr. top x, 231/1 prin înscrierea dreptului de proprietate al Comunei Șelimbăr; să fie obligați pârâții la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată în prima instanță Prin încheierea de ședință din data de 17 septembrie 2020, Tribunalul Sibiu a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, excepția autorității de lucru judecat raportat la sentința civilă nr. 3325/2018 pronunțată de Judecătoria Sibiu, în dosarul nr. x/2017, și excepția inadmisibilității acțiunii, invocate de pârâte prin întâmpinare. Prin sentința civilă nr. 830 din 1 octombrie 2021 pronunțată de Tribunalul Sibiu, în dosarul nr. x/2020, a fost admisă acțiunea civilă formulată de reclamanta Comuna Șelimbăr, prin Primar, în contradictoriu cu pârâtele A. S.R.L., B., C., D. și E. și în consecință: s-a constatat nulitatea încheierii de intabulare nr. x din 11 octombrie 1967 privind înscrierea proprietății în CF x Șelimbăr nr. top x, 231/1 a lui F.; s-a constatat nulitatea încheierii de intabulare nr. x din 12 decembrie 2018, prin care pârâtele B., C., D. și E. și-au înscris dreptul de proprietate, prin succesiune, asupra imobilului înscris în CF x (CF vechi x) nr. top x, 231/1; s-a constatat nulitatea încheierii de carte funciară nr. x din 19 iunie 2019 și a contractului de vânzare autentificat prin încheierea SNP G. nr. 910 din 19 iunie 2019, încheiat între pârâta A. S.R.L. și pârâtele B., C., D. și E.; s-a constatat că dreptul de proprietate asupra imobilului înscris în CF x (vechi 2294) Șelimbăr nr. top x, 231/1 aparține reclamantei Comuna Șelimbăr; s-a dispus rectificarea CF x (vechi 2294) Șelimbăr nr. top x, 231/1 prin înscrierea dreptului de proprietate al reclamantei Comuna Șelimbăr; au fost obligate pârâtele la plata sumei de câte 2.180 RON, fiecare, în favoarea reclamantei, cu titlul de cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia nr. 1187 din 26 mai 2022, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a admis apelul declarat de pârâții B., C., D., E. și A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 830/2021, pronunțate de Tribunalul Sibiu, în dosarul nr. x/2020; a schimbat, în tot, sentința apelată și, rejudecând cauza: a respins acțiunea formulată de către reclamanta Comuna Șelimbăr, prin Primar, în contradictoriu cu pârâtele B., C., D., E. și A. S.R.L.; a obligat intimata Comuna Șelimbăr, prin Primar, la plata sumei de 7.500 RON în favoarea apelanților, reprezentând cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în recurs Prin decizia civilă nr. 2087 din 14 noiembrie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins excepția inadmisibilității, iar pe fond a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă Comuna Șelimbăr, prin Primar, împotriva deciziei nr. 1187 din 26 mai 2022 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte A. S.R.L., B., C., D. și E., a casat decizia și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de apel.

Hotărârea pronunțată în apel, în rejudecare Prin decizia civilă nr. 4100 din 12 decembrie 2024, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a admis apelul declarat de pârâtele A. S.R.L., B., C., D. și E. împotriva sentinței civile nr. 830 din 1 octombrie 2021 pronunțate de Tribunalul Sibiu, secția I civilă, în dosarul nr. x/2020. A schimbat, în tot, sentința atacată, în sensul că: a respins acțiunea formulată de reclamanta Comuna Șelimbăr, prin Primar, împotriva pârâtelor A. S.R.L., B., C., D. și E.. A obligat intimata Comuna Șelimbăr să plătească apelantei A. S.R.L. suma de 20.644 RON cheltuieli de judecată.

