ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2349/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 20.10.2021 pe rolul Judecătoriei Brașov, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și B., să se instituie în sarcina acestora obligația de a realiza toate demersurile necesare intabulării în cartea funciară a imobilului situat în municipiul Brașov, strada x nr. 3, județul Brașov, compus din living, bucătărie, dormitor, baie și hol, cu o suprafață utilă de aproximativ 47, 97 mp, la care de adaugă curtea în suprafață de 15,97 mp și cota eferentă din părțile de uz comun și din terenul aferent construcție, înscris în cartea funciară nr. x Brașov, sub același număr cadastral, precum și obligația de a încheia în formă autentică contractul de vânzare-cumpărare a acestui imobil, ce face obiectul promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/3.10.2016 de către notarul public C., în caz de refuz, urmând ca hotărârea instanței să țină loc de contract de vânzare-cumpărare, și obligația de a suporta cheltuielile de judecată ocazionate de prezentul proces. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1.270, art. 1.279 și art. 1.669 C. civ. În data de 11.05.2022, pârâtul B. a formulat cerere de repunere în termenul de formulare a întâmpinării. Prin încheierea din 11.05.2022, Judecătoria Brașov a admis cererea de amânare formulată de pârâtul B. în vederea pregătirii apărării și a prorogat discutarea cererii de repunere în termenul de formulare a întâmpinării. În data de 27.05.2022, pârâtul B. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Brașov, excepția netimbrării cererii de chemare în judecată, excepția prescripției dreptului material la acțiune în privința solicitării de pronunțare a unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare, inadmisibilitatea capătului de cerere privitor la pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare, iar în subsidiar a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. Prin sentința nr. 5252/22.06.2022, Judecătoria Brașov a declinat, în favoarea Tribunalului Brașov, competența materială de soluționare în primă instanță a cauzei, reținând la adoptarea acestei soluții incidența prevederilor art. 94 alin. (1) lit. k) coroborate cu cele ale art. 95 pct. 1 din C. proc. civ. În data de 28.10.2022, reclamanta a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a societății D. S.R.L., întrucât, prin contractul de dare în plată autentificat sub nr. x/05.07.2022 de notarul public E., a fost transferat dreptul de proprietate asupra imobilului cu destinația de teren înscris în CF nr. x Brașov, pe care a fost edificat apartamentul ce constituie obiectul promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, indicate în cererea introductivă de instanță. Prin încheierea din 31.10.2022, Tribunalul Brașov, secția I civilă a constatat că a operat transmiterea convențională a calității procesuale pasive și a stabilit că se impune a fi menținute în proces și părțile pârâte inițiale. Prin încheierea din 16.01.2023, Tribunalul Brașov, secția I civilă a constat că a operat transmiterea calității procesuale pasive, de la pârâții din cererea introductivă de instanță către D. S.R.L., pentru toate bunurile indicate în antecontractul de vânzare-cumpărare invocat de reclamantă ca temei al demersului său judiciar, a respins cererea pârâtului B., de repunere în termenul de formulare a întâmpinării, a aplicat acestei părți sancțiunile instituite de dispozițiile art. 185 și art. 208 din C. proc. civ., a respins excepția de netimbrare a cererii de chemare în judecată, a calificat excepția de inadmisibilitate ca reprezentând o apărare de fond, a stabilit că excepția prescripției dreptului material la acțiune este o excepție de ordine privată, pentru care operează sancțiunea reglementată de textele de lege mai sus indicate și a dispus administrarea în prezenta cauză a probei cu înscrisuri.

