ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 907/2023

Ședința publică din data de 18 mai 2023

După deliberare, asupra cauzei de față, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași, la data de 3 februarie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând instanței să dispună rezoluțiunea contractului cu nr. x/2019 - P încheiat la data de 31 decembrie 2019, obligarea pârâtei la plata sumei de 50.000 RON achitați cu titlu de avans, în temeiul contractului, și a cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 9316 din 13 martie 2021, Judecătoria Iași a admis excepția necompetenței materiale, invocate din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei, având ca obiect rezoluțiune contract - pretenții, formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., în favoarea Tribunalului Iași.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Iași – secția I Civilă, sub nr. x/2021.

Prin sentința civilă nr. 225 din 3 februarie 2022, Tribunalul Iași, secția I civilă a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a dispus rezoluțiunea contractului nr. TMV 38/2019 - P din data de 30 noiembrie 2019 încheiat între părți; a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 50.000 RON, plătiți cu titlu de avans, în temeiul contractului nr. TMV 38/2019 - P din data de 30 noiembrie 2019 și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 14.978 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru.

Prin decizia civilă nr. 430 din 5 octombrie 2022, Curtea de Apel Iași – secția Civilă a respins apelul formulat de apelanta B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 225 din 3 februarie 2022 a Tribunalului Iași – secția I Civilă, sentință pe care a păstrat-o.

Prin încheierea din data de 12 octombrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Iași s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul deciziei nr. 430 din 5 octombrie 2022 a aceleiași instanțe, în sensul că hotărârea este cu drept de recurs în termen de 30 de zile de la comunicare, ce se va depune la Curtea de Apel Iași.

Împotriva deciziei civile nr. 430 din 5 octombrie 2022 a Curții de Apel Iași – secția Civilă a declarat recurs pârâta, solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei recurate și, în urma rejudecării, admiterea cererii de apel, cu consecința respingerii acțiunii introductive de instanță. Apreciază că sunt incidente motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Recurenta prezintă, în detaliu, contextul factual și actele procedurale efectuate în prezentul dosar, inclusiv susținerile părților și soluțiile pronunțate în cauză.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., arată că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei. În opinia sa, din analiza deciziei recurate, se observă că nu au fost verificate toate motivele de apel și apărările expuse în cererea de apel. Astfel, nu au fost analizate obligațiile neîndeplinite de reclamantă, respectiv plata conform graficului de plăți, recurenta având nevoie de acești bani pentru îndeplinirea propriilor obligații, pregătirea locației pentru amplasarea stației. Întreaga motivare a instanței este în sensul că nu s-a făcut dovada acestor susțineri, că recurenta nu și-a îndeplinit obligațiile asumate, deși a fost notificată în acest sens.

Arată, de asemenea, că în considerentele deciziei atacate se regăsesc și argumente străine cauzei, în sensul fundamentării respingerii apelului prin reținerea în sarcina recurentei a obligației de notificare a beneficiarului pentru punerea la dispoziție a amplasamentului, fundației, utilajelor, deși intimata nu a invocat o astfel de împrejurare. Acestea erau obligațiile intimatei, potrivit contractului încheiat între părți. Beneficiarul este cel care nu a respectat termenele de plată, stabilite contractual, a înregistrat restanțe și a refuzat extinderea termenelor de plată prin semnarea unui nou contract.

Argumentul instanței de apel, în sensul că B. S.R.L. a recunoscut, implicit, imposibilitatea de îndeplinire în termen a obligațiilor de livrare, montare și punere în funcțiune, este nemotivat și străin cauzei, fiind contrazis de probatoriile administrate. Apreciază că vicierea legalității celor două hotărâri se datorează lipsei raționamentului juridic pe care se întemeiază, caracteristică nemotivării hotărârii. Viciul astfel dovedit rezultă din faptul că instanța nu a analizat cele mai importante apărări și probe, care vizează faptul că beneficiarul nu putea invoca neexecutarea contractului de către cealaltă parte din moment ce ea nu și-a executat propriile obligații, exigibile până la data notificării.

Obligația instanței de motivare a soluției pronunțate este esențială pentru respectarea garanțiilor procesuale, pentru o corectă și temeinică înfăptuire a justiției. Astfel, hotărârea instanței de apel este lipsită de motivare, aceasta rezumându-se să se pronunțe prin reluarea unor argumente lapidare reținute de prima instanță. Apreciază că instanța de apel nu a oferit un răspuns clar criticilor aduse hotărârii primei instanțe privind nemotivarea și interpretarea greșită a probelor și cadrului procesual, emițând doar concluzii generale, fără motivări în drept sau în fapt.

În considerarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă considerente detaliate, în care să se arate motivele pentru care s-au admis sau au fost respinse susținerile părților. Acestea permit verificarea legalității hotărârii de către instanța de control. În acest sens, este și jurisprudența CEDO, pe care o detaliază în cuprinsul cererii de recurs.

Or, în opinia sa, aceste cerințe nu au fost îndeplinite în cauză.

Prin cererea de apel s-au invocat: nemotivarea sentinței instanței de fond, raportat la apărările și probele expres indicate, discuțiile prin care beneficiarul recunoaște restanțele la plată și greșita aplicare a dispozițiilor legale privind rezoluțiunea. Din simpla lecturare a hotărârii atacate, se observă că aceasta nu cuprinde argumentele avute în vedere de instanța de apel, pentru a înlătura criticile formulate de apelantă referitoare la neîndeplinirea condițiilor pentru pronunțarea rezoluțiunii și la modalitatea de apreciere a probatoriului administrat, dar și faptul că instanța de apel nu a expus nici propriul raționament referitor la stabilirea situației de fapt.

Motivarea instanței echivalează cu o nemotivare, nefiind niciun considerent care să fundamenteze înlăturarea criticilor recurentei astfel încât nici părțile și nici instanța de recurs nu cunosc argumentele care au stat la baza soluției dispuse, ceea ce conduce la o încălcare a dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Față de aceste vicii ale motivării, recurenta solicită admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei la instanța care a pronunțat hotărârea recurată, pentru judecarea căii de atac neanalizate.

În ceea ce privește motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta apreciază că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. În opinia sa, este incident acest motiv de casare și în situația în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în speță sau dă eficiență unei norme generale, în detrimentul uneia speciale, care trebuia aplicată, sau dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză.

Arată că ambele instanțe au interpretat greșit contractul încheiat între părți, cu încălcarea normelor ce guvernează interpretarea contractelor civile, în speță, a dispozițiilor art. 1266 și art. 1268 alin. (1) din C. civ.. De asemenea, raportat la situația de fapt și argumentele de drept prezentate, hotărârea este pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 1270, 1350, 148 alin. (1), (15)16, 1555-1557, 1548, 1469 din C. civ. și art. 249 din C. proc. civ.

În acest sens, arată că instanța trebuia să analizeze contractul dintre părți pentru a determina modul de executare al acestuia, dacă este cu executare dintr-o dată sau etapizată. Aceasta deoarece, în funcție de modalitatea de executare, sancțiunea este rezilierea sau rezoluțiunea, fiecare având alte consecințe.

Aplicând eronat prevederile legale în materia obligațiilor contractuale și a rezoluțiunii, instanța de apel a reținut că B. S.R.L. este în culpă, întrucât nu a finalizat construcția stației de mixturi astfaltice și nu a semnalat beneficiarului obligativitatea punerii la dispoziție a amplasamentului liber de orice sarcini, a fundației, utilajelor de transport. Instanța nu a sesizat că aceasta și-a îndeplinit obligațiile într-o măsură superioară celei în care beneficiarul și-a îndeplinit obligațiile corelative. Astfel, A. S.R.L. trebuia să notifice pregătirea amplasamentului, fundației și asigurarea alimentării cu energie electrică, situație nedovedită de aceasta. Obligația rezultă din prevederile art. 4, art. 10.1 și 10.2 din contract.

Instanța de apel a reținut că nu s-au depus dovezi, de către B. S.R.L., în sensul că și-ar fi îndeplinit obligațiile contractuale. Însă, au fost depuse mesajele dintre părți dar și alte înscrisuri. Prin comparație, reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii propriilor obligații contractuale, cum ar fi plata ratelor și pregătirea amplasamentului. De altfel, instanța a interpretat greșit prevederile art. 249 din C. proc. civ. schimbând persoana care are sarcina probei.

Referitor la executarea contractului, instanța de apel a interpretat eronat dispozițiile art. 1350 și 1516 din C. civ. referitoare la răspunderea contractuală întrucât analiza trebuia făcută potrivit etapelor convenite de părți.

