ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 596/2021

Ședința publică din data de 11 martie 2021

Asupra cererii de recurs de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 14.10.2008 sub nr. x/2008, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtele B. S.R.L. și C. constatarea nulității absolute totale a contractului de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 837/08.05.2008 emisă de Biroul Notarului Public D. din orașul Breaza; repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 837/08.05.2008 și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 948 pct. 4 C. civ. raportat la art. 966 C. civ. și art. 968 C. civ.

La data de 23.06.2017, reclamantul a depus o precizare a cererii de chemare în judecată, în ceea ce privește capătul doi de cerere, solicitând repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 837/08.05.2008 emisă de Biroul Notarului Public D. din orașul Breaza, în sensul ca dreptul de proprietate asupra imobilului teren intravilan în suprafață de 1.373 mp situat în Sibiu, str. x, având număr cadastral provizoriu 7664/1, întabulat în CF x a mun. Sibiu să reintre în patrimoniul B. S.R.L.

Prin încheierea de ședință din data de 06.11.2017, tribunalul a respins ca inadmisibilă cererea de intervenție în interesul pârâtelor formulată de E..

Prin sentința civilă nr. 464/26.02.2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2008, a fost admisă cererea de chemare în judecată, așa cum a fost precizată.

S-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/08.05.2008 de către Biroul Notarului Public D., încheiat între pârâta B. S.R.L., în calitate de vânzător, și pârâta C., în calitate de cumpărător.

S-a dispus repunerea părților în situația anterioară, în sensul că dreptul de proprietate asupra imobilului teren intravilan în suprafață de 1.373 de mp, situat în Sibiu, Str. x, FN, județul Sibiu, având numărul cadastral provizoriu 7664/2/1, întabulat în cartea funciară nr. x (devenită cartea funciară nr. x) a municipiului Sibiu, reintră în patrimoniul pârâtei B. S.R.L.

Au fost obligate pârâtele la plata către reclamant a sumei de 2.956,16 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că la data de 08 mai 2008, pârâta B. S.R.L., în calitate de vânzător, și pârâta C., în calitate de cumpărător, au încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/08.05.2008 de către Biroul Notarului Public D..

Din partea pârâtei B. S.R.L. contractul a fost semnat de administratorul acesteia din acea perioadă, respectiv E., care anterior fusese soțul pârâtei C..

Obiectul contractului îl constituie dreptul de proprietate asupra imobilului teren intravilan în suprafață de 1.373 de m2, situat în Sibiu, Str. x, FN, județul Sibiu, având numărul cadastral provizoriu 7664/2/1, întabulat în cartea funciară nr. x (devenită cartea funciară nr. x) a municipiului Sibiu. Prețul vânzării a fost de 554.444,8 RON, sumă ce urma a fi achitată în întregime până la data de 20 mai 2008.

În privința prețului, dar și a contractului în întregul său, tribunalul a avut în vedere declarația de martor a pârâtei C., dată în dosarul penal nr. x/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea, din care rezultă că această parte nu a achitat suma de 554.444,8 RON pentru terenul achiziționat nici la data încheierii contractului, nici ulterior, "vânzarea fiind pur fictivă".

Având în vedere cele declarate în dosarul penal, tribunalul a apreciat că nu se pot avea în vedere cele declarate de pârâtă ca urmare a interogatoriului administrat în fața instanței, întrucât, față de celelalte probe administrate în cauză, apare ca nerevosimil faptul că partea dorea achitarea prețului, dar nu a făcut aceasta timp de aproximativ 10 ani de la încheierea contractului și până la administrarea probei cu interogatoriu.

A mai reținut tribunalul că însuși administratorul pârâtei B. S.R.L., respectiv E., a declarat în fața organelor de urmărire penală că acest contract a fost încheiat în mod fictiv și nu s-a pus în discuție să se plătească contravaloarea terenului stipulată în contract, așa cum rezultă din referatul cu propunere de clasare din data de 05.03.2015.

Pe de altă parte, așa cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/08.05.2008 de către Biroul Notarului Public D., acesta a fost încheiat în baza hotărârii adunării generale a asociaților pârâtei B. S.R.L. din data de 07.03.2008.

În privința acestei hotărâri, tribunalul a constatat că prin sentința comercială nr. 4281/16.03.2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Comercială (în prezent Civilă) în dosarul nr. x/2008, având în vedere și încheierea de îndreptare a erorii materiale din data de 06.04.2009 pronunțată de aceeași instanță, s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.; ca atare, a fost constatată nulitatea absolută a hotărârii adunării generale a asociaților pârâtei din data de 07.03.2008.

Prin această hotărâre judecătorească s-au reținut următoarele:

"…faptul că există două înscrisuri ce redau hotărârile asociaților pârâtei din data de 07.03.2008 și care nu au conținut identic reprezintă o împrejurare temeinică aptă să fundamenteze prezumția simplă privind modificarea intenționată a hotărârii, în mod unilateral, de către unul dintre asociații care a avut acces la documentul constatator. Această prezumție și lipsa unui răspuns din partea reprezentantului legal al pârâtei (E. - mențiunea tribunalului) la întrebările nr. 3 și 4 care au vizat realitatea hotărârii adoptate de către asociații pârâtei probează nulitatea hotărârii. Există două înscrisuri care conțin hotărârea atacată, astfel încât nu se poate reține care exprimă voința socială.".

De asemenea, tribunalul a constatat că s-a reținut încălcarea prevederilor art. 195 din Legea nr. 31/1990, referitoare la regulile privind convocarea asociaților unei societăți cu răspundere limitată. Această sentință comercială a rămas definitivă și irevocabilă (la data de 15.02.2016) prin respingerea apelului, așa cum rezultă din decizia civilă nr. 2116/14.12.2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2008, și prin neformularea căii de atac a recursului în termenul prevăzut de lege.