Sentința pronunțată de Tribunalul Brașov Prin sentința nr. 32/S/31.01.2023, Tribunalul Brașov, secția I civilă a admis în parte acțiunea; a instituit în sarcina pârâtei D. S.R.L., în calitate de continuator în drepturi al pârâților B. și B., obligația de a realiza demersurile necesare pentru intabularea în cartea funciară a imobilului situat în municipiul Brașov, strada x nr. 3, județul Brașov, ce constituie obiectul material al promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificate sub numărul x/03.10.2016, de către notarul public C.; a respins restul pretențiilor formulate de partea reclamantă; a obligat-o pe pârâta D. S.R.L., în calitatea mai sus indicată, să achite reclamantei suma de 1.200 de RON, cu titlu de cheltuieli parțiale de judecată, ce reprezintă onorariu avocațial și taxă judiciară de timbru.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Brașov Prin decizia nr. 1619/Ap/27.10.2023, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a respins apelul pârâților D. S.R.L. și B. împotriva încheierii din 16 ianuarie 2023 și a sentinței; a admis apelul reclamantei împotriva sentinței; a schimbat în parte sentința atacată în sensul că a obligat-o pe pârâta D. S.R.L. să plătească reclamantei A. suma de 3.020 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în primă instanță; a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței atacate; a obligat-o pe intimata D. S.R.L. să plătească apelantei A. suma de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în apel.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., pârâta D. S.R.L.. - Printr-o primă critică, recurenta-pârâtă a invocat că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 1.270 C. civ. În dezvoltarea acestui motiv, a arătat că procesul civil este guvernat de principiului disponibilității și, în virtutea acestui principiu, intimata-reclamantă a învestit instanța cu prezenta cauză, indicând domiciliul pârâtului B. la o altă adresă decât cea din promisiunea de vânzare-cumpărare, fără că acesta din urmă să o fi notificat pe intimata-reclamantă în sensul că și-ar fi schimbat domiciliul. Voința părților la data semnării convenției a fost ca în situația în care vor interveni schimbări legale de sediu sau adresa de corespondență, acestea se obligă să notifice, în scris, celeilalte părți noua adresă. Interpretând per a contrario această clauză contractuală, rezultă că în situația în care noua adresa nu a fost notificată, în continuare părțile au dorit ca orice corespondență dintre ele să fie purtată la adresa din contract. Neprimind o notificare din partea pârâtului B., reclamantei i-ar fi revenit obligația, în conformitate cu dispozițiile art. 1.270 C. civ., de a dispune citarea la adresa din str. x, împrejurare care însă nu a fost realizată. Pârâtul B. a aflat în mod întâmplător de existența prezentului litigiu, în data de 09.05.2022, în timp ce căuta pe portalul instanței de judecată numărul de dosar alocat într-o altă cauză în care era parte, iar în cel mai scurt timp posibil a încercat să ia cunoștință de conținutul acțiunii (în 11.05.2022, prin acces electronic). Nu în ultimul rând, pârâtul B. a precizat instanței faptul că este despărțit în fapt de pârâta B., astfel că și din prisma acestui considerent nu a aflat de existența litigiului, întrucât chiar dacă nu sunt divorțați, soții nu mai țin legătura. În plus, acesta fusese detașat în altă localitate cu serviciul. - Printr-o altă critică, recurenta-pârâta invocat aplicarea și interpretarea greșită, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 2.512, art. 2.513 și art. 2.550 C. civ. Prescripția dreptului material la acțiune este o excepție de ordine privată, prin urmare este o excepție de care părțile pot dispune liber să o invoce sau nu, sens în care și sancțiunea decăderii trebuie raportată la acest aspect, astfel încât reclamanta trebuia să o invoce cel târziu până la primul termen la care părțile sunt legal citate. Prin urmare, afirmă că nu este incidentă o situație în care instanța poate invoca și dispune din oficiu cu privire la decădere, iar partea adversă nu a invocat-o. Instanța de apel trebuia să analizeze excepția prescripției dreptului material la acțiune și prin prisma dispozițiilor art. 478 C. proc. civ., care permit părților să se folosească de mijloacele de apărare și de dovezile invocate la prima instanță, fără a se face vreo distincție între mijloacele procedurale. Prin urmare, consideră că instanța de apel a aplicat, după caz, a interpretat greșit art. 2.512, art. 2.513 și art. 2.550 C. civ., motiv pentru care se