ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2235/2020

Ședința publică din data de 4 noiembrie 2020

Asupra cauzei de față constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, secția I civilă, la data de 8 noiembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A. și pe intervenientul forțat C., solicitând:

1) să se constate ca reclamantul a fost victima unui accident rutier produs în data de 05-03.2015, accident ce s-a produs din vina conducătorului auto C.;

2) să se constate ca pârâta S.C. B. avea calitatea de asigurător RCA la data de 05.03.2015, pentru autovehiculul cu numărul de înmatriculare x;

3) să se dispună obligarea pârâtei S.C. B. la plata următoarelor sume: 500 euro, cheltuieli de spitalizare, cu titlul de daune morale, 30.000 euro daune morale, 43.000 euro beneficiu nerealizat;

4) obligarea pârâtei la suma de 0,2% pe zi de întârziere, calculată de la data cererii de despăgubire și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, a invocat dispozițiile art. 2223 și urm. din C. civ., Ordinul CSA nr. 14/2011.

Prin sentința civilă nr. 825/2019, pronunțată de Tribunalul Sibiu s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A. și intervenientul forțat C. și, în consecință:

A fost obligată pârâta B. S.A., în calitate de asigurător RCA, la plata în favoarea reclamantului A., victimă a accidentului rutier din data de 05.03.2015, a sumei de 15.000 euro sau echivalentul în RON la cursul euro BNR din ziua plății, cu titlul de daune morale, precum și a penalităților de întârziere de 0,2% calculate pentru fiecare zi de întârziere începând cu data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

A fost obligată pârâta B. S.A. la plata în favoarea reclamantului A. a sumei de 6.521,96 RON, reprezentând cheltuieli de judecată parțiale.

S-a respins în rest cererea.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel ambele părți.

Reclamantul a solicitat schimbarea soluției și admiterea în totalitate a acțiunii.

Prin decizia civilă nr. 41 din 22 ianuarie 2020, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a admis apelul formulat de S.C. B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 825/2019, pronunțată de Tribunalul Sibiu.

A schimbat în parte sentința apelată numai în ceea ce privește data de la care se calculează penalități de întârziere pentru neplata despăgubirilor, pe care o stabilește ca fiind a 11 -a zi de la data comunicării hotărârii definitive.

A menținut în rest sentința apelată.

A respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul A. împotriva aceleiași sentințe.

Cu privire la apelul reclamantului:

Critica vizând cuantumul daunelor morale se apreciază neîntemeiată. Prima instanță nu a stabilit suma pe baza unor considerații de principiu, ci a analizat în concret situația reclamantului, reținând starea de sănătate anterioară accidentului, refacerea îngreunată a acestuia, starea de suferință fizică și psihică prin care a trecut, prin suma determinată realizând justul echilibru între prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate.

În ce privește daunele materiale, contrar susținerilor reclamantului, acesta nu a făcut dovada că ar fi suportat cheltuielile de spitalizare.

În ce privește suma de 43.000 euro, în mod corect s-a reținut că contractele de consultanță de care se prevalează reclamantul, față de dispozițiile art. 278 -280 C. proc. civ., nu sunt opozabile pârâtului, terț în raport de actele juridice în cauză, care nu pot fi dovedite nici prin declarații de martori, față de dispozițiile ar. 309 C. proc. civ.

Sub un alt aspect, parte în contractele menționate este o societate comercială, astfel încât avansul din contracte putea fi pretins doar de această persoană, reclamantul, în calitate de unic asociat, putând pretinde doar dividendele aferente veniturilor încasate de societate.

În ce privește apelul pârâtului:

Pentru considerente expuse în ce privește apelul reclamantului, criticile vizând cuantumul daunelor morale acordate reclamantului au fost considerate neîntemeiate.

Prima instanță a analizat situația concretă la reclamantului și a acordat daune morale într-un cuantum echitabil. Este adevărat că jurisprudența dezvoltată în materie are un rol orientativ, însă trebuie avută în vedere particularitatea fiecărui caz în parte. Oricum, pârâtul nu a făcut dovada existenței unei discrepanțe între cuantumul daunelor acordat de prima instanță și cel stabilit în alte cauze similare.