Calea de atac declarată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 4100 din 12 decembrie 2024 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a declarat recurs Comuna Șelimbăr, prin Primar, solicitând casarea hotărârii atacate și, în principal, reținerea cauzei pentru rejudecarea în fond, cu consecința respingerii apelului, iar, în subsidiar, trimiterea dosarului la instanța de apel, pentru rejudecare. A invocat incidența motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ. Prioritar, recurenta a expus, pe larg, o serie de aspecte referitoare la situația de fapt care a generat litigiul și hotărârile pronunțate în cauză, detaliind considerentele pe care le-a apreciat ca fiind definitorii. În ceea ce privește incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., arată că instanța de apel a pronunțat o decizie nemotivată sau cu motive contradictorii, împrejurare care echivalează cu necercetarea fondului cauzei. Astfel, prima decizie a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă a fost casată întrucât instanța nu a prezentat raționamentul juridic în legătură cu soluția la care s-a oprit. Cu toate acestea, și în rejudecare instanța de apel a avut aceeași abordare. După ce a redat, pe larg, conținutul cărții funciare, preluarea imobilelor de către stat și demersurile moștenitorului fostului proprietar, a concluzionat că nu se face dovada dreptului de proprietate pretins de reclamantă, pentru că nu s-au depus probe referitoare la existența înscrisului datat 30 iulie 1969. Însă, nu a motivat această concluzie, iar lipsa motivării face imposibil de verificat raționamentul, de altfel greșit, al acesteia. În acest context, consideră că analiza instanței de apel este total diferită de motivele de apel formulate în termenul legal. Așa cum s-a reținut prin decizia de casare, instanța de apel trebuia să cerceteze susținerile apelantelor privind atribuirea celor două imobile unor persoane diferite, cu același nume, F.. Nu au fost administrate probe sau puse în discuția părților probe pentru a stabili relația de rudenie între F. și familia Schropp. Conform mențiunilor din cartea funciară, F. nu a fost proprietar al imobilelor înainte de exproprierea efectuată în baza Legii nr. 187/1945. Proprietarul intabulat a fost H., minor, iar pentru top x, 231/1 au fost intabulați I., H., J. și K., tot minori. Minoritatea lui H., menționată în CF, dovedește că nu a fost tatăl lui I. întrucât aceasta este mama pârâtei B., născută în 1938. Motivele instanței de apel sunt contradictorii întrucât, deși reține că nu se face dovada dreptului de proprietate pretins de reclamantă, ulterior, afirmă că, din moment ce imobilele au aparținut lui F. și soției acestuia, se impunea să fie restituite deopotrivă, cu emiterea unui singur act de proprietate. La final, aceeași instanță menționează că reclamanta nu a formulat un capăt de cerere pentru anularea actului care a stat la baza intabulării dreptului de proprietate a lui F., motiv pentru care nu poate proceda la rectificarea cărții funciare. Cu alte cuvinte, instanța afirmă inițial că nu există un înscris care să fi rectificat actul de proprietate, indicând topograficul x, în loc de y, pentru ca apoi să afirme că este corect ca lui F. să i se fi reconstituit dreptul de proprietate asupra ambelor imobile prin același titlu, pentru ca, la final, să afirme că, în lipsa unei cereri de anulare a titlului care a stat la baza intabulării, nu se poate proceda la analiza validității lui pe fond și, prin urmare, nici la rectificarea cărții funciare. În opinia sa, toate aceste motive contradictorii sunt contrazise de probatoriile administrate. În realitate, actul de proprietate al lui F. a fost modificat în anul 1969, la 31 iulie, după constatarea erorii, indicându-se clar că s-a trecut CF x top x, 231/1 în loc de CF x top x (a se vedea și adresa nr. x/7 decembrie 1970). Aceasta poate fi singura explicație pentru care Actul de Proprietate nr. x/1967 apare ulterior cu un alt conținut. Este inexplicabil de ce F. a formulat cerere în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru restituirea imobilului înscris în CF x Șelimbăr nr. top x, 231/1, respinsă prin Dispoziția nr. 292/21.06.2010 a Primarului Șelimbăr, dacă ar fi fost adevărat că deține titlu din 1969. În plus, dacă ar fi fost posibilă restituirea a două imobile prin același titlu, ele s-ar fi regăsit împreună trecute în același act și nu ar fi existat un singur titlu de proprietate, nr. 3325 din 01.09.1967 al Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Raionului Sibiu, cu două conținuturi diferite care, ambele, au stat la baza intabulării dreptului de proprietate pe ambele imobile, din care unul a fost folosit de F., iar celălalt, cu top. x, 231/1, a rămas continuu în folosința reclamantei (sau CAP Șelimbăr). Recurenta susține că nu există nicio suspiciune cu privire la mențiunile ulterioare emiterii actului de proprietate. Există un singur act de proprietate, care a fost emis în anul 1967, iar rectificarea sa a intervenit ulterior, când s-a constatat eroarea, dar până la emiterea adresei din 1970. Modificarea actului de proprietate nu presupune emiterea unui act care să menționeze această modificare, simpla existență ulterioară a actului cu un conținut diferit de al actului inițial demonstrând modificarea