Arată că, deși reclamanta datora plata ratelor de la momentul scadenței lor și avea obligația de pregătire a amplasamentului, instanța a impus în sarcina recurentei dovedirea faptului contrar. Pentru a se dispune rezoluțiunea, trebuie dovedit că debitorul nu și-a executat obligațiile și că această neexecutare nu are nicio justificare. Or, neexecutarea de către debitor a obligațiilor asumate este justificată de neplata prețului de către partea contractantă.

Având în vedere că soluția instanței de apel încalcă dispozițiile legale menționate, rezolvarea excepției de neexecutare nu se circumscrie standardelor legale și interpretării dispozițiilor invocate.

Pentru aceste motive, se solicită admiterea recursului, casarea deciziei nr. 430 din 5 octombrie 2022 a Curții de Apel Iași – secția Civilă iar în urma rejudecării, admiterea apelului și respingerea acțiunii introductive de instanță.

În termen procedural, A. S.R.L a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei recurate.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului

Examinând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele.

Prin cererea de recurs a fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Înalta Curte apreciază că motivul de recurs este nefondat.

Orice hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

În cuprinsul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. sunt menționate trei ipoteze care conduc la casarea unei hotărâri și anume:

a) hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că acestea lipsesc cu desăvârșire sau există o motivare, dar ea este insuficientă, nu răspunde tuturor cererilor sau, după caz, criticilor aduse hotărârii de primă instanță;

b) motivele hotărârii recurate sunt contradictorii. Contradicția poate fi constatată în cuprinsul considerentelor sau prin analiza acestora în raport cu dispozitivul, fiind posibilă ipoteza în care ele nu susțin dispozitivul, ci, din contră, îl contrazic;

c) hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, ceea ce echivalează practic cu o nemotivare.

Cu privire la acest motiv de casare, recurentul precizează că hotărârea atacată, respectiv decizia civilă nr. 430 din 5 octombrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Iași, nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, nefiind analizate cererile și apărările formulate de către apelant.

Arată că, prin cererea de apel a invocat: nemotivarea sentinței instanței de fond, raportat la apărările și probele expres indicate, discuțiile prin care beneficiarul recunoaște restanțele la plată și greșita aplicare a dispozițiilor legale privind rezoluțiunea. Însă, în opinia sa, instanța de apel nu a oferit un răspuns clar criticilor aduse hotărârii primei instanțe, emițând doar concluzii generale, fără motivări în drept sau în fapt.

Contrar susținerilor acestuia, Înalta Curte reține că, în speță, au fost respectate prevederile art. 425 lit. b) din C. proc. civ., conform cărora hotărârea judecătorească trebuie să conțină "expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Astfel, toate aspectele menționate de recurent au fost analizate de către instanța de apel, care a reținut că nu există vicii de motivare a hotărârii pronunțate de Tribunalul Iași – fila x, probatoriul a fost analizat în detaliu și a stat la baza soluției pronunțate – fila x, situația de fapt a fost corect stabilită de către Tribunalul Iași – fila x și sunt îndeplinite cerințele legale referitoare la rezoluțiunea contractului – filele x.

Recurentul susține și existența unor motive contradictorii și străine cauzei. Însă, dacă pentru invocarea nemotivării hotărârii supuse căii de atac, în principiu, este suficientă trimiterea la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., pentru celelalte două variante normative - motivarea contradictorie ori motivarea pe baza unor motive străine de natura pricinii - recurentul este ținut să indice instanței de recurs și să dezvolte atare ipoteză de casare prin critici concrete, din care să reiasă cu claritate caracterul contradictoriu al unor considerente în drept (având în vedere că instanța de recurs exercită exclusiv un control judiciar de legalitate) sau să indice acele considerente străine de natura pricinii.

În cauza de față, recurentul - pârât precizează că, în considerentele deciziei atacate, se regăsesc și argumente străine cauzei, în sensul fundamentării respingerii apelului prin reținerea în sarcina recurentei a obligației de notificare a beneficiarului pentru punerea la dispoziție a amplasamentului, fundației, utilajelor, deși intimata nu a invocat o astfel de împrejurare. Însă, o astfel de critică nu poate fi primită, acestea fiind aspecte care au legătură cu speța dedusă judecății, fiind necesare soluționării cauzei.