În drept, tribunalul a expus considerente teoretice referitoare la efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, la sancțiunea nulității precum și cu privire la principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis).

Pe fondul cererii de chemare în judecată, s-a constatat că motivele de nulitate absolută invocate de către reclamant sunt cauza ilicită și anularea actului juridic subsecvent ca urmare a anulării actului juridic inițial.

Cu privire la cauza unui act juridic, în speță a unui contract de vânzare-cumpărare, s-a reținut că prin aceasta se înțelege obiectivul urmărit la încheierea contractului, iar în structura cauzei actului juridic intră două elemente: scopul imediat și scopul mediat. În timp ce scopul imediat este stabilit pe principalele categorii de acte juridice civile (scopul imediat al unui contract de vânzare-cumpărare constă în reprezentarea sau prefigurarea mentală, de către fiecare parte, a contraprestației, o parte obligându-se știind că și cealaltă parte, la rândul, se obligă), scopul mediat constă în motivul determinant al încheierii actului juridic și se referă fie la însușirile unei prestații, fie la calitățile unei persoane.

De asemenea, pentru a fi valabilă, cauza actului juridic trebuie să îndeplinească următoarele condiții, cumulativ: să existe, să fie reală, să fie licită și morală, cerința liceității cauzei fiind prevăzută de art. 966 și 968 C. civ. din anul 1864.

S-a mai reținut că, potrivit art. 967 alin. (1) C. civ. din anul 1864, convenția este valabilă, cu toate că, cauza nu este expresă, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, cauza este prezumată până la dovada contrarie. Prin aceste dispoziții legale se instituie două prezumții: prezumția de valabilitate a cauzei, indiferent de faptul redării ei în înscrisul constatator al actului juridic și prezumția de existență a cauzei, ceea ce înseamnă că ea nu trebuie dovedită.

Sancțiunea care intervine în cazul cauzei ilicite (imorale) este nulitatea absolută a actului juridic respectiv.

În speța dedusă judecății, tribunalul a apreciat că încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/08.05.2008 de către Biroul Notarului Public D. s-a realizat cu scopul fraudării intereselor vânzătoarei, respectiv ale pârâtei B. S.R.L.

Acest aspect rezultă din faptul că însăși cumpărătoarea, respectiv pârâta C., a recunoscut în fața organelor de cercetare penală - așa cum s-a reținut anterior - că vânzarea a fost pur fictivă, în cauză neurmând a se achita prețul de 554.444,8 RON.

De altfel, tribunalul a constatat că pârâta nu a achitat până în prezent acest preț și nici nu a susținut că este dispusă să achite prețul.

Față de aceste aspecte, tribunalul nu avut în vedere susținerile pârâtei C. de la cuvântul pe fondul cauzei, potrivit cărora prețul a fost achitat ca urmare unor compensații, întrucât acestea nu au fost dovedite prin niciun mijloc de probă admisibil în cauză, în condițiile art. 1169 C. civ.

Astfel, tribunalul nu a avut în vedere înscrisul de la filele x în vol. II, apreciind că acesta a fost întocmit pro causa (numai pentru a-și susține poziția procesuală), neputându-se verifica în niciun mod data acestuia, cu alte cuvinte dacă acest înscris are dată certă, în condițiile art. 1182 C. civ. din anul 1864.

De asemenea, tribunalul a reținut că însuși administratorul pârâtei B. S.R.L., respectiv E., a declarat în fața organelor de urmărire penală că acest contract a fost încheiat în mod fictiv și nu s-a pus în discuție să se plătească contravaloarea terenului stipulată în contract, așa cum rezultă din referatul cu propunere de clasare din data de 05.03.2015.

A mai reținut tribunalul că iliceitatea cauzei este susținută și de relația dintre administratorul pârâtei B. S.R.L. de la data încheierii contractului, respectiv E., și pârâta C., care - așa cum s-a reținut anterior - fusese căsătorită cu acesta.

Astfel, s-a apreciat că se poate prezuma, în condițiile art. 1203 C. civ. din anul 1864, că pârâta C. cunoștea că hotărârea adunării generale a asociaților pârâtei din data de 07.03.2008 nu este reală.

Față de aceste considerente, tribunalul a apreciat că în cauză s-a probat cauza ilicită a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/08.05.2008 de către Biroul Notarului Public D..

Pe de altă parte, în privința anulării actului juridic subsecvent ca urmare a anulării actului juridic inițial, s-a reținut că în fapt, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/08.05.2008 de către Biroul Notarului Public D. a fost încheiat în baza hotărârii adunării generale a asociaților pârâtei B. S.R.L. din data de 07.03.2008.

Prin sentința comercială nr. 4281/16.03.2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Comercială (în prezent Civilă) în dosarul nr. x/2008, având în vedere și încheierea de îndreptare a erorii materiale din data de 06.04.2009 pronunțată de aceeași instanță, s-a constatat nulitatea absolută a hotărârii adunării generale a asociaților pârâtei B. S.R.L. din data de 07.03.2008. Această sentință comercială a rămas definitivă și irevocabilă (la data de 15.02.2016) prin respingerea apelului, așa cum rezultă din decizia civilă nr. 2116/14.12.2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2008, și prin neformularea căii de atac a recursului în termenul prevăzut de lege.

Având în vedere că, în cauză, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/08.05.2008 de către Biroul Notarului Public D. este subsecvent hotărârii adunării generale a asociaților pârâtei B. S.R.L. din data de 07.03.2008 4 (existând - deci - o legătură juridică între ele), hotărâre a cărei nulitate absolută s-a constatat în mod irevocabil, tribunalul a apreciat că este pe deplin aplicabil principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis).