impune casarea deciziei civile atacate prin prezentul recurs. Dacă instanța ar admite recursul, solicită să se analizeze excepția prescripției dreptului material la acțiune, sens în care arată că, prin dispozițiile art. 1.669 alin. (2) C. civ., legiuitorul a determinat un termen special pentru promovarea acțiunii reclamantei, după cum urmează: "dreptul la acțiune se prescrie în termen de 6 luni de la data la care contractul trebuia încheiat". Conform clauzelor contractuale, în funcție de alegerea variantei de plată a prețului pentru care ar fi optat promitentul-cumpărător, contractul ar fi trebuit să se incheie în anul 2017, 2018 și cel mai târziu la data de 15.06.2020. În consecință, raportând termenul de 6 luni, reglementat de legiuitor, la data de data de 15.06.2020, când părțile au reglementat efectuarea vânzării, rezultă că cel mai târziu sesizarea instanței ar fi putut fi realizată la data de 15.12.2020. Or, acțiunea reclamantei a fost înregistrată în data de 24.10.2021, deci cu depășirea termenului de 6 luni prevăzut de art. 1.669 C. civ., ceea ce atrage respingerea acesteia, ca fiind prescrisă. - Printr-o altă critică, recurenta-pârâtă a invocat că hotărârea instanței de apel cuprinde considerente contradictorii, fiind, totodată, interpretate și aplicate greșit textele de lege incidente. Arată că intimata-reclamantă și-a întemeiat cerere de chemare în judecată pe culpa recurentei-pârâte în executarea promisiunii de vânzare-cumpărare, constând în neîndeplinirea obligațiilor de a îndeplini demersurile pentru intabulare și pe refuzul nejustificat de a încheia contractul de vânzare-cumpărare. Deși instanța a reținut că recurenta-pârâtă și antecesorii săi au depus diligențele necesare încheierii actului de vânzare-cumpărare, enumerând mare parte din demersurile efectuate și nu a constatat vreo culpă a recurentei în obținerea cu întârziere a documentelor necesare intabulării, ba mai mult, a reținut că inexistența unei culpe față de nefinalizarea contractului nu are relevanță față de obligația asumată de încheiere a contractului în formă autentică, totuși contractul nu a fost încheiat în forma autentică. Precizează că pentru a putea fi admisibilă o acțiune în obligație de a face, se impune ca, în prealabil, obligația să nu fi fost îndeplinită, iar obținerea concursului instanței de judecată nu poate fi obținut decât în urma neîndeplinirii culpabile a unei obligații de către debitor. Recurenta-pârâtă arată că a făcut dovada îndeplinirii tuturor obligațiilor premergătoare intabulării, însă acestea au trenat din cauza autorităților, sens în care a expus pe larg demersurile făcute în acest sens. Cu privire la certificatul de atestare a edificării, document necesar intabulării în cartea funciară, arată că acesta a fost solicitat încă din anul 2022, însă Primarul Municipiului Brașov a refuzat să-1 emită, motiv pentru care l-a acționat în judecată, cerere care a format obiectul dosarului nr. x/2022 Instanța l-a obligat pe primar să emită certificatul de atestare a edificării, existând o hotărâre de fond în acest sens. Astfel, câtă vreme debitorul (recurenta) nu și-a îndeplinit obligația de a intabula imobilul și de a încheia contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică din motive ce nu îi sunt imputabile, depinzând de acte emise de autoritățile care nu le emit în termen sau nu le emit corespunzător, este de la sine înțeles că eventuala obligare la îndeplinirea formalităților ar fi lipsită de esență juridică și nu poate fi concepută. Prin urmare, nu poate fi primit considerentul instanței potrivit căruia nu culpa este esențială în cauză, ci neîndeplinirea obligației, independent de culpă. În contextul mai sus expus, apreciază că instanța a aplicat greșit art. 1.528 C. civ. De asemenea, instanța de apel a aplicat greșit art. 1.279 C. civ. și art. 1.669 C. civ., întrucât aceste texte de lege presupun un refuz nejustificat de a încheia contractul. Or, în speță, nu poate fi vorba de vreun refuz nejustificat din partea recurentei sau a antecesorilor săi, așa cum a arătat. Considerentele instanței de apel sunt contradictorii și din perspectiva faptului că se pornește de la art. 1.279 și 1.669 C. civ., care vizează capătul de cerere privitor la pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare și apoi se continuă cu aspecte ce țin de capătul de cerere constând în obligarea recurentei la intabularea imobilului, trecându-se de la refuzul nejustificat de încheiere a contractului, la inexistența culpei și nerelevanța unei culpe contractuale a recurentei, fără a se face vreo deosebire. - Printr-o ultimă critică, recurenta-pârâtă a invocat aplicarea și interpretarea greșită, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 451-453 C. proc. civ. Cu toate că în considerentele expuse instanța nu reține o culpă a recurentei în îndeplinirea diligențelor în vederea obținerii documentelor necesare intabulării imobilului, menținând în parte decizia de la fondul cauzei și admițând în parte apelul intimatei, reține o culpă procesuală, obligând-o pe recurentă la cheltuieli de judecată. În opinia recurentei, aceste considerente, precum și cele anterior menționate sunt în contradicție, neputând fi obținut concursul instanței de judecată în lipsa unei culpe și nu poate fi concepută o culpă procesuală în lipsa unei culpe a neexercitării unei obligații de drept substanțial.

Apărările formulate în cauză În intervalul de timp cuprins între 5.02.2024 - 28.10.2024, intimata-reclamantă a formulat mai multe precizări în legătură cu situația de fapt a cauzei și a reiterat în mai multe rânduri solicitarea sa de a i se elibera o hotărâre judecătorească care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare. La data de 8.07.2024, intimata-reclamantă a depus note scrise prin care a solicitat respingerea recursului, formulând apărări în raport cu criticile formulate. În acest sens, a precizat, în legătură cu excepția prescripției dreptului material la acțiune în privința solicitării de pronunțare a unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare, că predarea bunului către cel care urmează să îl dobândească, prin încheierea contractului la care se referă promisiunea, echivalează cu o recunoaștere a dreptului acestuia de a cere încheierea contractului respectiv, recunoaștere care întrerupe prescripția sau, după caz, amână începutul cursului acesteia, deci prescripția extinctivă nu va curge cât timp bunul se află în stăpânirea celui ce urmează să îl dobândească. A mai arătat, totodată, și că promisiunea de vânzare-cumpărare îndeplinește în totalitate condițiile esențiale prevăzute de lege pentru validitatea acesteia, iar refuzul de a încheia contractul de vânzare este nejustificat, fiind făcută dovada achitării diferenței de preț. A menționat și că invocarea prescripției echivalează cu refuzul promitentului-vânzător de a încheia contractul de vânzare în formă autentică; În data de 05.09.2024, intimata-reclamantă a formulat o cerere de intervenție principală, prin care a solicitat scoaterea recurentei-pârâte din prezenta cauză, întrucât introducerea sa în litigiu s-a făcut nelegal. A arătat, în acest sens, că cesiunea încheiată între pârâții B. și B. este nelegală, dată fiind lipsa acordului său, în conformitate cu prevederile promisiunii de vânzare-cumpărare, precum și lipsa încheierii acesteia în formă autentică, din moment ce, în cazul transmiterii dreptului de proprietate asupra construcției începute, trebuie respectate dispozițiile art. 37 alin. (3) din Legea nr. 7/1996, acest act reprezentând o eludare a prevederilor legale aplicabile vânzării imobilelor, precizând și că solicită cheltuielile de judecată ocazionate de prezentul proces. Asupra acestei cereri s-a pronunțat instanța la termenul de dezbatere a recursului, respingând-o ca inadmisibilă. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. - În mod nefondat critică recurenta-pârâtă o greșită aplicare în cauză a dispozițiilor art. 1270 din C. civ. în legătură cu clauza contractuală agreată de părțile promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/3.10.2016, relativă la adresele indicate pentru efectuarea de comunicări/notificări între acestea. Pornind de la existența acestei clauze, recurenta-pârâtă a susținut că pârâtul B. ar fi trebuit citat în proces la adresa din antecontract, (respectiv în București, str. x C, apt. 41, sector 3) a cărei schimbare nu fusese notificată promitentei-cumpărătoare, astfel că neprocedându-se în atare mod, acesta a fost pus în situația