În ce privește penalitățile de întârziere, criticile pârâtului se apreciază întemeiate, în condițiile în care în ipoteza în care despăgubirile se stabilesc pe cale judecătorească, asigurătorul are la dispoziție un termen de plată de 10 zile de la comunicarea unei hotărâri judecătorești.

Neîndeplinirea obligației naște dreptul la daune moratorii sub forma penalităților ce urmează a fi calculate începând cu a 11-a zi de la comunicarea unei hotărâri definitive.

În ce privește cheltuielile de judecată se constată că, în ceea ce privește taxa de timbru, pârâtul apelant a formulat cerere de reexaminare care a fost respinsă, astfel încât, s-a tranșat în mod definitiv faptul că pentru acțiune se datorează această taxă. În aceste condiții, în mod corect a fost obligat la plata taxei achitată de reclamant, proporțional cu admiterea acțiunii.

În ce privește chitanța vizând plata onorariului de avocat, se constată că aceasta a fost emisă anterior suspendării activității avocatului, iar cuantumul stabilit de către prima instanță este, contrar susținerilor apelantului pârât, proporțional cu complexitatea cauzei, tribunalul făcând o corectă aplicare a dispozițiilor art. 451 C. proc. civ.

Împotriva deciziei civile nr. 41 din 22 ianuarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, au declarat recurs reclamantul A. și pârâta S.C. B. S.A., criticând soluția pentru nelegalitate.

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei atacate.

În cuprinsul cererii de recurs a dezvoltat următoarele critici:

a) În calitate de asociat unic al societății S.C. D. S.R.L. a solicitat pe lângă daunele morale și un beneficiu nerealizat în valoare de 43.000 euro reprezentând avansul a 4 contracte de asistență juridică reziliate, ce constituiau venit și nu depindeau de câștigarea proiectului pentru obținerea fondurilor;

b) Cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 277 din C. proc. civ., instanța de control judiciar a apreciat că aceste contracte nu sunt opozabile pârâtului, întrucât sunt înscrisuri sub semnătură privată, deși, în opinia recurentului-reclamant, sunt întocmite de profesioniști și se prezumă că sunt încheiate la data menționată în cuprinsul acestora;

c) Cu toate că s-a respins întreaga sumă solicitată recurentul apreciază că se puteau acorda dividende (profitul calculat din scăderea cheltuielilor din venituri) în beneficiul său.

În drept, cererea a fost întemeiată pe art. 277 din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare cu privire la obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere din a 11-a zi de la data comunicării hotărârii definitive.

În cuprinsul cererii de recurs a dezvoltat următoarele critici:

a) Instanța de apel a pronunțat hotărârea atacată cu încălcarea prevederilor art. 37 și 38 din Norma ASF nr. 23/2014, în condițiile în care a fost obligată la plata penalităților de 0,2%, calculate pentru fiecare zi de întârziere, începând cu a 11-a zi de la data comunicării hotărârii definitive, respectiv cu încălcarea prevederilor art. 37 și 38 din Norma ASF 23/2014.

b) Față de considerentele sentinței civile nr. 825/2019, pronunțată de prima instanță, soluția care se impunea în apel era aceea de respingere a penalităților de întârziere câtă vreme pârâta și-a îndeplinit toate obligațiile prevăzute de art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014;

În urma cererii de despăgubire formulată de reclamantul A. și comunicată la data de 27 martie 2017, pârâta a transmis reclamantului oferta de despăgubire SC 29301/1 la 20 iunie 2017 la adresa de domiciliu din buletinul anexă la cererea de despăgubire, însă plicul a fost returnat recurentei, aspecte care au fost reținute de prima instanță în considerentele hotărârii și menținute în mod temeinic de către instanța de apel, însă au fost interpretate în mod greșit de ambele instanțe, fapt ce atrage nelegalitatea hotărârii recurate;

c) În condițiile în care recurenta a ofertat reclamantul în termenul legal de 3 luni, obligarea acesteia la plata penalităților de întârziere reprezintă o încălcare și aplicare greșită a art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014;

Prin decizia nr. 2977 din 09 octombrie 2014 Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că legea nu prevede obligația asigurătorului de a plăti daunele morale solicitate de către persoanele vătămate în urma producerii unor accidente de circulație la nivelul pretențiilor și la momentul solicitării acestora.