Contrar celor invocate de pârâta C. prin concluziile scrise din data de 29.01.2018, tribunalul a apreciat că se poate prezuma, în condițiile art. 1203 C. civ. din anul 1864, că pârâta C. cunoștea că hotărârea adunării generale a asociaților pârâtei din data de 07.03.2008 nu este reală, așa cum s-a reținut anterior.

Pentru aceleași considerente, s-a considerat că în cauză nu este aplicabil nici principiul error communis facit ius. Având în vedere probele administrate, pârâta C. avea posibilitatea de a afla situația reală a hotărârii adunării generale a asociaților pârâtei B. S.R.L. din data de 07.03.2008.

De asemenea, această pârâtă nu poate fi considerată dobânditor cu titlu oneros, atât timp cât ea însăși a declarat că vânzarea era fictivă, participând - având în vedere susținerile sale - la o operațiune speculativă.

Față de aceste considerente, tribunalul a concluzionat că în cauză contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/08.05.2008 de către Biroul Notarului Public D. este nul absolut ca urmare a aplicării principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis).

În consecință, primul capăt de cerere a fost apreciat ca întemeiat.

Relativ la cel de-al doilea capăt de cerere, referitor la repunerea în situația anterioară, tribunalul a făcut aplicarea principiului restabilirii situației anterioare (restitutio in integrum), potrivit căruia tot ce s-a executat în temeiul unui act juridic anulat trebuie restituit, astfel încât părțile raportului juridic să ajungă în situația în care acel act juridic nu s-ar fi încheiat.

Ca atare, s-a apreciat că dreptul de proprietate asupra imobilului teren intravilan în suprafață de 1.373 de m2, situat în Sibiu, Str. x, FN, județul Sibiu, având numărul cadastral provizoriu 7664/2/1, întabulat în cartea funciară nr. x (devenită cartea funciară nr. x) a municipiului Sibiu, trebuie să reintre în patrimoniul pârâtei B. S.R.L.

Pentru aceste considerente, a fost admisă cererea de chemare în judecată, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/08.05.2008 de către Biroul Notarului Public D., încheiat între pârâta B. S.R.L., în calitate de vânzător, și pârâta C., în calitate de cumpărător.

S-a dispus repunerea părților în situația anterioară, în sensul că dreptul de proprietate asupra imobilului teren intravilan în suprafață de 1.373 de mp, situat în Sibiu, Str. x, FN, județul Sibiu, având numărul cadastral provizoriu 7664/2/1, întabulat în cartea funciară nr. x (devenită cartea funciară nr. x) a municipiului Sibiu, reintră în patrimoniul pârâtei B. S.R.L.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ. din anul 1865, având în vedere că a fost admisă cererea de chemare în judecată, tribunalul a obligat pârâtele la plata către reclamant a sumei de 2.956,16 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentate de taxele judiciare de timbru achitate (552,86 de RON), timbrul judiciar depus (3,3 RON) și onorariul de avocat.

Împotriva acestei sentințe, dar și împotriva încheierii asupra probelor din data de 06.11.2017, a încheierii asupra recuzării din data de 22.11.2017, a formulat apel pârâta C., solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinței și a încheierilor și rejudecarea în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

Împotriva încheierii de ședință din data de 06.11.2017, prin care a fost respinsă cererea de intervenție accesorie în interesul pârâtelor, precum și împotriva sentinței civile nr. 464/26.02.2018, a formulat apel E., solicitând reținerea cauzei spre rejudecare, iar pe fond admiterea cererii de intervenție.

Prin decizia civilă nr. 2292/12.11.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a Civilă în dosarul nr. x/2018, a fost respins ca nefondat, apelul declarat de apelantul-intervenient E. împotriva încheierii de ședință din 06.11.2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2008.

A fost respins ca nefondat, apelul declarat de către apelanta-pârâtă C. împotriva încheierilor de ședință din 06.11.2017 și 22.11.2017.

A fost admis apelul declarat de apelanta-pârâtă C. împotriva sentinței civile nr. 464/26.02.2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2008.

A fost schimbată în tot sentința apelată în sensul că a fost respinsă acțiunea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul A., solicitând modificarea în parte a acesteia, în sensul respingerii apelului declarat de pârâta C. împotriva sentinței civile nr. 464/24.02.2018.

S-a solicitat să fie menținută decizia atacată cât privește dispozițiile prin care au fost respinse ca nefondate apelurile formulate de intervenientul E. și pârâta C. împotriva încheierilor din datele de 06.11.2017 și 22.11.2017.

Împotriva aceleiași decizii a formulat recurs incident pârâta B. S.R.L. prin lichidator judiciar F..

Prin decizia civilă nr. 1531/01.10.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2018, a fost admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 2292/12.11.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a Civilă în dosarul nr. x/2018, ce a fost casată, fiind trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

A fost respinsă ca inadmisibilă cererea de aderare la recurs formulată de pârâta B. S.R.L. prin lichidator judiciar F..

În motivare, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că în fapt, cu încălcarea principiului tantum devolutum quantum apellatum, instanța de apel a motivat decizia recurată prin raportare la dispozițiile art. 55, art. 75, art. 76 alin. (1) și art. 153

22

din Legea nr. 31/1990, cu toate că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, respectiv art. 948 pct. 4, art. 966 și art. 968 C. civ., fără ca reclamantul să fi făcută vreo trimitere la prevederile Legii nr. 31/1990.

De asemenea, s-a constatat că nici cererea de apel nu a avut critici care să vizeze aplicarea prevederilor Legii nr. 31/1990, după cum temeiurile juridice avute în vedere la admiterea apelului declarat de către pârâtă nu au fost puse în discuția părților.

Fiind evidentă încălcarea oricăror garanții procesuale prin admiterea apelului pârâtei C. raportat la niște dispoziții legale care nu au constituit temeiul cererii de chemare în judecată și nici nu au fost invocate prin cererea de apel sau din oficiu, pentru a fi puse în discuția părților, Înalta Curte a constatat că instanța de apel a pronunțat o decizie nelegală, cu încălcarea dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ.