de a nu cunoaște despre existența procesului decât întâmplător și de a pierde termenele procedurale pentru formularea apărărilor (întâmpinarea). Potrivit instanței de apel, clauza contractuală la care a făcut referire apelantul-pârât are valoare doar pe tărâm contractual, aceasta apreciind că pârâtul B. nu trebuia citat în proces la o altă adresă decât cea indicată în cererea de chemare în judecată, cât timp prin toate cererile cu care s-a adresat instanței și actele procedurale realizate de însuși pârât (fiind indicate cererea din 11.05.2022 pentru angajarea unui apărător, adeverința emisă de angajator care atestă detașarea la locul de muncă, cererea de repunere în termenul de formulare a întâmpinării, întâmpinarea propriu-zisă), la rândul său el a indicat aceeași adresă (inclusiv ca domiciliu de fapt) din București. Înalta Curte reține, în examinarea criticii de recurs formulate, că cei care au renunțat la utilizarea adresei indicate în antecontract în comunicările lor pe tărâm contractual, cu promitenta-cumpărătoare, au fost chiar promitenții-vânzători B., așa cum rezultă din răspunsul la notificarea acesteia datat 15.03.21022 în conținutul căruia pentru B. se indică domiciliul din București, str. x, iar adresa de corespondență (valabilă pentru ambii soți) str. x, sector 3 București. În plus, critica de greșita aplicare a dispozițiilor art. 1270 din C. civ. nu poate fi primită cât timp clauza agreată de părțile promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare a fost convenită și avea a produce efecte în privința comunicărilor/notificărilor dintre acestea realizate pe tărâm contractual, în timp ce sub aspect procesual ceea ce interesează este îndeplinirea tuturor condițiilor necesare pentru asigurarea dreptului la apărare. Or, acest drept la apărare nu poate fi considerat nesocotit sau încălcat în vreun fel în proces cât timp, așa cum a reținut instanța de apel, în toate cererile și actele de procedură îndeplinite în cauză de B. acesta și-a indicat una și aceeași adresă de domiciliul ca cea arătată în cererea de chemare în judecată, respectiv București. Prin urmare, a procedat corect instanța de apel care a validat soluția primei instanțe, de respingere pentru neîntrunirea condițiilor legale ale art. 186 alin. (1) C. proc. civ. (motive temeinic justificate) a cererii formulate de pârâtul B., de repunere în termenul de formulare a întâmpinării. - Nefondată este și critica de greșită aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 2512, 2513 și 2550 din C. civ., aflată în legătură cu precedentul motiv de recurs prin care s-a susținut că pârâtul B. ar fi trebuit citat în proces la adresa indicată în antecontractul de vânzare-cumpărare. Subsumat acesteia, recurenta-pârâtă pretinde că, chiar dacă pârâtul B. nu ar mai fi fost în termenul de depunere a întâmpinării, respectivul act de procedură putea fi valorificat ca note scrise și soluționată excepția prescripției dreptului la acțiune a reclamantei. De asemenea, consideră că în temeiul art. 478 C. civ. instanța de apel trebuia să analizeze aceeași excepție, fiind vorba de alte motive, mijloace de apărare și dovezi invocate în primă instanță. Înalta Curte reține că dezlegarea tribunalului în sensul corectei citări în proces a pârâtului B., la adresa din București București a condus la respingerea ca neîntemeiată a cererii acestuia de repunere în termenul de formulare a întâmpinării și, mai departe, la constatarea nulității întâmpinării ca act de procedură realizat în afara termenului legal conform art. 186 (1) C. proc. civ., și la decăderea acestei părți din dreptul de a propune probe și de a invoca excepții, altele decât cele de ordine publică (potrivit încheierii Tribunalului Brașov din 16.01.2023). Potrivit art. 2513 din C. civ., prescripția poate fi opusă numai în primă instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate. Cum prescripția dreptului la acțiune are regimul excepției de ordine privată (art. 2512 C. civ.), în mod corect s-a apreciat că pârâtul B. nu o poate invoca în circumstanțele arătate și că prima instanță nu a fost legal învestită cu cercetarea acesteia. Aplicarea sancțiunii decăderii instituită prin dispozițiile art. 208 (2) C. proc. civ. nu poate fi evitată de părți, nici