Or, recurentul a adoptat o atitudine activă față de cererea de despăgubire a reclamantului sens în care și-a îndeplinit obligația prevăzută de art. 37 Norma ASF nr. 23/2014.

În drept, cererea a fost întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) din C. proc. civ.

La data de 13 aprilie 2020 (data transmiterii prin poștă electronică), în termenul legal, recurenta-pârâtă a depus întâmpinare, solicitând, pe cale de excepție, în raport de art. 485 din C. proc. civ., respingerea recursului ca tardiv, în ipoteza în care de la data comunicării deciziei atacate către reclamant și până la data de 11 martie 2020, data înregistrării recursului, au trecut mai mult de 30 de zile.

Totodată, a invocat nulitatea recursului, în raport de art. 489 alin. (2) raportat la art. 489 alin. (1), cu referire la art. 493 alin. (5) din C. proc. civ., având în vedere că motivele de recurs se referă în exclusivitate la netemeinicia și nu la nelegalitatea hotărârii atacate.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

Raportul întocmit în cauză în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților.

Prin încheierea din 16 septembrie 2020 completul de filtru a respins excepția tardivității, precum și excepția nulității recursului declarat de recurentul-reclamant A., excepții invocate de recurenta-pârâtă prin întâmpinare, a admis în principiu recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâta S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 41 din 22 ianuarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă și a fixat termen pentru judecata recursurilor la data de 04 noiembrie 2020, complet C6 noul C. proc. civ., în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cu privire la recursurile declarate, Înalta Curte are în vedere următoarele:

a) În legătură cu recursul declarat de reclamantul A..

Potrivit dispozițiilor cu caracter general cuprinse în art. 278 alin. (1) C. proc. civ., data înscrisurilor sub semnătură privată este opozabilă altor persoane decât cele care sunt autoare ale înscrisului numai din ziua în care a devenit certă prin una dintre modalitățile prevăzute în cuprinsul acestui text legal, respectiv:

"1. din ziua în care au fost prezentate spre a se conferi dată certă de către notarul public, executorul judecătoresc sau alt funcționar competent în această privință;

De la această regulă de principiu legiuitorul a instituit, în considerarea unor rațiuni trase din caracteristicile particulare ale anumitor situații juridice, și unele derogări, una dintre acestea fiind menționată în alin. (3) al art. 277 C. proc. civ.:

"Înscrisul sub semnătură privată întocmit în exercițiul activității unei întreprinderi este prezumat a fi fost făcut la data consemnată în cuprinsul său. În acest caz, data înscrisului sub semnătură privată poate fi combătută cu orice mijloc de probă".

Astfel cum rezultă din denumirea sa marginală, articolul 277 C. proc. civ. se referă la "înscrisurile întocmite de profesioniști", ceea ce înseamnă, cu privire la aspectul care interesează în prezentul proces, că atunci când un înscris sub semnătură privată este întocmit de profesioniști în legătură cu exercițiul activității profesionale a acestora, data menționată în cuprinsul înscrisului ca fiind dată a întocmirii lui este prezumată a fi corespunzătoare adevărului, putând fi opusă și persoanelor care nu au participat la încheierea înscrisului, deci unor terți. Această prezumție este însă relativă, iar nu absolută, ceea ce înseamnă că persoanele interesate pot propuse dovezi care să ateste că data menționată în înscris nu corespunde adevărului, data reală a înscrisului fiind alta.

În prezentul proces reclamantul a solicitat, între altele, și obligarea pârâtei la plata unor daune materiale în sumă de 43.000 euro, reprezentând beneficiu nerealizat, arătând în motivarea cererii de chemare în judecată că urmare a accidentului de circulație a cărui victimă a fost, a fost internat în spital timp de două săptămâni, că o perioadă de două luni nu s-a putut deplasa, fiind nevoit să-și concedieze angajații și să rezilieze o parte din contractele încheiate ca profesionist, pierzând o sumă de 43.000 euro reprezentând avansurile achitate conform fiecărui contract.

Cele patru contracte la care reclamantul a făcut referire și care stau la baza pretențiilor în sumă de 43.000 euro au fost depuse la dosarul primei instanțe, ele purtând denumirea de "contract asistență pentru pregătirea de proiecte" și fiind încheiate între persoane fizice, ca beneficiare, și S.C. D. S.R.L. Sibiu, ca prestator. Potrivit contractelor, prestatorul se obligă să presteze servicii privind asistență tehnică și consultanță pentru pregătirea de proiecte, adică planuri de afaceri în perioada convenită și în conformitate cu obligațiile asumate prin aceste contracte.