Mai mult, în analiza legalității și temeiniciei sentinței atacate, instanța de apel, gravitând în jurul acelorași dispoziții din Legea nr. 31/1990, a nesocotit împrejurarea că cererea de chemare în judecată a vizat constatarea nulității absolute a unui contract de vânzare-cumpărare pentru cauză ilicită și fraudarea intereselor societății vânzătoare, fiind in terminis întemeiată pe dispozițiile art. 948 pct. 4 C. civ., referitoare la cauza licită ca o condiție esențială la încheierea contractului, dar și pe dispozițiile art. 966 și art. 968 C. civ. referitoare la cauza ilicită și la consecințele acesteia asupra obligației fondate pe ea.

În egală măsură, s-a apreciat că este incident în cauză și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 teza I și a III-a C. proc. civ., întrucât hotărârea atacată se fundamentează pe motive străine de natura pricinii, instanța de apel neoferind o dezlegare criticilor efectiv formulate de apelantă și care să permită exercitarea controlului judiciar în calea de atac a recursului.

În ceea ce privește cererea formulată de pârâta B. S.R.L. - prin lichidator judiciar F.. de aderare la recursul declarat de reclamantul A., Înalta Curte a constatat că aceasta este inadmisibilă, urmând a fi respinsă ca atare, având în vedere că nu are temei legal, instituția aderării la recurs nefiind reglementată în regimul C. proc. civ. de la 1865.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a Civilă sub nr. x/2018*.

La termenul de judecată din data de 17.09.2020, Curtea a stabilit, în ceea ce privește limitele rejudecării, faptul că a rămas sesizată cu apelul declarat de pârâta C. împotriva sentinței civile nr. 464/2018, pentru considerentele expuse în cuprinsul acestei încheieri.

De asemenea, a fost încuviințată în rejudecarea apelului proba testimonială cu martorul G., ce a fost audiat la termenul de judecată din data de 10.12.2020, declarația martorului fiind atașată la dosar.

Procedând la rejudecarea apelului declarat de pârâta C. împotriva sentinței civile nr. 464/26.02.2018 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2008 având în vedere motivele invocate în cuprinsul acestuia și disp. art. 315 C.provc.civ., Curtea a constatat că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

În ce privește temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, având în vedere critica invocată de apelanta pârâtă precum și faptul că acesta a reprezentat motivul determinant care a stat la baza pronunțării deciziei de casare de către Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea a observat că în motivarea deciziei nr. 1531/01.10.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a reținut că prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 837 din 8 mai 2008 emisă de Biroul Notarului Public D. și repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului, cerere care a fost întemeiată pe dispozițiile art. 948 pct. 4, raportat la art. 966 și la art. 968 C. civ.

În motivarea cererii, s-a arătat în esență faptul că acest contract de vânzare-cumpărare este lovit de nulitate absolută întrucât cauza încheierii sale este ilicită, iar pe de altă parte încheierea contractului nu a fost posibilă decât prin fraudarea legii de către reprezentantul vânzătorului B. S.R.L., în speță dl. E., în privința căruia s-a susținut că a modificat conținutul Hotărârii AGA a societății din data de 07.03.2008, adăugând în conținutul acesteia o mențiune în sensul că asociații societății ar fi aprobat vânzarea unui teren al acesteia situat în Municipiul Sibiu, respectiv cel care a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare menționat anterior.

De asemenea, reclamantul a arătat că în fapt, cauza contractului de vânzare-cumpărare nu a fost aceea de a obține fonduri financiare necesare desfășurării activității societății, deoarece prețul stipulat în contract nu a fost sincer și nici nu a fost plătit, ci s-a urmărit doar scoaterea bunului din patrimoniul societății, fără intenția cumpărătoarei C. de a plăti prețul.

S-a mai învederat în cerere că aceasta din urmă este fosta soție a dl. E., cele două persoane urmărind doar fraudarea intereselor societății reprezentată la încheierea contractului de vânzare cumpărare de dl. E..

Prin urmare, Curtea a constatat că este fondată critica apelantei pârâte în sensul că prima instanță nu a fost învestită cu o solicitare de anulare a contractului de vânzare cumpărare ca urmare a anulării Hotărârii AGA a societății din data de 07.03.2008 (anularea actului subsecvent ca urmare a anulării actului principal), însă această concluzie nu este de natură a conduce la admiterea căii de atac formulate, cât timp soluția pronunțată este legală și temeinică, fiind analizată și constatată ca întemeiată solicitarea de anulare a contractului pentru motivul de nulitate constând în cauza ilicită la încheierea acestuia.

De subliniat însă este faptul că, în motivarea cererii de chemare în judecată și prin urmare în susținerea motivului de nulitate invocat reprezentat de cauza ilicită, reclamantul a făcut referire la contextul în care a fost adoptată Hotărârea AGA menționată anterior pentru a evidenția caracterul ilicit al cauzei, scopul contrar legii, bunelor moravuri și ordinii publice avut în vedere de către părțile acestuia în momentul încheierii sale.

Cu alte cuvinte, mențiunile Hotărârii AGA din data de 07.03.2008, condițiile în care a fost adoptată și ulterior soarta juridică a acesteia, au reprezentat unul dintre argumentele care au stat la baza cererii de chemare în judecată, fiind relevantă în aprecierea asupra caracterului ilicit al cauzei contractului de vânzare-cumpărare, cu atât mai mult cu cât prezenta cauză a fost suspendată până la soluționarea dosarului nr. x/2008 al Tribunalului București, secția a VI-a Comercială, ce a avut ca obiect anularea acestei hotărâri.

În al doilea rând, în ceea ce privește temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, Curtea a reținut că potrivit art. 948 pct. 4 C. civ. 1864, una dintre condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții este reprezentat de cauza sa, iar aceasta trebuie să fie una licită.