măcar prin acordul lor, deoarece normele procedurale care reglementează termenele înăuntrul cărora trebuie să se îndeplinească anumite acte de procedură sunt norme cu caracter imperativ. Instanța nu poate recalifica întâmpinarea depusă peste termen ca fiind note scrise - așa cum se propune prin critica recurentei-pârâte - observându-se că art. 185 alin. (1) teza a doua C. proc. civ. prevede expres că: "actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate", iar nulitatea este una absolută. De altfel, acestor dispoziții legale și acestor sancțiuni li s-a dat curs prin încheierea primei instanțe din 16.01.2023. Nici conținutul art. 478 C. proc. civ. nu îndreptățește critica recurentei, care a susținut că instanța de apel ar fi trebuit să vadă în acesta un temei de învestire cu analiza excepției de prescripție a dreptului reclamantei la acțiune, ca un alt mijloc de apărare invocat în fața primei instanțe, câtă vreme, așa cum s-a arătat, art. 2513 din C. civ. stabilește limita temporală de invocare a excepției în discuție, respectiv "numai în primă instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen la care părțile sunt legal citate". Pentru motivele arătate anterior, prima instanță nu a fost legal învestită cu examinarea acestei apărări, situație care a rămas neschimbată în apel, prin validarea măsurilor procesuale și a soluției tribunalului. Cât privește temeiul de drept al art. 2550 din C. civ. - (invocarea decăderii) a cărui incidență a susținut-o recurenta-pârâtă spre a afirma că și sancțiunea decăderii pârâtului din invocarea excepției de prescripție trebuia, la rândul său, invocată de reclamantă cel mai târziu la primul termen la care părțile au fost legal citate, în fața primei instanțe, iar nu aplicată din oficiu de instanță - Înalta Curte reamintește că tribunalul a făcut aplicare prevederilor art. 208 alin. (2) C. proc. civ. față de faptul formulării întâmpinării pârâtului peste termenul prevăzut de lege, sancțiunea decăderii fiind imperativă (întocmai ca termenele înăuntrul cărora trebuie să se îndeplinească actele de procedură) și una care operează în privința probelor și a excepțiilor relative ori de ordine privată (între care se află și excepția prescripției dreptului la acțiune). De altfel, întâmpinarea pârâtului B. prin care acesta invocase, printre altele, și excepția de prescripție a dreptului la acțiune a reclamantei a fost depusă la dosarul primei instanțe chiar mai târziu decât primul termen cu părțile legal citate (care a fost 11.05.2022), respectiv la 30.05.2022, astfel că nu s-ar putea pretinde că pentru a opera sancțiunea decăderii sale din invocarea acestei excepții, ar fi trebuit ca reclamanta să fi invocat decăderea la primul termen cu părțile legal citate, adică la 11.05.2022, față de un act de procedură (întâmpinarea) care nici nu exista și față de o apărare (excepția de prescripție a dreptului la acțiune) care încă nu fusese formulată la acel moment. Negăsind întemeiate criticile pentru care s-a invocat greșita neînvestite a instanțelor de fond cu soluționarea acestei excepții, nu vor putea fi cercetate argumentele pentru care recurenta-pârâtă a considerat că excepția de prescripție a dreptului la acțiune ar fi incidentă în cauză. - De asemenea, nefondat critică recurenta-pârâtă soluția adoptată pe fondul cauzei, despre care afirmă că ar fi rodul unor considerente contradictorii și al greșitei aplicări a textelor de lege incidente. Potrivit acesteia, este contradictorie soluția admiterii în parte a cererii de chemare în judecată în circumstanțele în care, prin considerentele deciziei din apel ce a validat soluția tribunalului, s-a reținut că societatea și pârâții persoane fizice au depus toate diligențele necesare încheierii contractului de vânzare-cumpărare, neconstatându-se o culpă a acestora în obținerea cu întârziere a documentelor necesare întabulării ori în nefinalizarea contractului. Enunțând stadiul actual al demersurilor întreprinse, recurenta-pârâtă a subliniat că singurul document care îi lipsește pentru a întabula construcția edificată este certificatul de edificare, document care cade în sarcina Primarului Municipiului Brașov să-l elibereze, instituția în cauză fiind acționată în justiție în acest scop. Soluția