ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 977/2023

Ședința publică din data de 25 mai 2023

Asupra recursului dedus judecății, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu – secția I civilă la 27.04.2017, sub nr. x/2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. și intervenientul forțat C., a solicitat obligarea pârâtei, în calitate de asigurător RCA, la plata sumei de 1.000.000 RON, cu titlu de daune morale pentru accidentul de circulație din 09.05.2014 provocat de prepusul asiguratului D. S.R.L., C.; obligarea aceleiași pârâte la plata unei indemnizații lunare în beneficiul reclamantului, în cuantumul salariului minim pe economie de la momentul formulării acțiunii, sumă ce va fi plătită retroactiv, de la data accidentului - 09.05.2014 și în continuare, până la redobândirea capacității de muncă a reclamantului, cu cheltuieli de judecată.

În drept, a invocat dispozițiile art. 1357 și următ., art. 2223 și următ. C. civ.

Pârâta B. S.A., prin întâmpinare, a invocat excepția netimbrării cererii și a solicitat suspendarea cauzei până la soluționarea dosarului penal nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Alba-Iulia. Ulterior, pârâta a formulat precizare a întâmpinării, arătând că, pe fondul cauzei a solicitat, în principal, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, pentru lipsa elementelor răspunderii civile delictuale a intervenientului forțat și a lipsei răspunderii contractuale a asiguratului.

Intervenientul forțat C., prin întâmpinare, a solicitat respingerea cererilor reclamantului inserate în petitele 2 si 3, în principal, ca inadmisibile, iar în subsidiar, ca nefondate; a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Sibiu și excepția lipsei calității sale procesuale pasive.

Prin încheierea din 7 septembrie 2017, instanța a respins excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Sibiu și excepția netimbrării cererii, judecata fiind suspendată până la pronunțarea unei hotărâri definitive în cauza penală ce face obiectul dosarului nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Alba-Iulia.

În urma solicitării reclamantului, înregistrate la 22.06.2018, cauza a fost repusă pe rol, urmare emiterii în dosarul nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Alba-Iulia a ordonanței de clasare, sub aspectul săvârșirii de către suspectul C. a infracțiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzute de art. 196 alin. (1), (2) și 3 C. pen.

Prin încheierea din 20 septembrie 2018, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de intervenientul C., iar excepția inadmisibilității cererii a fost calificată ca reprezentând o apărare de fond.

Prin sentința nr. 15 din 21 ianuarie 2021, Tribunalul Sibiu – secția I civilă a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. și cu intervenientul forțat C.; a obligat pe pârâta B. S.A. să plătească reclamantului suma de 350.000 RON, cu titlu de daune morale și o indemnizație lunară în cuantum de 1.065 RON, datorată începând cu 09.05.2014, până în luna august 2020 inclusiv, și în cuantum de 1.007 RON lunar, începând cu luna septembrie 2020, până în prezent și în continuare, până la modificarea condițiilor privind capacitatea de muncă a reclamantului; a obligat pe pârâta B. S.A. să plătească reclamantului suma de 8.432 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, proporțional pretențiilor admise.

Prin decizia nr. 1497 din 12 iulie 2022, Curtea de Apel Alba Iulia – secția I civilă a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 15 din 21 ianuarie 2021, pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă, pe care a schimbat-o în parte, numai în ceea ce privește cuantumul indemnizației lunare, stabilită la suma totală de 11.721,6 RON pentru perioada 9.05.2014-6.11.2014, începând cu 7.11.2014, până la redobândirea capacității de muncă, lunar, suma reprezentând diferența dintre venitul mediu lunar al reclamantului de 3.321 RON și pensia de invaliditate (excluzând indemnizația de însoțitor); a menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate; a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta B. S.A. împotriva aceleiași sentințe; a obligat pe pârâtă să plătească reclamantului suma de 4.500 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei nr. 1497 din 12 iulie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, a declarat recurs pârâta B. S.A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta a arătat că răspunderea asiguratorului este una contractuală și poate fi obligată la plata despăgubirii conform poliței de asigurare și a Legii nr. 136/1995, coroborat cu Ordinul CSA nr. 14/2011.