Art. 966 C. civ. prevede că obligația fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea niciun efect, iar conform art. 968 C. civ., cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrară bunelor moravuri sau ordinii publice.

Se observă din cuprinsul acestor dispoziții legale faptul că, în concepția legiuitorului, cerința cauzei de a fi morală nu este distinctă, ci reprezintă o componentă a cerinței cauzei de a fi licită, alături de componenta vizând încălcarea unei dispoziții legale exprese.

Prin urmare, contrar susținerilor apelantei pârâte, pentru a concluziona că o convenție are o cauză ilicită, nu este neapărat necesar ca aceasta să contravină unei dispoziții exprese a legii, ci astfel cum rezultă din cuprinsul art. 968 C. civ., este suficient ca aceasta să fie imorală (contrară bunelor moravuri) sau ordinii publice, sancțiunea fiind aceeași, respectiv nulitatea absolută a actului juridic.

În consecință, este lipsită de relevanță sub aspectul cauzei de nulitate invocate faptul că în cuprinsul sentinței nu a fost menționată o dispoziție legală expresă care să fi fost încălcată de către părțile contractante, cauza contractului fiind ilicită (imorală) prin prisma faptului că părțile acestuia nu au urmărit încheierea contractului cu scopul de a transmite dreptul de proprietate asupra imobilului în schimbul unui preț, ci pentru a scoate bunul din patrimoniul societății pârâte, aflate în prezent în procedura falimentului, în beneficiul cumpărătoarei și al fostului administrator al societății, fără intenția de a achita contraprestația, ceea ce imprimă scopului mediat al contractului un caracter ilicit.

În al treilea rând, Curtea a constatat că apelanta pârâtă a criticat sentința tribunalului sub aspectul temeiniciei sale, sens în care s-a susținut că aceasta a avut la bază un probatoriu incomplet, judecătorul fondului apelând la puterea probatorie a unor simple prezumții, refuzând administrarea unui probatoriu nemijlocit și în condiții de contradictorialitate.

Sub acest aspect, se reține că în rejudecarea apelului, a fost administrată la solicitarea apelantei pârâte proba testimonială, sens în care s-a procedat la audierea martorului G., asociat la data încheierii contractului în cadrul societății pârâte B. S.R.L., astfel încât orice pretinsă vătămare procesuală determinată de omisiunea instanței de administra probe în condiții de nemijlocire și contradictorialitate, a fost înlăturată prin administrarea probei solicitate în această cale de atac, tocmai pentru a avea o imagine fidelă asupra împrejurărilor de fapt existente la momentul încheierii contractului în cauză.

În ceea ce privește proba constând în audierea celui de-al doilea martor propus în apel, respectiv H., în susținerea tezei probatorii referitoare la încetarea relațiilor de concubinaj dintre dl. E. și apelanta pârâtă C., Curtea a apreciat-o ca nefiind utilă.

Aceasta întrucât ceea ce prima instanță a avut în vedere, a fost relația personală de apropiere existentă între aceste două persoane ca urmare a căsătoriei, chiar și în pofida faptului că aceasta a fost desfăcută.

Analizând coroborat atât probele avute în vedere la pronunțarea sentinței apelate, cât și cea administrată în apel, Curtea a constatat că acestea susțin caracterul ilicit (imoral) al cauzei contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate s-a solicitat a fi constatată.

În ceea ce privește Hotărârea AGA a societății pârâte B. S.R.L. din data de 07.03.2008, cea care a stat la baza exprimării consimțământului societății vânzătoare la încheierea contractului din data de 08.05.2008, astfel cum a reținut și prima instanță, aceasta a a fost anulată printr-o hotărâre judecătorească definitivă, respectiv prin sentința civilă nr. 4281/16.03.2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2008, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din data de 06.04.2009 (menținută prin decizia civilă nr. 2116/14.12.2015 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă).

Contrar susținerilor apelantei pârâte, soluția pronunțată în acest dosar nu a fost bazată exclusiv "pe neregularități de ordin procedural", ci prin această hotărâre s-a reținut faptul că există două înscrisuri ce redau hotărârile asociaților din data de 07.03.2008 și care nu au conținut identic, reprezentând în opinia instanței o împrejurare temeinică aptă să fundamenteze prezumția simplă privind modificarea intenționată a hotărârii, în mod unilateral, de către unul dintre asociații care au avut acces la documentul constatator.

Această prezumție simplă a fost coroborată de către tribunal cu lipsa unui răspuns la interogatoriu din partea reprezentantului legal al pârâtei (dl. E.), concluzionându-se că există două înscrisuri care conțin hotărârea atacată, neputându-se reține care exprimă voința socială.

Aceasta hotărâre are, cel puțin în ceea ce privește părțile sale (printre care și pârâta B. SRL), putere de lucru judecat, conform art. 1200 pct. 4 și 1202 alin. (2) C. civ., iar ca împrejurare a situației de fapt, reliefează intenția avută de către reprezentantul legal al societății pârâte, dl. E., la încheierea contractului de vânzare cumpărare, respectiv de a transmite dreptul de proprietate asupra imobilului societății, situat în Sibiu, fostei sale soții, apelanta pârâtă C., fără a exista însă voința reală socială.

De asemenea, în pofida punctului de vedere expus în motivarea apelului, împrejurarea că în ceea ce îl privește pe dl. E. a fost dispusă soluția de clasare, în ceea ce privește săvârșirea infracțiunii de fals asupra acestui înscris (organele de urmărire penală reținând că nu se poate stabili momentul în care au fost efectuate modificările la Hotărârea AGA din data de 07.03.2008), nu înseamnă că soluția pronunțată în dosarul nr. x/2008 este lipsită de semnificație juridică.