adoptată în cauză în privința cererii de chemare în judecată a fost de admitere în parte a acesteia, tribunalul instituind în sarcina S.C. D. S.R.L., în calitate de continuator în drepturi al pârâților B. și B., obligația de a realiza demersurile necesare pentru întabularea în cartea funciară a imobilului din Brașov, județul Brașov, ce constituie obiectul material al promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/3.10.2016. Pronunțând această soluție, tribunalul nu a făcut decât să dea curs actelor juridice intervenite între pârâții persoane fizice și S.C. D. S.R.L. (contract de dare în plată autentificat sub nr. x/5.07.2022 și cesiune a proiectului de edificare a unor locuințe colective cu dotări, realizat în lipsa autorizației de construire, pe terenul situat la adresa din Brașov, str. x, municipiul Brașov), constatând totodată că obligațiile asumate de pârâții B. față de reclamantă în temeiul promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare - de a obține avizele și autorizațiile care să ateste legalitatea edificării ansamblului de locuințe și de a reglementa în sistemul de carte funciară situația juridică a dreptului de proprietate asupra ansamblului imobiliar - neîndeplinite de aceștia, au fost transferate în patrimoniul societății cesionare. Totodată, tocmai neîndeplinirea acestor obligații de a reglementa situația juridică a ansamblului imobiliar din care face parte și unitatea locativă ce a făcut obiectul promisiunii de vânzare-cumpărare, a constituit obstacolul în pronunțarea de către instanță a unei hotărâri care să țină loc de act autentic, cum solicitase reclamanta în cel de-al doilea capăt de cerere al acțiunii sale. Nu este nimic contradictoriu în considerentele deciziei din apel care, deși a reținut diligențele întreprinse de pârâți în vederea respectării obligațiilor asumate prin antecontractul de vânzare-cumpărare, a menținut soluția primei instanțe, observând pertinent că obligația de a realiza demersurile necesare pentru întabularea în cartea funciară a imobilului este una de rezultat și nu de diligență. Or, la data judecării cauzei în apel s-a constatat că demersurile pârâților nu au fost finalizate cât să fie posibilă perfectarea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, astfel că s-a stabilit în mod firesc că rămân active obligațiile pe care pârâții, persoane fizice și le-au asumat față de reclamantă, obligații ce au fost transferate societății pârâte, aceasta fiind de altfel singura dezlegare jurisdicțională aptă să genereze efecte obligaționale față de recurenta-pârâtă. Însă aceste efecte obligaționale se grefează tocmai pe actele juridice încheiate între societate și pârâții B.. Doar atingerea rezultatului pentru care pârâții și-au asumat obligații în temeiul promisiunii autentificate sub nr. x/3.10.2016, rezultat constând în încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, ar fi constituit singura ipoteză în care acțiunea dedusă judecății ar fi putut fi respinsă în întregime, iar nu și situația în care pârâții au demonstrat depunerea de diligențe în îndeplinirea obligațiilor ori au pretins culpa terților care i-ar fi împiedicat în îndeplinirea acestora (certificatul de edificare fiind totuși un act necesar a fi obținut anterior finalizării construcției, iar nu ulterior). Prin urmare este corectă și lipsită de orice conținut de contrarietate, după cum fără temei critică recurenta-pârâtă, observația instanței de apel în sensul că sunt fără nicio relevanță față de economia cauzei susținerile pârâților privitoare la inexistența culpei lor în nefinalizarea contractului, neavând nicio consecință în raport cu obligația asumată, de a încheia contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică. Sunt, de asemenea, străine de judecata înfăptuită și de soluția pronunțată susținerile recurentei potrivit căreia admiterea acțiunii în obligație de a face impune existența unei obligații care să nu fi fost îndeplinită în mod culpabil de către debitor. În speță, instanțele de fond au constatat că obligația asumată de pârâți nu a fost îndeplinită, nefiind încheiat contractul autentic de vânzare-cumpărare la care s-au angajat pârâții B.. Însă obligația nu a putut fi adusă la îndeplinire nici pe cale forțată, prin