acestuia. Orice interpretare logică a valabilității Actului de Proprietate nr. x/1967 presupune existența acestuia într-una dintre forme, respectiv cu conținutul care privește atribuirea imobilului cu nr. top xl, 231/l înscris în CF x Șelimbăr sau cu conținutul care privește atribuirea imobilului cu nr. top x înscris în CF x Șelimbăr. Recurenta arată că imobilul în cauză nu a fost restituit ca efect al unei legi de retrocedare, ci a fost atribuit în temeiul Decretului nr. 81/1954, care nu este un act normativ de reparație, ci de constituire a dreptului de proprietate prin atribuire, persoanelor care îndeplineau anumite condiții. În concluzie, reținerea, de către instanța de apel, a faptului că același act prezentat în două forme diferite, sub aspectul conținutului, este valabil pentru fiecare formă și produce efecte distincte, reprezintă o motivare contradictorie. Recurenta susține și că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină cu privire la soluționarea capetelor de cerere privind constatarea nulității încheierii de intabulare nr. x din 12 decembrie 2018, a încheierii de carte funciară nr. x din 19 iunie 2019 și a contactului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2019 la SNP G., întrucât instanța nu a verificat incidența normelor de drept material pe care s-au întemeiat aceste capete de cerere. În ceea ce privește incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta arată că hotărârea este dată cu încălcarea normelor de drept material în ceea ce privește modul de soluționare a petitului referitor la rectificarea de carte funciară. În acest sens, afirmă că, după redarea textelor de lege ce reglementează acțiunea în rectificare de carte funciară, instanța concluzionează că, în lipsa unei hotărâri judecătorești definitive, de anulare a titlului de proprietate a lui F., sau a unei cereri pendinte, nu poate proceda la admiterea acțiunii în rectificare. Însă, instanța face confuzie între cazul de rectificare prevăzut de art. 908 alin. (1) pct. 1 din C. civ., invocat de reclamantă (care a arătat și a dovedit că actul în baza căruia F. și-a intabulat dreptul de proprietate asupra imobilului top x, 231/1 a fost modificat, astfel încât înscrierea nu mai este valabilă) și cel reglementat de pct. 3 al aceluiași articol și alineat aplicabil atunci când actul în baza căruia s-a făcut înscrierea a fost desființat. Consideră că nu în toate situațiile acțiunea în rectificare de carte funciară este concomitentă sau subsecventă acțiunii de fond, aspect ce rezultă din alin. (4). În prezenta cauză, s-a solicitat rectificarea cărții funciare întrucât titlul care a stat la baza intabulării terenurilor cu nr. topografic x, 231/1 nu există. Titlul de proprietate nr. x/1967, care a fost corectat, a fost emis pentru nr. 237/1. Lipsa titlului este temei al acțiunii în rectificare. În opinia sa, aplicând greșit legea, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra motivelor de apel privind rectificarea cărții funciare, ceea ce atrage incidența și a motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6, alături de pct. 8, din C. proc. civ. Nepronunțându-se asupra cererii de rectificare, instanța de apel nu a analizat nici cererile ce vizau nulitatea încheierii CF nr. x din 19 iunie 2019 și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2019 de SNP G.. Ele nu erau accesorii, ci principale, impunându-se verificarea normelor de drept pe care s-au întemeiat, astfel că soluția este dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale arătate în cererea de chemare în judecată. Recurenta susține că cele două motive de casare sunt incidente și în ceea ce privește modul de soluționare a cererilor referitoare la dreptul de proprietate asupra imobilului cu nr. topografic x, 231/1. Instanța de apel a apreciat greșit că prima instanță nu putea modifica, în temeiul rolului activ, temeiul juridic al acțiunii, valorificând dispozițiile art. 31 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, deși reclamanta nu și-a întemeiat acțiunea pe acest text de lege. În considerarea dispozițiilor art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., instanța trebuie să califice juridic faptele și să pună o astfel de împrejurare în discuția părților, partea nefiind obligată să indice expres textul de lege. Mai mult, după ce a reținut că nu poate analiza art. 31 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, a menționat, în mod contradictoriu, că, de fapt, nici acest text de lege nu este incident cauzei, deoarece se referă la terenurile proprietatea statului. Pentru toate aceste motive, recurenta solicită admiterea recursului, așa cum a fost formulat.

Apărări formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă la data de 19 martie 2025, intimatele B., C., D., E. și A. S.R.L. au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât hotărârea este motivată corespunzător și este rezultatul aplicării corecte a dispozițiilor legale incidente. Ambele imobile au fost în proprietatea autorului lor, aspect ce rezultă din toate probatoriile administrate, iar actul din 1969 nu a fost modificat și a stat la baza intabulării dreptului lor de proprietate. Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta Comuna Șelimbăr, prin Primar, a solicitat respingerea susținerilor din întâmpinare și a depus înscrisuri.