Susținerea apelantei pârâte referitoare la buna sa credință determinată de faptul că aceasta nu ar fi avut cunoștință despre împrejurările în care a fost adoptată Hotărârea din data de 07.03.2008 este apreciată ca nefondată, având în vedere circumstanțele menționate anterior, precum și relația personală apropiată avută cu fostul reprezentant al societății E..

În același sens a fost avut în vedere de către tribunal răspunsul pârâtei la prima întrebare la interogatoriu, coroborată cu aspectele expuse prin nota de probatorii x din data de 06.10.2017, dar și mențiunile din declarațiile date în fața organelor de urmărire penală, la care se face referire în continuare.

Împrejurarea că în cadrul dosarului de urmărire penală apelanta pârâtă nu a fost inculpată de săvârșirea vreunei infracțiuni nu este suficientă pentru a demonstra buna credință a acesteia la data încheierii contractului; astfel, aprecierea bunei sau relei credințe a unei persoane, în sensul legii civile, nu este în mod necesar dependentă de săvârșirea de către respectiva parte a unei infracțiuni, ci este o concluzie extrasă în urma probelor administrate în cadrul procesului civil, a situației de fapt și a tuturor împrejurărilor care au însoțit nașterea raportui juridic civil.

În ceea ce privește buna-credință a apelantei pârâte decurgând din calitatea invocată de aceasta de dobânditor cu titlu oneros al bunului, Curtea a apreciat ca fiind temeinică concluzia primei instanțe în sensul că aceasta nu a dobândit bunul cu titlu oneros, ci dimpotrivă, nu a achitat nicio sumă de bani în schimbul acestuia nici până în prezent (deși conform contractului prețul urma a fi achitat până la data de 20.05.2008), și mai mult decât atât, nici nu a intenționat să plătească vreo sumă de bani, vânzarea fiind una pur fictivă.

Cu referire la acest din urmă aspect, Curtea a apreciat că în mod corect a fost acordată de prima instanță relevanță probatorie declarației de martor a apelantei pârâte C., dată în dosarul penal nr. x/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea, prin care acesta a arătat că nu a achitat suma de 554.444,8 RON pentru terenul achiziționat nici la data încheierii contractului și nici până în prezent, vânzarea fiind pur fictivă.

Această declarație se coroborează cu mențiunile referatului cu propunere de clasare din data de 05.03.2015, prin care s-a menționat că și dl. E. a declarat că acest contract a fost încheiat în mod fictiv și nici nu s-a pus în discuție să se plătească contravaloarea terenului stipulată în contract.

Chiar dacă aceste declarații au fost date de către cei implicați în operațiunea de vânzare în cadrul unui alt dosar (respectiv cel de urmărire penală menționat anterior), Curtea a considerat că nu trebuie negată valoarea probatorie a acestora, cu atât mai mult cu cât nici în prezent apelanta pârâtă nu a susținut că ar fi achitat prețul contractului, avansând însă o ipoteză care nu este confirmată de nicio altă probă, nici de cea constând în înscrisul reprezentat de contractul de vânzare cumpărare din data de 08.05.2008 și nici de declarația martorului G..

În acest sens, se reține că prin apel, pârâta a susținut că asociații au luat decizia să vândă terenul acesteia, ce urma a contracta un credit, urmând ca reclamantul A. să se ocupe de documentația necesară creditului.

Totodată, apelanta pârâtă a arătat că în mod greșit prima instanță nu ar fi luat în considerare compensația susținută, în speță fiind invocată compensarea cu sumele datorate de societate către E. în baza unui contract de închiriere, o parte dintre aceste sume fiind recunoscute prin hotărâri judecătorești.

Cu alte cuvinte, apelanta pârâtă a susținut că scopul încheierii contractului de vânzare-cumpărare a fost acela de stingere a datoriilor pe care societatea le-ar fi avut față de E. în temeiul unui contract de închiriere, E. având la rândul său o datorie față de pârâta C..

În acest sens, Curtea a reținut că a fost depus la dosar un înscris, intitulat proces-verbal de compensare din data de 30.07.2010, pe care tribunalul nu l-a avut în vedere, reținând că a fost întocmit pro causa, neavând dată certă în sensul disp. art. 1182 C. civ.

În ceea ce privește pretinsa operațiune de compensare, Curtea a constatat că în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare din data de 08.05.2008 nu se face referire la aceasta, respectiv a faptului că prețul ar urma să fie considerat achitat ca urmare a unei compensări intervenite între părțile contractului și E., ci s-a menționat că prețul vânzării a fost stabilit la suma de 544.444,8 RON, sumă ce urma a fi achitată în întregime până la data de 30.05.2008.

Totodată, Curtea a reținut că presupusa operațiune ce compensare nu a fost confirmată nici de martorul audiat în apel G., fost asociat al pârâtei B. S.R.L. (alături de intimatul reclamant A. și E.).

Referitor la cea de-a doua susținere a apelantei pârâte, și anume că prețul contractului de vânzare-cumpărare urma a fi achitat de către pârâtă prin intermediul unui contract de credit a cărui încheiere urma să fie facilitată de către intimatul reclamant A., Curtea a constatat că nici această împrejurare nu a fost inserată în cuprinsul contractului de vânzare cumpărare după cum nici nu a fost confirmată de martorul audiat.

În ceea ce privește înscrisul la care a făcut referire apelanta pârâtă, Curtea a constatat că acesta este unul sub semnătură privată, cuprinzând mai multe mențiuni olografe cu privire la sume de bani și nume de persoane, neavând însă prin el însuși vreo semnificație juridică.

