ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 101/2023

Ședința publică din data de 25 ianuarie 2023

Analizând actele dosarului și decizia atacată, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 30.01.2019, sub nr. x/2019, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 186.675,98 RON, reprezentând contravaloarea reparațiilor echipamentului de răcire, a sumei de 87.576,86 RON, cu titlu de chirie achitată pentru închirierea unui echipament de răcire de rezervă în perioadele 21.06.2017-14.09.2017 și 13.06.2018-10.07.2018 și a sumei de 65.624 RON, reprezentând penalități de 0,1% din debit pentru fiecare zi de întârziere, potrivit art. 2.11 din contractul încheiat între părți, calculate până la 30.01.2019, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2424/12.10.2021, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 859A/26.05.2022, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul, a schimbat hotărârea primei instanțe, în sensul că a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 93.337,99 RON, reprezentând contravaloarea reparațiilor echipamentului de răcire, suma de 43.788,43 RON, cu titlu de chirie achitată pentru închirierea unui echipament de răcire de rezervă, suma de 30.257,115 RON, reprezentând penalități de întârziere aferente sumelor acordate, calculate până la data de 30.01.2019, suma de 7.153,11 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în fond și suma de 5.701,54 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel. A respins ca neîntemeiată cererea intimatei-pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, pârâta S.C. B. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea acesteia și, după rejudecarea cauzei, respingerea apelului reclamantei și menținerea hotărârii primei instanțe, ca temeinică și legală.

În motivare, autoarea căii de atac a invocat incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în argumentarea căruia a arătat că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material care reglementează condițiile răspunderii contractuale.

Recurenta, a afirmat că instanța de apel, în mod eronat, a constatat existența unui raport de cauzalitate între fapta recurentei și prejudiciu, în măsura în care ea nu se afla în culpă contractuală.

A mai susținut că instanța de prim-control judiciar a ignorat concluziile producătorului echipamentului și s-a rezumat a prelua doar concluziile expertului judiciar, fără a le cenzura, care, dacă ar fi fost analizate corespunzător ar fi condus la concluzia că pretinsa încălcare a clauzelor contractuale nu a fost cauza defecțiunii echipamentului și nici nu a agravat starea acestuia.

A mai arătat că motivul defecțiunii a fost altul decât cel reținut de către instanța de apel, respectiv alarmele apărute la sistem care nu au avut loc anterior intervenției din octombrie 2016 și nu au fost sesizate recurentei, așa încât ele nu au fost determinate de vreo acțiune sau inacțiune a acesteia.

De asemenea, autoarea căii de atac a precizat că remedierea lor nu putea fi efectuată decât la cererea intimatei și că, în lipsa unei astfel de solicitări, aceasta era exonerată de orice răspundere, potrivit art. 3.8 din contract.

A mai susținut că, deși i se impută încălcarea anumitor obligații contractuale, în cauză nu s-a demonstrat legătura de cauzalitate dintre acestea și prejudiciul cauzat.

În continuare, făcând trimitere la situația de fapt, a prezentat argumentele prin prisma cărora a apreciat că nu se putea reține culpa sa și a afirmat că soluția instanței de apel s-a întemeiat de premise ipotetice, incerte, motiv pentru care a considerat că cerința prejudiciului cert, prevăzută de art. 1.532 C. civ., nu era îndeplinită și nu se putea demonstra cerința existenței unei legături de cauzalitate.

Un alt set de critici a vizat dispoziția instanței de apel de obligare a recurentei la plata penalităților de întârziere, în cadrul cărora a afirmat că s-au încălcat prevederile art. 2.11 din contract, pentru că acestea se referă la valoarea serviciilor prestate și neachitate de intimată, și nu la despăgubirile ce fac obiectul cauzei.

La 10.10.2022, intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., arătând, în esență, că recursul este nemotivat, întrucât prin criticile sale recurenta a reluat apărările expuse în apel, fără a se raporta la considerentele instanței de apel aduse în justificarea soluției pronunțate și fără a arăta în concret de ce decizia atacată nu este conformă legii. În opinia intimatei, concluziile expertului judiciar nu pot fi apreciate ca fiind abstracte, în măsura în care ele vizează chestiuni tehnice indispensabile soluționării cauzei, de care instanța de apel era obligată să țină cont la judecarea litigiului. Pe fond, a solicitat respingerea recursului.