substituirea manifestării de voință a promitentei-vânzătoare din cauza nereglementării situației juridice a dreptului de proprietate asupra imobilului, astfel că instanța nu a sancționat neîndeplinirea culpabilă a vreunei obligații, ci doar a constatat că rămân active obligațiile asumate față de reclamantă în temeiul promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare. Or, atunci când invocă realizarea de demersuri și depunerea diligențelor pentru obținerea certificatului de construire și întabularea dreptului în cartea funciară, diligențe pretins nefinalizate din culpa terților, recurenta-pârâtă nu face decât să admită ceea ce și instanțele de judecată au constatat, respectiv nefinalizarea demersurilor la care s-a angajat și neîncheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică. Sunt doar formale, lipsite de conținut și neexplicitate în niciun fel criticile prin care se invocă încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1528, 1279 și 1669 C. civ., norme care au fost evocate în considerentele deciziei recurate pentru a justifica tocmai imposibilitatea soluționării favorabile și a celui de-al doilea capăt de cerere al acțiunii care, dacă ar fi fost admis, ar fi avut semnificația sancționării pe cale jurisdicțională a unui refuz nejustificat în îndeplinirea de către recurenta-pârâtă a obligațiilor transferate de pârâții B.. Cum însă o atare soluție nu a fost pronunțată, critica în acest conținut apare ca fiind străină cauzei. -Greșita aplicare în cauză a dispozițiilor art. 451-453 C. proc. civ., critică ce a fost susținută tot pe considerentul neidentificării prin decizia atacată a unei culpe a recurentei-pârâte în îndeplinirea obligațiilor asumate prin antecontract, este tot una nefondată. Examinând critica pe temeiul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reține că în conformitate cu prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. Culpa recurentei-pârâte rezidă în pierderea procesului a cărui origine se regăsește în neatingerea rezultatului la care s-a obligat, în termenele agreate, prin promisiunea de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/3.10.2016. Nu în ultimul rând, este relevant sub aspectul analizat, că poziția procesuală adoptată în cauză față de pretențiile reclamantei de pârâții B. și, ulterior, și de recurenta-pârâtă nu a fost aceea circumscrisă dispozițiilor art. 454 C. proc. civ., de recunoaștere a acestora, ci dimpotrivă, una de contestare și obstrucționare prin invocarea mai multor excepții procesuale, aceea a prescripției dreptului material la acțiune fiind susținută până în calea de atac a recursului. Pentru aceste considerente, obligarea recurentei-pârâte la suportarea cheltuielilor de judecată prin decizia recurată apare ca fiind deplin legală și coerentă cu soluția pronunțată, aceea de respingere a apelului declarat în cauză, cale de atac prin care, similar celei a recursului, recurenta-pârâtă a pledat pentru respingerea cererii de chemare în judecată, fie pentru prescripția dreptului la acțiune a reclamantei, fie pentru caracterul neîntemeiat al pretențiilor acesteia. O modificare a poziției procesuale a recurentei-reclamante față de pretențiile intimatei-reclamante nu a intervenit nici după depunerea la dosar, la termenul de dezbatere a recursului, a certificatului de edificare a construcției și a dovezii întabulării dreptului de proprietate asupra acesteia. Pe de altă parte, nu s-a putut da curs nici solicitării intimatei-reclamante de soluționare a cererii sale de pronunțare a unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, reiterată în scris în mod repetat în etapa recursului, având în vedere cadrul formal al judecății în această etapă procesuală, instanța fiind învestită doar în limita criticilor formulate pe calea recursului exercitat de recurenta-reclamantă și exercitând un control în legalitate asupra deciziei din apel, circumscris acestor ctitici. În considerarea tuturor acestor motive, apreciind că este nefondat, Înalta Curte va respinge recursul declarat și, de asemenea, va respinge cererea intimatei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată care i s-ar fi cuvenit pentru etapa judecării recursului întrucât nu s-a făcut dovada realizării acestora.