Procedura în fața instanței de recurs Prin rezoluție, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit termen la data de 25 septembrie 2025, pentru soluționarea recursului declarat de recurenta Comuna Șelimbăr, prin Primar, împotriva deciziei civile nr. 4100 din 12 decembrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă. La termenul din data de 25 septembrie 2025, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra recursului declarat în cauză. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului Examinând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele: În esență, prin acțiunea dedusă judecății, Comuna Șelimbăr a solicitat să se constate nulitatea încheierilor de intabulare din 11.10.1967, 12.12.2018 și din 19.06.2019 și a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/2019 de SNP G., prin care B., C., D. și E. au vândut către A. S.R.L. imobilul situat în Șelimbăr, înscris în Cartea Funciară nr. x Șelimbăr (CF vechi x) nr. top x, 231/1, precum și calitatea sa de proprietar al imobilului, conform art. 29 alin. (7) din Legea nr. 18/1991. Instanța de fond a admis acțiunea, reținând că proprietarul F. a deținut un imobil preluat de stat în 1949, dezmembrat în două corpuri de avere intrate în patrimoniul CAP. Imobilul, obiect al litigiului, constând în teren construit și liber ce se află la nr. top x și y asupra căruia moștenitoarele lui F. nu puteau dispune, a fost preluat de stat și nerestituit. Singurul imobil restituit a fost cel de la nr. top x în suprafață totală de 717 mp, ce a fost și el expropriat în 1949, dar redat fostului proprietar în anul 1967 în baza Decretului nr. 81/1954, fiind ulterior preluat de stat cu plată în anul 1976, când familia Schuster a plecat în Germania. Deși cererea de restituire formulată în baza Legii nr. 10/2001 a fost respinsă pentru lipsa dovezii calității de persoane îndreptățite, succesorii fostului proprietar au dezbătut succesiunea, și-au intabulat dreptul de proprietate și au înstrăinat imobilul, fără a deține calitatea de proprietari. A mai reținut instanța de fond că aceste demersuri s-au întemeiat pe actul de proprietate nr. x/1967 emis în baza Decretului nr. 81/1957, conform căruia s-a făcut intabularea în anul 1967, care s-a referit inițial la imobilele cu nr. top x și y. A constatat că acest act de proprietate a fost rectificat, astfel cum rezultă din mențiunea efectuată în cartea funciară, în sensul că vizează imobilul aflat la nr. top x. Recunoscând efecte juridice acestei mențiuni, a admis acțiunea reclamantei, constatând nulitatea încheierilor de intabulare și a actului translativ de proprietate. Totodată, a admis cererea de constatare a dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului în baza art. 36 alin. (1) și a art. 31 alin. (2) din Legea nr. 18/1991. În rejudecarea cauzei, după casarea cu trimitere care a vizat motivarea contradictorie cu privire la forma actului de proprietate nr. x/1967, lipsa raționamentului juridic care să fundamenteze soluția și care să analizeze apărările reclamantei și care conține îndrumarea de a se proceda la o analiză distinctă a cererii privind constatarea dreptului de proprietate al reclamantei, instanța de apel a respins acțiunea. Pentru a pronunța hotărârea atacată, în esență, curtea de apel a reținut că, potrivit actului de proprietate nr. x/1.09.1967, s-au restituit lui F. casa și terenul de la nr. top. x și y. Reclamanta pretinde, fără a dovedi, că, de fapt, acestuia i s-a restituit imobilul aflat sub nr. top. x, prevalându-se de adresa nr. x/7.12.1970 în care autoritatea executivă a comunei aduce la cunoștință Consiliului județean Sibiu faptul că actul de proprietate ar fi fost modificat la 30.07.1969, CF x top. x, 231/1 fiind înlocuită cu CF x top. x, pe copia unui extras de carte funciară figurând mențiunea olografă privind rectificarea actului de proprietate în acest sens. Instanța de apel a constatat inexistența înscrisului din 30.07.1969 prin care Comisia pentru aplicarea Decretului nr. 81/1954 ar fi aprobat rectificarea actului de proprietate. Analizând succesiunea temporală a demersurilor etnicilor germani de restituire a proprietăților preluate de stat în 1946 și relațiile de rudenie între membrii familiei, instanța a reținut că ambele imobile au aparținut autorilor pârâților astfel că puteau fi restituite deopotrivă. În absența actului modificator, mențiunea olografă de pe extrasul de CF, datată anterior momentului eliberării documentului ce o conține, a fost considerată inaptă a produce efectele juridice pretinse de reclamantă, de recunoaștere a dreptului de proprietate al statului, iar în lipsa unei hotărâri judecătorești de anulare a titlului de proprietate al lui F. asupra imobilului în litigiu, instanța de apel a constatat că nu există temei pentru