Aceste contracte au fost încheiate de prestatorul S.C. D. S.R.L. Sibiu în realizarea obiectului ei de activitate, ca profesionist, fiind de avut în vedere și că reclamantul a afirmat că are nu doar calitatea de administrator, ci și pe aceea de unic asociat al societății comerciale prestatoare.

Astfel fiind, înscrisurile ce atestă aceste contracte aparțin categoriei evocate de art. 277 alin. (3) C. proc. civ., având natura juridică a unor înscrisuri sub semnătură privată întocmite în exercițiul activității unei întreprinderi; prin urmare, în ce privește data întocmirii lor și opozabilitatea acesteia față de terți (inclusiv față de pârâții din prezentul proces), nu sunt aplicabile prevederile art. 278 C. proc. civ., ci acelea ale art. 277 alin. (3) din același Cod.

Cele de mai sus trimit, totodată, la concluzia că instanța de apel a greșit atunci când a apreciat că înscrisurile în discuție sunt lipsite de putere doveditoare deoarece nu ar avea dată certă prin raportare la prevederile art. 278 alin. (1) C. proc. civ., în cauză fiind necesar a se reține, așa cum Înalta Curte a arătat mai sus, incidența prevederilor art. 277 alin. (3) C. proc. civ., sub toate aspectele pe care acest text legal le reglementează.

În ce privește statuarea instanței de apel potrivit căreia parte în contracte fiind o societate comercială, avansul plătit în favoarea societății comerciale ar putea fi pretins exclusiv de aceasta, iar nu de către reclamant, acesta din urmă putând pretinde doar dividendele aferente veniturilor încasate de societate, Înalta Curte înțelege să precizeze că dezdăunarea reclamantului trebuie să fie, sub rezerva îndeplinirii condițiilor stabilite de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale, integrală.

O asemenea concluzie se întemeiază, cu evidență, pe dispozițiile cu caracter general ale art. 1349 alin. (2) C. civ., coroborate, pentru prejudiciul ce intervine în cazul răspunderii delictuale, cu cele ale art. 1385 alin. (1) C. civ., potrivit cărora prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel. Totodată, este util a se ține seama și de prevederile art. 1385 alin. (3) C. civ., conform cărora, între altele, despăgubirea trebuie să cuprindă nu doar pierderea suferită de cel prejudiciat, ci și câștigul pe care în condiții obișnuite el ar fi putut să îl realizeze și de care a fost lipsit.

Or, în cauză, calitatea reclamantului de unic asociat al S.C. D. S.R.L. Sibiu îl punea în situația de a obține, în condițiile legii și ale actelor de constituire și funcționare ale societății comerciale, dividende din eventualul profit obținut de aceasta, reclamantul fiind direct interesat de buna desfășurare a activității societății comerciale și de profitabilitatea economică a acesteia, înțeleasă ca sursă de câștig financiar pentru propria lui persoană.

Față de cele ce preced, apreciază Înalta Curte că instanța de apel, pornind de la o greșită interpretare și aplicare a prevederilor art. 278 C. proc. civ., coroborată cu neobservarea prevederilor art. 277 alin. (3) C. proc. civ., a făcut o greșită interpretare și aplicare a prevederilor art. 1385 alin. 1și 3 C. civ.

Se impune, așadar, admiterea recursului reclamantului în temeiul dispozițiilor art. 497 coroborate cu cele ale art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea în parte a deciziei date în apel, anume cu privire la soluția dată apelului declarat de reclamant și trimiterea cauzei spre rejudecarea acestui apel cu privire la pretențiile în cuantum de 43.000 euro reprezentând beneficiu nerealizat.

În rejudecare, instanța de apel va ține seama de dezlegările sus-arătate, urmând a verifica, prin raportare la condițiile răspunderii civile delictuale, în ce măsură suma de 43.000 euro cu privire la care reclamantul afirmă că a fost încasată ca avans prin cele patru contracte de consultanță încheiate de S.C. D. S.R.L. Sibiu avea vocația de a fi convertită, sub formă de dividende, în venit propriu al reclamantului și de a atrage dezdăunarea acestuia în prezentul proces.

b) În legătură cu recursul declarat de pârâta S.C. B. S.A..