A susținut încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 76 din Codul fiscal, prin stabilirea venitului net mediu cu luarea în considerare și a diurnei obținute de reclamant, sens în care a arătat că diurna nu reprezintă un venit întrucât este destinată acoperirii cheltuielilor legate de necesitatea cazării, hranei și a disconfortului cauzat. Conform prevederilor art. 43 din Codul muncii, delegarea reprezintă exercitarea temporară, din dispoziția angajatorului, de către salariat, a unor lucrări sau sarcini corespunzătoare atribuțiilor de serviciu în afara locului său de muncă. Astfel, salariatul delegat are dreptul la plata cheltuielilor de transport și de cazare, precum și la o indemnizație de delegare, în condițiile prevăzute de lege sau de contractul colectiv de muncă aplicabil.

Conform art. 76 din Codul fiscal, sunt considerate venituri din salarii toate veniturile în bani și/sau în natură, obținute de o persoană fizică rezidentă ori nerezidentă ce desfășoară o activitate în baza unui contract individual de muncă, inclusiv a indemnizațiilor, și orice alte sume de aceeași natură, altele decât cele acordate pentru acoperirea cheltuielilor de transport și cazare, primite de salariați, potrivit legii, pe perioada delegării/detașării, după caz, în altă localitate, în tară și în străinătate, în interesul serviciului, pentru partea care depășește plafonul maxim neimpozabil stabilit astfel (...).

Faptul că angajații societăților de transport acceptă să fie "plătiți" în această manieră, atrage după sine și aspectele nevaforabile ale acestei împrejurări. Aceste sume nu sunt impozitate întrucât reprezintă cheltuieli de deplasare și nu sunt considerate venituri din muncă și, prin urmare, nu pot fi luate în considerare ca fiind venituri realizate de reclamant sau la stabilirea pensiei pentru limita de vârstă a acestuia.

A apreciat recurenta că instanța de apel a reținut, în mod nelegal, diurna acordată de către angajator cu titlu de venit, deși chiar aceasta a arătat că are o destinație specială și a făcut referire, cu titlu de practică judiciară, la decizia nr. 1911 din 24 noiembrie 2017, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că noțiunea de "venit lunar net" nu include sumele plătite de către angajator cu titlu de diurnă externă și nu are nicio influență asupra cuantumului pensiei de întreținere ce urmează a fi stabilit întrucât sumele nu reprezintă venituri din salarii ori asimilate acestora și, ca atare, nu se subsumează noțiunii de "venit", relevantă în contextul art. 527 și art. 529 C. civ.

A solicitat desființarea actelor de executare efectuate în baza deciziei nr. 1497 din 12 iulie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosarul nr. x/2017, cu consecința întoarcerii executării, conform art. 723 și următ. C. proc. civ.

La 12 octombrie 2022, intimatul A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Intimatul C. nu a depus întâmpinare.

Recurenta nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar, prin încheierea din 9 martie 2023, a fost admis în principiu recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei nr. 1497 din 12 iulie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, fiind fixat termen de judecată la 25 mai 2023, în ședință publică, cu citarea părților, pentru analiza recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta B. S.A. este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin critica formulată, subsumată cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că este nelegală soluția instanței de apel, care a validat raționamentul primei instanțe și a reținut diurna obținută de reclamant la cuantificarea venitului net mediu în raport de care a fost stabilită prestația lunară acordată.

În acest sens a învederat că diurna nu reprezintă un venit întrucât este destinată acoperirii cheltuielilor legate de necesitatea cazării, hranei și a disconfortului cauzat, hotărârea fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 76 din Codul fiscal.