rectificarea înscrierii dreptului de proprietate al acestuia. Distinct de aceste aspecte, instanța de apel a mai reținut că reclamanta nu a dovedit că deține un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu nici în temeiul dispozițiilor art. 29 alin. (1) și (7) din Legea nr. 18/1991, care nu sunt aplicabile imobilului întrucât construcțiile nu au fost utilizate pentru zootehnie, ateliere de industrie mică, iar terenul nu a avut destinația de plantație de vie sau pomi, pentru a trece în proprietatea privată a comunei, în condițiile legii. A mai constatat și că dispozițiile art. 31 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, în baza cărora instanța de fond a dispus admiterea cererii nu au fost invocate și nici nu sunt aplicabile în cauză. Printr-un prim motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., reclamanta susține că instanța de apel a pronunțat o decizie nemotivată și care conține motive contradictorii, sub următoarele aspecte: - deși a concluzionat că reclamanta nu face dovada dreptului de proprietate pretins întrucât nu s-au depus probe referitoare la existența înscrisului datat 30 iulie 1969, instanța nu a prezentat raționamentul juridic în legătură cu soluția la care s-a oprit; - analiza instanței de apel nu ține cont de motivele de apel formulate în termenul legal; aceasta nu a cercetat, potrivit îndrumărilor din decizia de casare, susținerile apelantelor privind atribuirea celor două imobile unor persoane diferite, cu același nume, F., în condițiile în care proprietarul intabulat a fost H., minor, iar pentru top x, 231/1 au fost intabulați I., H., J. și K., tot minori; - motivele instanței de apel sunt contradictorii întrucât, deși reține, inițial, că nu există un înscris prin care să se fi rectificat actul de proprietate prin indicarea topograficului x, în loc de y, afirmă ulterior că este corect ca lui F. să i se fi reconstituit dreptul de proprietate asupra ambelor imobile prin același titlu, pentru ca, la final, să aprecieze că, în lipsa unei cereri de anulare a titlului care a stat la baza intabulării, nu se poate proceda la analiza validității lui pe fond și, prin urmare, nici la rectificarea cărții funciare. Afirmă recurenta că, în realitate, există un singur act de proprietate, care a fost emis în anul 1967 și că rectificarea sa a intervenit ulterior, când s-a constatat eroarea, dar până la emiterea adresei din 1970. Aceasta întrucât imobilul în cauză nu a fost restituit ca efect al unei legi de retrocedare, ci a fost atribuit în temeiul Decretului nr. 81/1954, care nu este un act normativ de reparație, ci de constituire a dreptului de proprietate, prin atribuire, persoanelor care îndeplineau anumite condiții; - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină cu privire la soluționarea capetelor de cerere privind constatarea nulității încheierii de intabulare nr. x din 12 decembrie 2018, a încheierii de carte funciară nr. x din 19 iunie 2019 și a contactului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2019 la SNP G., întrucât instanța nu a verificat incidența normelor de drept material pe care s-au întemeiat aceste capete de cerere. Înalta Curte apreciază că motivul de recurs invocat este nefondat. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., se poate cere casarea când "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei". În cuprinsul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. sunt menționate trei ipoteze care conduc la casarea unei hotărâri și anume: a) hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că acestea lipsesc cu desăvârșire sau există o motivare, dar ea este insuficientă, nu răspunde tuturor cererilor sau, după caz, criticilor aduse hotărârii de primă instanță; b) motivele hotărârii recurate sunt contradictorii. Contradicția poate fi constatată în cuprinsul considerentelor sau prin analiza acestora în raport cu dispozitivul, în ipoteza în care ele nu susțin dispozitivul, ci, din contră, îl contrazic; c) hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, ceea ce echivalează practic cu o nemotivare. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., orice hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Instanța de apel a motivat corespunzător soluția adoptată, analizând aspectele relevante ale soluționării cauzei și s-a pronunțat asupra lor, în conformitate cu dispozițiile obligatorii ale deciziei de casare care a finalizat primul ciclu de judecată. Astfel, este de reținut că reclamanta a solicitat rectificarea încheierii de carte funciară din x/1967 pe motiv că titlul de proprietate al fostului proprietar, reprezentat de decizia de atribuire emisă în temeiul Decretului nr. 81/1954 ar fi fost modificat. Susținerea s-a întemeiat pe o mențiune olografă efectuată în extrasul de carte funciară al imobilului în anul 1967 și pe o adresă emisă la data de 7.12.1970 de autoritățile administrative ale vremii. Instanța de apel a constatat că cererea de rectificare a cărtii funciare are un caracter accesoriu, rectificarea fiind necesar a fi făcută pe baza unui act care să certifice operațiunea juridică. Or, nefiind dovedită existența actului juridic rectificativ din 30 iulie 1969 în sensul de instrumentum probationis care să certifice această modificare, acțiunea în rectificare nu poate fi primită, dovezile indirecte nefiind apte a dobândi efectele juridice pretinse de reclamantă. Prin urmare, eronat recurenta reproșează instanței de apel că nu ar fi motivat soluția, aceasta fiind nemulțumită de fapt de respingerea aserțiunilor privind îndreptățirea sa la rectificarea de carte funciară întemeiate pe indicii colaterale și probe indirecte, pe motiv că nu produc efecte juridice în scopul pe care aceasta l-a urmărit. Mai reproșează instanței de apel că analiza sa este diferită de motivele de apel formulate în termenul legal și că nu ar fi cercetat, potrivit îndrumărilor din decizia de casare, susținerile apelantelor privind atribuirea celor două imobile unor persoane diferite, cu același nume, F., în condițiile în care proprietarul intabulat pentru a fost H., minor, iar pentru top x, 231/1 au fost intabulați I., H., J. și K., tot minori. Susținerea este nefondată. Critica astfel formulată nu precizează în ce fel instanța de apel a depășit limitele devoluției în condițiile în care a reevaluat întreg materialul probator respectând îndrumările instanței de recurs prin care i se solicită să verifice apărările esențiale ale reclamantei cu privire la existența unui singur act de proprietate care, după modificare, ar fi stat la baza intabulării din anul 1971 și pentru nr. top. x. Potrivit deciziei de casare, analiza se impune față de apărarea inițială a pârâtelor, asupra căreia au revenit, în sensul că dreptul de proprietate asupra acestui imobil ar fi fost înscris pe numele unui terț cu același nume. Trebuie remarcat că teza existenței a două persoane cu același nume nu a mai fost susținută de apelantele pârâte încă de la momentul formulării răspunsului la întâmpinare din primul ciclu procesual, însă, în contextul mai larg al stabilirii situației de fapt, instanța de apel a relevat istoricul dreptului de proprietate asupra imobilelor, concluzionând că ambele au constituit obiect al demersurilor de restituire întreprinse de F. întrucât au fost preluate de stat din patrimoniul autorilor soției sale. Prin urmare, se constată că instanța de apel a stabilit situația de fapt în ansamblul ei, iar concluziile sale cu privire la circumstanțele factuale ce țin de temeinicia acțiunii ce nu mai pot fi reevaluate în recurs. Totodată, împrejurarea că motivul respectiv de apel nu a fost validat nu este suficientă pentru a se aprecia că pretențiile reclamantei sunt, la rândul lor, întemeiate. Recurenta reproșează instanței de apel inserarea unor considerente contradictorii în sensul că, deși aceasta reține că nu există un înscris care să fi rectificat actul de proprietate în privința toponimului, apreciază că este corect ca lui F. să i se fi reconstituit dreptul de proprietate asupra ambelor imobile prin același titlu, pentru ca, la final, să constate că, în lipsa unei cereri de anulare a titlului care a stat la baza intabulării, nu se poate proceda la analiza validității lui pe fond și, prin urmare, nici la rectificarea cărții funciare. Nu poate fi validată o motivare contradictorie a instanței de judecată din perspectiva indicată, în condițiile în care se reține că aceasta a plecat, în mod corect, de la situația premisă a inexistenței unui act modificator care să facă dovada pretențiilor reclamantei și care ar fi avut ca efect anularea intabulării pentru nr. top. x și y, aplicând, în acest context, o serie de prezumții judiciare întemeiate pe faptele conexe dovedite, pentru a stabili situația de fapt și de drept a imobilului. De altfel, în lipsa unui capăt de cerere privind infirmarea validității actului de proprietate în forma inițială dovedită și în absența unui înscris care să certifice operațiunea juridică a transferului dreptului de proprietate în sensul de negotium iuris, de la un imobil la altul, este suficient ca instanța să constate că nu poate analiza motivele pentru care F. a rămas intabulat cu ambele imobile, neexistând cadrul procesual în care putea verifica valabilitatea înscrierii dreptului de proprietate pentru imobilele obiect al acțiunii. A mai susținut recurenta că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină cu privire la soluționarea capetelor de cerere privind constatarea nulității încheierii de intabulare nr. x din 12 decembrie 2018, a încheierii de carte funciară nr. x