Luând în analiză, cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată de intimată, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit articolului 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar în conformitate cu prevederile art. 489 alin. (1) și ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu este motivat în termenul legal sau dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Așadar, pentru a conduce la cenzurarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., condiția legală fiind aceea ca dezvoltarea criticilor să facă posibilă încadrarea lor în motivele de casare prevăzute de lege.

Prin memoriul de recurs, recurenta a indicat în mod expres motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Înalta Curte subliniază că, prin motivare a recursului trebuie înțeles nu doar indicarea unuia dintre motivele de casare, ci și dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modalitatea de judecată a instanței, raportată la motivul de recurs invocat. Cu alte cuvinte, ipotezele statuate de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt suficient de acoperitoare pentru a permite remedierea oricărei neregularități pe tărâmul dreptului substanțial, desigur dacă invocarea acesteia de către recurent se face cu respectarea tuturor cerințelor legale.

Or, în cauză, în susținerea recursului, autoarea căii de atac a arătat că decizia atacată a fost dată cu încălcarea regulilor răspunderii contractuale în ceea ce privește condițiile legăturii de cauzalitate și prejudiciului cert și aplicarea greșită a prevederilor art. 2.11 din contract în privința penalităților de întârziere.

Instanța supremă observă faptul că susținerile recurentei nu urmăresc decât o reevaluare a situației de fapt stabilite de instanța devolutivă prin prisma materialului probator, sens în care acestea nu pot fi încadrate în niciuna dintre ipotezele de la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, în concret, prin memoriul de recurs autoarea căii de atac impută instanței de prim-control judiciar analiza necorespunzătoare a concluziilor expertului judiciar, care, în opinia sa, relevau că neexecutarea anumitor obligații contractuale ce îi reveneau nu a cauzat defecțiunea echipamentului și nici nu au agravat starea acestuia, precum și omisiunea de a reține concluziile producătorului echipamentului, menționate în corespondența electronică, prin care s-a arătat că alarmele grave au avut loc înaintea intervenției din octombrie 2016 și nu au fost sesizate recurentei. De asemenea, recurenta, făcând trimitere la situația de fapt și la obligațiile contractuale reținute de instanța de apel ca fiind încălcate, a subliniat că aceasta nu a demonstrat existența unei legături de cauzalitate între neexecutarea obligațiilor și prejudiciul pretins de reclamantă. În susținerea criticii referitoare la prejudiciu, autoarea căii de atac a criticat modalitatea în care instanța de prim-control judiciar a valorificat concluziile expertului judiciar referitoare la omisiunea sa de a verifica circuitul hidraulic, expunând o serie de elemente factuale care, potrivit acesteia, impuneau sesizarea sa pentru efectuarea unei intervenții service. În argumentarea tezei privind aplicarea greșită a prevederilor contractuale, a arătat că penalitățile trebuiau raportate la valoarea sumei facturate, și nu la valoarea despăgubirii încuviințate.

Or, aceste argumente aduc în discuție elemente factuale și probatorii, care scapă cenzurii instanței de recurs, a cărei examinare este limitată, de însuși conținutul introductiv al art. 488 C. proc. civ., doar la criticile de nelegalitate, nu și la cele de eventuală netemeinicie.

Astfel, sub pretextul încălcării normelor de drept material, recurenta critică evaluarea probelor în apel și modul de soluționare a litigiului în raport cu situația de fapt, exprimându-și nemulțumirea cu privire la valoarea probatorie atribuită de către instanța de apel concluziilor raportului de expertiză judiciară.

Prin criticile formulate, recurenta urmărește, în realitate, să provoace un control de fond, omițând însă că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție, nu și al treilea grad devolutiv, în actualul context legislativ.

Recursul este reglementat drept o cale de atac extraordinară, care vizează în prealabil analiza măsurii în care criticile aduse hotărârii instanței anterioare prin motivele de recurs se încadrează sau nu în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., fiind lipsită de valențe devolutive.

Înalta Curte amintește că în temeiul principiului legalității căilor de atac, consacrat la nivel constituțional de art. 129 din Constituția României și prevăzut de C. proc. civ. la art. 457 alin. (1), părțile sunt obligate să exercite căile de atac numai în condițiile și termenele prevăzute de lege.

În concluzie, pentru rațiunile înfățișate, Înalta Curte constată că susținerile părții nu pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., împrejurare care atrage incidența în cauză a sancțiunii nulității prevăzute de art. 489 alin. (2), raportat la art. 175 alin. (2) C. proc. civ., așa încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 859A/26.05.2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 ianuarie 2023.