Potrivit prevederilor art. 37 alin. (4) din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară (denumită în continuare Norma), "Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească".

Aceste prevederi instituie obligația asiguratorului RCA de a face plata despăgubirii cuvenite victimei, distingând între două situații: cea dintâi, când cuantumul despăgubirilor a fost stabilit pe cale amiabilă, nonjudiciară, caz în care obligația de plată trebuie îndeplinită într-un termen cu o durată de 10 zile, termen ce începe a curge de la data depunerii la asigurător a ultimului document care, în concret, apare ca necesar stabilirii răspunderii asigurătorului civile și determinării întinderii prejudiciului; a doua, când stabilirea despăgubirii pe cale amiabilă nu s-a putut realiza, caz în care asigurătorului îi revine obligația de a plăti despăgubirea tot într-un termen de 10 zile, care însă începe a curge de la data la care asigurătorul a primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma pe care este ținut să o achite.

Corelativ, art. 38 din Normă prevede că "Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 37 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată, care se plătește de asigurător".

Aceste prevederi ale Normei reprezintă o aplicație articulară a principiului cu caracter general afirmat de art. 1535 alin. (1) C. civ., potrivit căpruia în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. Astfel fiind, dacă asigurătorul nu își îndeplinește obligația de a plăti despăgubirea în termenul de 10 zile pe care art. 37 alin. (4) din Normă îl stabilește, el rămâne ținut să plătească și penalizarea de 0,2% pe zi de întârziere la care art. 38 se referă.

În prezentul proces reclamantul și pârâta nu au reușit să stabilească pe cale amiabilă întinderea despăgubiri cuvenite reclamantului, oferta de despăgubire făcută de pârâtă pentru suma de 22.000 RON nefiind acceptată de reclamant. Pe cale de consecință, s-a ajuns la promovarea de către reclamant a acțiunii civile de față, determinarea întinderii despăgubirii cuvenite reclamantului urmând a fi făcută prin hotărâre judecătorească.

În aceste circumstanțe, obligația pârâtei recurente de a-i plăti reclamantului suma stabilită de instanță cu titlu de despăgubiri trebuie îndeplinită în termenul și condițiile impuse de art. 37 alin. (4) din Norme, deci în maximum 10 zile "de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească," adică, altfel spus, în termen de 10 zile calculat de la data la care hotărârea judecătorească ce stabilește suma a devenit definitivă.

În măsura în care pârâta recurentă nu își îndeplinește obligația de plată în acest termen, devine posibilă aplicarea prevederilor art. 38 din Normă, sus-evocate, privitoare la aplicarea unei penalități de 0,2% calculată pentru fiecare zi de întârziere, prin raportare la suma lăsată neachitată de către pârâtă.

Este fără relevanță în cauză că pârâta recurentă l-ar fi ofertat pe reclamant în termenul de 3 luni prevăzut de alin. (2) al art. 37 din Normă, esențial fiind că părțile nu au reușit stabilirea pe cale amiabilă a despăgubirii cuvenite, precum și că, din acest motiv, s-a ajuns la pornirea prezentului proces și la stabilirea prin hotărâre judecătorească a despăgubirii.

Cum instanța de apel a stabilit că data de la care se calculează penalități de întârziere pentru neplata despăgubirilor este a 11-a zi de la data comunicării hotărârii definitive, rezultă, fără echivoc, că s-a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente, astfel cum acestea au fost menționate mai sus.

Recursul declarat de pârâtă este, deci, nefondat și trebuie respins în baza art. 397 coroborat cu cele ale art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva deciziei nr. 41 din 22.01.2020, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

Admite recursul formulat de reclamantul A. împotriva aceleiași decizii.

Casează, în parte, decizia recurată, anume cu privire la soluția dată apelului formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 825/28.06.2019 a Tribunalului Sibiu, și trimite cauza spre rejudecarea acestui apel la aceeași curte de apel, cu privire la pretențiile în cuantum de 43.000 euro, reprezentând beneficiu nerealizat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 noiembrie 2020.