din 19 iunie 2019 și a contactului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2019 la SNP G., întrucât curtea de apel nu a verificat incidența normelor de drept material pe care s-au întemeiat aceste capete de cerere. Aserțiunea este greșită deoarece se observă că instanța de apel a respectat îndrumările din decizia de casare de a analiza cu prioritate capetele de cerere principale referitoare la existența unui drept de proprietate asupra imobilului în patrimoniul părților, întrucât, astfel cum se reține în decizia de casare, petitul privind nulitatea încheierii de carte funciară nr. x/2019 și a actului de vânzare-cumpărare nr. x/2019 se grefează pe constatarea, în prealabil, a dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilelor cu nr. top. x și y. Or, de vreme ce a reținut că proprietarul imobilului este autorul pârâților, în mod corect instanța de apel nu a mai analizat distinct capetele de cerere referitoare la anularea încheierilor de intabulare și a actului de înstrăinare subsecvent, considerentul fiind valabil, pentru identitate de rațiune, și pentru cererea de anulare a intabulării din 2018, prin care moștenitorii lui F. și-au înscris dreptul de proprietate, care depindea de eventuala constatare a existenței unui alt titular al dreptului de proprietate decât antecesorul pârâților. Prin urmare, față de modul de soluționare a cererilor principale, nu se impunea analiza aspectelor de drept substanțial ce vizau cererile accesorii. Pentru toate aceste împrejurări, se constată că nu este fondat motivul de recurs invocat, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. Recurenta a criticat hotărârea și prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din același act normativ, potrivit cu care este supusă casării hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material În acest sens, afirmă că în mod greșit instanța de apel a concluzionat că, în lipsa unei hotărâri judecătorești definitive de anulare a titlului de proprietate a lui F., sau a unei cereri pendinte cu acest obiect, nu poate proceda la admiterea acțiunii în rectificare. Apreciază că instanța confundă cazul de rectificare prevăzut de art. 908 alin. (1) pct. 1 din C. civ., invocat de reclamantă privind inexistența unui titlu de proprietate (care a arătat și a dovedit că actul în baza căruia F. și-a intabulat dreptul de proprietate asupra imobilului top x, 231/1 a fost modificat, astfel încât înscrierea nu mai este valabilă), și cel reglementat de pct. 3 al art. 908 alin. (1) C. civ., când actul în baza căruia s-a făcut înscrierea a fost desființat, și consideră că, nu în toate situațiile, acțiunea în rectificare de carte funciară este concomitentă sau subsecventă acțiunii de fond, aspect ce rezultă din alin. (4). În prezenta cauză, susține că a solicitat rectificarea cărții funciare întrucât titlul care a stat la baza intabulării terenurilor cu nr. topografic x, 231/1 nu există, deoarece titlul de proprietate nr. x/1967, care a fost corectat, a fost emis pentru nr. topo x. Totodată, recurenta afirmă că cele două motive de casare, respectiv cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., sunt incidente și în ceea ce privește modul de soluționare a cererilor referitoare la constatarea dreptului de proprietate asupra imobilului cu nr. topografic x, 231/1. Instanța de apel a apreciat greșit că prima instanță nu putea modifica, în temeiul rolului activ, temeiul juridic al acțiunii, valorificând dispozițiile art. 31 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, deși reclamanta nu și-a întemeiat acțiunea pe acest text de lege. În considerarea dispozițiilor art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., instanța trebuie să califice juridic faptele și să pună o astfel de împrejurare în discuția părților, partea nefiind obligată să indice expres textul de lege. Mai mult, după ce a reținut că nu poate analiza art. 31 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, a menționat, în mod contradictoriu, că, de fapt, nici acest text de lege nu este incident cauzei, deoarece se referă la terenurile proprietatea statului. Criticile sunt nefondate. În primul rând se impută instanței de apel o greșită aplicare a dispozițiilor art. 908 C. civ., care reglementează cazurile în care se poate dispune rectificarea cărții funciare, atunci când a reținut că acțiunea în rectificare are un caracter accesoriu constatării nevalabilității titlului în baza căruia s-a făcut înscrierea. Sub acest aspect se constată că instanța de apel a invocat dispozițiile art. 33 din Legea nr. 7/1996 și pe cele ale art. 907 C. civ. și a apreciat că, în cauză, cererea de rectificare carte funciară are un caracter accesoriu, fiind subsecventă unei cereri principale care ocrotește dreptul subiectiv vătămat prin