Față de aceste considerente, Curtea concluzionează că nici una dintre susținerile apelantei pârâte care să tindă la dovedirea caracterului licit al cauzei contractului de vânzare-cumpărare din data de 08.05.2008 nu rezultă din probele administrate. Dimpotrivă, astfel cum în mod temeinic a concluzionat prima instanță, declarațiile date în cadrul dosarului de urmărire penală, coroborate cu mențiunile înscrisului reprezentat de contractul de vânzare cumpărare, a circumstanțelor care au stat la baza exprimării consimțământului societății pârâte ca urmare a anulării Hotărârii AGA din data de 07.03.2008 dar și a împrejurării de fapt necontestate de părți în sensul că prețul contractului nu a fost achitat nici până în prezent, conduc la concluzia existenței unei conivențe frauduloase între E. și apelanta pârâtă C..

Astfel, că scopul încheierii acestuia nu a fost acela de a transmite dreptul de proprietate în schimbul obținerii unui preț, ci de-a scoate bunul din patrimoniul societății pârâte, cu fraudarea intereselor acesteia și ale celorlalți asociați, cauza sa fiind una imorală, deci prin urmare ilicită.

Constatând astfel caracterul nefondat al criticilor invocate în apel precum și faptul că sentința tribunalului este în limitele criticate și cu mențiunile cuprinse în prezenta decizie, una legală și temeinică, în baza disp. art. 296 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a respins apelul ca nefondat.

Pentru aceste considerente, Curtea de Apel București, secția a V-a Civilă, prin decizia civilă nr. 1902 din 17 decembrie 2020 a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă C., împotriva sentinței civile nr. 464/26.02.2018 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2008, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A. și cu intimata-pârâtă B. S.R.L. prin lichidator judiciar F..

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta C., prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului și ca urmare a rejudecării respingerea cererii de chemare în judecată.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține incidența motivelor contradictorii sau străine de natura cauzei.

Astfel se arată că deși instanța de apel reține ca întemeiată critica pârâtei cu privire la faptul că instanța nu a fost investită cu o solicitare de anulare a contractului de vânzare-cumpărare ca urmare a anulării hotărârii AGA, instanța își motivează întreaga hotărâre în jurul acestei premise în contextul analizării caracterului ilicit al cauzei.

Instanța de apel apreciază ca fiind lipsită de relevanță temeinicia criticii pârâtei refetitoare la acest aspect, continuând să rețină faptul că mențiunile hotărârii AGA din data de 07.03.2008, condițiile în care a fost adoptată și ulterior soarta juridică a acesteia au reprezentat aspecte invocate în susținerea de către reclamant a cauzei ilicite. Se reține o pretinsă putere de lucru judecat într-un dosar în care nu a fost parte și nu îi este opozabilă, având calitatea de terț.

Mai mult, instanța dă o nouă forță probatorie prezumțiilor aplicate de instanță în acel litigiu, în condițiile în care instanța de apel a respins apelul reținând doar o parte din argumente, exclusiv și înlăturând nejustificat documentul de compensare a prețului contractului.

Considerentele privind motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. au vizat depășirea limitelor cu care a fost investită instanța de apel, precum și greșita aplicare a prevederilor art. 968 C. civ. și pronunțarea cu privire la pretinsa conivență frauduloasă a părților în lipsa unor dovezi certe din care să retzulte vătămarea adusă societății pârâte.

În ceea ce privește primul aspect invocat, recurenta-pârâtă face trimitere la dispozițiile art. 129 C. proc. civ., susținând că instanța este obligată să respecte limitele cererii cu care a fost investită.

Reclamantul a investit instanța cu o cerere întemeiată pe cauza ilicită motivată pe fraudarea legii și nicidecum întemeiată pe cauza ilicită întemeiată pe încălcarea bunelor moravuri.

Nu s-a identificat nicio normă legală încălcată cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu toate acestea instanța de apel își întemeiază soluția pe instituția menționată.

De altfel, deși instanța de apel face referire la bunele moravuri, nu arată ce principii de bună conduită au fost încălcate.

În ceea ce privește reținerea fraudei la lege, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a transformat un viciu de nulitate relativă a contractului în unul de nulitate absolută.

Frauda la lege invocată de reclamant este un motiv de nulitate relativă pentru care termenul de introducere a acțiunii este prescris.

În speță nu s-a făcut dovada că prin încheierea contractului părțile au urmărit încălcarea unor norme legale imperative, lipsa dovezii de plată a prețului prin remiterea unei sume de bani nu poate reprezenta o probă certă din care să rezulte intenția de fraudare a intereselor societății.

Plata prețului urma să se facă ulterior obținerii creditului ce urma să fie girat cu acest imobil achiziționat. Ulterior, plata prețului a fost efectuată prin operațiunea de compensare.

De asemenea relația de foști soți nu demonstrează intenția frauduloasă dintre părți.

Față de aceste motive, recurenta susține că nu s-a demonstrat intenția frauduloasă la încheierea actului, făcând trimiterea la probele cu martori, cu înscrisuri și la valoarea probatorie a acestora, precum și la soluția de neîncepere a urmăririi penale în ceea ce îl privește pe E..

O ultimă critică vizează buna-credință a pârâtei la momentul dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului, care nu a putut anticipa inițierea litigiului privind anularea hotărârii AGA.

În combaterea cererii de recurs, intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând hotărârea atacată în contextul criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. "când hotărârea nu conține motivele pe care se sprijină sau conține motive străine de natura pricinii".

Din perspectiva acestui motiv s-a criticat faptul că instanța de apel deși a constatat că este fondată critica apelantei pârâte în sensul că prima instanță nu a fost investită cu o solicitare de anulare a contractului de vânzare-cumpărare ca urmare a anulării hotărârii AGA din 07.03.2008, motivează hotărârea pornind de la această premiză.

Critica este nefondată. Din punctul de vedere al motivului de nelegalitate invocat, recurenta nu a demonstrat care sunt motivele contradictorii sau străine de natura pricinii care ar duce la nelegalitatea deciziei criticate.