În limita criticii formulate, care vizează natura juridică a diurnei, Înalta Curte reține că situația sumelor cu titlu de diurnă a fost analizată prin Decizia nr. 3/7.02.2022 pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, în considerentele căreia s-a făcut distincție între indemnizația de delegare sau de deplasare (diurna) și componenta rambursării cheltuielilor de transport și a celor de cazare, având în vedere că și acordarea fiecăruia dintre aceste drepturi are rațiuni distincte, fiind invocate dispozițiile art. 44 alin. (2) și ale art. 46 alin. (4) din Codul muncii.

Potrivit art. 43 și art. 44 Codul muncii, delegarea reprezintă exercitarea temporară, din dispoziția angajatorului, de către salariat, a unor lucrări sau sarcini corespunzătoare atribuțiilor de serviciu în afara locului său de muncă. Salariatul delegat are dreptul la plata cheltuielilor de transport și cazare, precum și la o indemnizație de delegare, în condițiile prevăzute de lege sau de contractul colectiv de muncă aplicabil.

Se statuează în decizia menționată (par. 84-88), invocând jurisprudența Curții Europene de Justiție faptul că diurna "este destinată să asigure protecția socială a lucrătorilor în cauză, compensând inconvenientele cauzate de detașare, care constau în îndepărtarea persoanelor interesate de mediul lor obișnuit. Rezultă că o astfel de diurnă trebuie calificată drept "alocație specifică detașării", în sensul art. 3 alin. (7) al doilea paragraf din Directiva 96/71. Or, în conformitate cu dispoziția menționată, această alocație este o parte a salariului minim. Atare dezlegare dată de instanța Uniunii se reflectă în dispozițiile anterior citate din dreptul național, norme care, la rândul lor, reglementează distinct indemnizația de delegare/detașare, cheltuielile de transport și cele de cazare".

În plus, prin Decizia nr. 85/20.11.2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, deși a fost respinsă ca inadmisibilă sesizarea, în motivarea ei se arată că " 63. În doctrină, diurna este menționată explicit printre veniturile cu caracter ocazional care, din acest motiv, nu trebuie luată în considerare la calcularea pensiei de întreținere. 64. Chiar atunci când nu este indicată în mod expres, doctrina a avut în vedere implicit includerea diurnei în categoria veniturilor care nu au un caracter permanent."

Or, în cauza pendinte, situația de fapt stabilită de către instanțele fondului, pe baza probatoriului administrat, pe care se grefează controlul de legalitate realizat în recurs, relevă că sumele încasate cu titlu de diurnă au avut un caracter de continuitate, iar nu de venituri ocazionale, fiind obținute de reclamant în mod constant anterior vătămării ca drepturi salariale cu afectațiune specială.

De altfel, prevederile art. 55 alin. (1) și alin. (2) lit. i) Codul fiscal (Legea nr. 571/2003), în vigoare la data survenirii cazului asigurat, statuează că sunt venituri din salarii sau asimilate salariilor indemnizația și orice alte sume de aceeași natură, primite de salariați pe perioada delegării și detașării în altă localitate, în țară și în străinătate, în interesul serviciului, pentru partea care depășește limita a de 2,5 ori nivelul legal stabilit prin hotărâre a Guvernului pentru personalul din instituțiile publice.

Raportat la acest cadru normativ, în mod legal instanța de apel a reținut că diurna se încadrează în noțiunea de drepturi salariale, chiar dacă au afectațiune specială.

Referitor la solicitarea recurentei de desființare a actelor de executare efectuate în baza deciziei atacate, se reține că este neîntemeiată în raport de soluția pronunțată în cauză, de respingere a recursului declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei nr. 1497 din 12 iulie 2022 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., reținând culpa procesuală a recurentei, Înalta Curte o va obliga pe aceasta la plata sumei de 1500 RON către intimatul A., cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei nr. 1497 din 12 iulie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

Obligă pe recurentă la plata sumei de 1500 RON către intimatul A., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 mai 2023.