înscrierea neconformă situației juridice reale. Prin urmare, instanța de apel nu a decelat între cazurile reglementate de art. 908 pct. 1 și pct. 3 C. civ., ci a statuat asupra caracterului accesoriu al cererii, raportat la situața factuală reținută, respectiv aceea că teza susținută de reclamantă privind modificarea obiectului titlului de proprietate, cu consecința inexistenței titlului înscris, nu a fost dovedită prin prezentarea actului modificator, ci prin probe colaterale cărora nu li se poate atribui efectul juridic pretins prin acțiune. A apreciat că, pentru a putea fi analizată solicitarea, reclamanta trebuia să dețină o hotărâre judecătorească anterioară care să fi infirmat valabilitatea titlului autorului pârâților sau să fi formulat în cadrul procesului pendinte o astfel de solicitare, în funcție de a cărei rezolvare pozitivă să poată fi dispusă rectificarea de carte funciară. În mod corect a reținut instanța de apel că, în lipsa unui înscris care să conțină, expresis verbis, mențiunea de modificare a obiectului asupra căruia este exercitat dreptul de proprietate, existența unei statuări jurisdicționale anterioare asupra valabilității dreptului substanțial, într-un litigiu separat sau în cel pendinte, este o premisă a aplicării oricăreia dintre situațiile în care legea reglementează posibilitatea de rectificare a cărții funciare. Aceasta întrucât rectificarea cărții funciare este o operațiune tehnico-materială prin care se asigură corespondența între conținutul acesteia și situația juridică reală a imobilului, care, la rândul său, se dovedește printr-un înscris constitutiv, translativ, recognitiv, declarativ de drept, un act autentic sau o hotărâre judecătorească, care schimbă realitatea dreptului înscris anterior. Or, astfel cum s-a arătat, în cauză nu s-a dovedit că înscrierea existentă nu ar avea corespondent în actele justificative, pentru ca cererea de rectificare să aibă un temei legal. În ceea ce privește neanalizarea cererilor privind nulitatea încheierii și a contractului de vânzare din 2019, se constată că acestea sunt subsumate stabilirii calității de proprietar a reclamantei asupra imobilului, respectiv a celei de neproprietari ai pârâtelor persoane fizice. Or, această calitate a fost pretinsă de reclamantă, dintr-o primă perspectivă, prin susținerea că înscrierea acestui imobil în cartea funciară în baza actului de proprietate nr. x/1.09.1967 nu corespunde realității și, dintr-o a doua perspectivă, prin solicitarea de constatare a dreptului de proprietate întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 18/1991, cu motivarea că imobilul s-ar fi aflat în patrimoniul CAP. În aceste condiții, nu se poate reține că aceste cereri pot fi calificate, cum susține recurenta, cereri principale, întrucât soluționarea lor depinde de stabilirea situației juridice anterioare a imobilului și de recunoașterea dreptului de proprietate al reclamantei asupra acestuia. Or, în legătură cu prima premisă pretinsă a dreptului de proprietate, astfel cum s-a arătat, nu există o dovadă că actul de proprietate emis pentru topometricele 230/1 și 231/1 ar fi fost modificat în act emis pentru topometricul x. Această concluzie, întemeiată pe circumstanțele factuale analizate în etapa devolutivă a procesului, nu mai poate fi modificată în recurs, fiind supuse controlului jurisdicțional în calea extraordinară de atac aspectele de nelegalitate ce au vizat condițiile de exercitare a unei acțiuni în rectificare de carte funciară. În ceea ce privește cererea de constatare a dreptului de proprietate întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 18/1991, instanța de apel a analizat prevederile art. 29 alin. (1) și (7), acesta fiind temeiul juridic al acțiunii, pe care le-a considerat aplicabile cauzei, și a constatat că imobilul nu a avut destinația prevăzută de lege pentru a intra de drept în proprietatea privată a unității administrativ teritoriale. Recurenta reproșează instanței de apel cenzurarea rolului activ al judecătorului de primă instanță care a admis acțiunea în baza unui alt temei de drept, respectiv a art. 31 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, însă instanța devolutivă de prim control judiciar a verificat și incidența acestui text de lege pe care l-a considerat inaplicabil raportat la situația de fapt și juridică a imobilului, astfel cum a fost stabilită. În aceste condiții, nici din această perspectivă nu a putut fi reținut un drept de proprietate al reclamantei asupra imobilului în litigiu. Față de toate aceste împrejurări, Înalta Curte va respinge, în baza art. 496 C. proc. civ., recursul ca nefondat. În baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta la plata sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimați, reprezentând onorariu apărător.