În realitate, s-a criticat cauza juridică a acțiunii, respectiv aplicarea principiului anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului principal, care în opinia recurentei ar conduce la admiterea căii de atac.

Se observă că instanța de apel a stabilit temeiul juridic al cererii de chemare în judecată fiind reprezentat de dispozițiile art. 948 alin. (4), art. 966 și art. 968 C. civ., iar obiectul acțiunii vizează constatarea nulității absolute a unui contract de vânzare-cumpărare pentru cauză ilicită și fraudarea intereselor societății vânzătoare.

Din împrejurările cauzei rezultă așa cum a reținut de altfel și instanța de apel în analiza sa, că în motivarea cererii de chemare în judecată și în susținerea motivului de nulitate reprezentat de cauza ilicită, reclamantul a făcut referire la contextul în care a fost adoptată Hotărârea AGA menționată pentru a evidenția caracterul ilicit al cauzei și la scopul contrar legii, bunelor moravuri și ordinii publice avut în vedere de către părțile acestuia la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Mai reține instanța de apel că mențiunile hotărârii AGA din data de 07.03.2008, condițiile în care a fost adoptată și ulterior soarta juridică a acesteia, au reprezentat unul dintre argumentele care au stat la baza cererii de chemare în judecată, fiind relevantă în aprecierea asupra caracterului ilicit al cauzei contractului de vânzare-cumpărare, cu atât mai mult cu cât prezenta cauză a fost suspendată până la soluționarea dosarului nr. x/2008 al Tribunalului București, secția a VI-a Comercială, ce a avut ca obiect anularea acestei hotărâri.

În ceea ce privește reținerea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat a sentinței comerciale nr. 4281/16.03.2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Comercială, prin care s-a constatat nulitatea absolută a hotărârii AGA din 07.03.2008, considerentele instanței de apel nu sunt străine de natura cauzei, întrucât contractul de vânzare-cumpărare este subsecvent hotărârii AGA, fiind pe deplin aplicabil principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial, instanța de apel oferind dezlegare criticilor efectiv formulate de pârâtă.

În concluzie, Înalta Curte reține că instanța de apel a procedat la o examinare efectivă și reală a cauzei din perspectiva criticilor formulate, împrejurare în raport cu care motivul de casare reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este nefondat.

Analizând criticile recurentei-pârâte din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prin care se prevede că modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate atunci când hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, instanța de recurs reține următoarele:

Din criticile evocate în dezvoltarea acestui motiv de recurs, se poate observa că a fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă făcând trimitere la probele administrate în dosar și la situația de fapt, aspect care scapă controlului de nelegalitate impus de art. 304 alin. (1) C. proc. civ. raportat la punctul 9.

Recursul nu este cale de atac devolutivă pentru ca în orice situație să se procedeze la examinarea criticilor care exprimă nemulțumirea recurentei în legătură cu soluțiile anterior pronunțate.

În acest context, analizarea lipsei temeiului legal sau a aplicării greșite a legii, vor fi analizate doar din perspectiva veritabilelor critici de nelegalitate, în condițiile în care cauza sub aspect probator a fost analizată de către instanțele devolutive.

În consecință, în mod just a apreciat instanța de apel că actul dedus judecății este lovit de nulitate absolută pentru cauză ilicită și fraudarea intereselor societății vânzătoare.

În ceea ce privește condițiile cerute de dispozițiile art. 984 pct. 4, art. 966 și 968 C. civ. referitoare la cauza ilicită și la consecințele acesteia asupra actului, s-a reținut că încalcă ordinea publică și bunele moravuri.

Cauza ilicită sau imorală este redată de art. 968 C. civ., potrivit căruia cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice.

În speță, s-a făcut dovada că prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare, pârâta a urmărit un scop contrar ordinii publice, prin prisma faptului că părțile nu au urmărit încheierea contractului cu scopul de a transmite dreptul de proprietate asupra imobilului în schimbul unui preț, ci pentru a scoate bunul din patrimoniul societății pârâte, în beneficiul cumpărătoarei și al fostului administrator al societății, fără intenția de a achita contraprestația.

Scopul mediat al contractului de vânzare-cumpărare constă în motivul determinant al încheierii actului juridic și se referă la însușirea prestației și anume transmiterea dreptului de proprietate în schimbul unui preț.

În lipsa îndeplinirii obiectivului urmărit la încheierea actului, scopul mediat capătă caracter ilicit, situație în care cauza actului juridic este ilicită, imorală, contrară bunelor moravuri.

Cu alte cuvinte s-a reținut în ceea ce privește valabilitatea cauzei actului juridic că aceasta nu este licită și morală, sancțiunea care intervine fiind nulitatea absolută a actului respectiv.

Condiția scopului de a fi licit este o componentă a ordinii publice, respectarea ordinii publice și a bunelor moravuri fiind un principiu de drept civil a cărui încălcare este sancționată cu nulitatea absolută, potrivit art. 5 C. civ.

Noțiunile de ordine publică și de bune moravuri nu au fost și nu sunt definite în legislație. În doctrină, ordinea publică în dreptul civil reprezintă normele juridice care se impun din motive de moralitate sau de securitate socială, ceea ce este imperativ în relațiile dintre oameni. Bunele moravuri reprezintă regulile impuse de morala socială a unei epoci date și au un conținut cutumiar și evolutiv.

Față de aceste precizări de ordin teoretic, Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat criticile formulate de pârâtă în raport de temeiul de drept al acțiunii care a vizat constatarea nulității absolute a unui contract de vânzare-cumpărare pentru cauză ilicită și fraudarea intereselor societății vânzătoare, motiv pentru care critica recurentei nu este fondată.

Criticile care vizează pretinsa nedovedire a motivului de nulitate privind frauda la lege sunt de asemenea nefondate.

Frauda la lege este acea oper