Înalta Curte constată că, în cuprinsul hotărârii judecătorești analizate, nu se regăsesc considerente străine cauzei sau contradictorii, instanța de apel înfățișând într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra cererii de apel. Hotărârea primei instanțe, de admitere a cererii de chemare în judecată, a fost împărtășită și de instanța de control judiciar, care a argumentat că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

De altfel, în dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta formulează critici de maximă generalitate, susținând, într-o manieră elaborată, existența unui viciu de motivare. Raportându-se la chestiunile, de care se prevalează recurenta pentru a susține o motivare necorespunzătoare, precum și la aspectele care se regăsesc în considerentele deciziei recurate, Înalta Curte reține că, prin invocarea acestui motiv de casare, practic, recurenta contestă raționamentul juridic al instanței de apel, dar fără a aduce argumente concrete în acest sens.

Aspectele învederate, referitoare la situația de fapt și modalitatea de interpretare a probelor nu pot fi cenzurate de instanța de recurs, întrucât stabilirea și verificarea situației de fapt reținute de instanțele de fond și, deci, temeinicia hotărârii recurate, nu pot constitui obiect al recursului, întrucât instanța de recurs este ținută de limitele controlului de legalitate ce nu poate fi exercitat decât pentru motivele expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Instanța de recurs învederează că garanțiile implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale includ obligația de a motiva hotărârile judecătorești (H. împotriva Belgiei, pct. 53). O decizie motivată permite părților să demonstreze că a fost audiată în mod real cauza lor.

Instanță internă dispune de o anumită marjă de apreciere în alegerea argumentelor și admiterea probelor, însă aceasta trebuie să-și justifice activitățile, precizând motivarea deciziilor sale (Suominen împotriva Finlandei, pct. 36; Carmel Saliba împotriva Maltei, pct. 79).

Deși art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale obligă instanțele să își motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înțeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument [Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, pct. 61; García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 26; Jahnke și Lenoble împotriva Franței (dec.); Perez împotriva Franței (MC), pct. 81].

Întinderea obligației privind motivarea poate varia în funcție de natura deciziei (Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27) și trebuie analizată în lumina circumstanțelor speței: trebuie să se țină seama în special de diversitatea motivelor, pe care un justițiabil le poate ridica în instanță și de diferențele din statele contractante în materie de dispoziții legale, cutume, concepții doctrinare, prezentarea și redactarea hotărârilor și deciziilor (Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27).

Art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impune motivarea în detaliu a unei decizii prin care o instanță, bazându-se pe o dispoziție legală specifică [Burg și alții împotriva Franței (dec.); Gorou împotriva Greciei (nr. 2) (MC), pct. 41].

În plus, respingând un apel, instanța de apel poate, în principiu, să se limiteze la a-și însuși motivele hotărârii instanței de grad inferior [García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 26; a se vedea a contrario Tatichvili împotriva Rusiei, pct. 62].

Cu toate acestea, noțiunea de proces echitabil impune ca o instanță internă, care și-a motivat decizia pe scurt - fie prin însușirea motivelor furnizate de o instanță de grad inferior sau altfel - să fi examinat totuși în mod real chestiunile esențiale supuse atenției sale și să nu se fi mulțumit să confirme pur și simplu concluziile unei instanțe de grad inferior (Helle împotriva Finlandei, pct. 60).

Aplicând principiile Curții, instanța de recurs apreciază că hotărârea instanței de apel corespunde exigențelor Curții Europene a Drepturilor Omului, iar împrejurarea că recurenta este nemulțumită de considerentele instanței de apel nu echivalează cu o motivare viciată a hotărârii.

Pentru toate considerentele expuse, se constată că nu este fondat motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Prin calea de atac promovată se invocă și incidența motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. potrivit cu care se poate cere casarea unei hotărâri atunci când aceasta "a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material."

În argumentarea acestui motiv de casare, recurentul susține că soluția de respingere a apelului promovat este consecința aplicării eronate a normelor de drept material, nefiind îndeplinite cerințele legale pentru a opera rezilierea.

În primul rând, apreciază că instanța de apel a aplicat eronat dispozițiile art. 1266 și art. 1268 din C. civ. care reglementează principiile care stau la baza interpretării actelor juridice.

Aceste susțineri generale nu sunt, însă, însoțite de argumente care să justifice invocarea lor în cadrul căii extraordinare de atac, cu care recurenta a învestit instanța de judecată.

Mai mult, Înalta Curte reține că interpretarea contractului presupune determinarea sensului exact al clauzelor acestuia. Operațiunea este necesară atunci când clauzele sunt formulate neclar, prin folosirea unei terminologii greșite, sau când modul de formulare vine în contradicție cu ceea ce părțile au intenționat în mod real. Or, analiza convenției supuse controlului judiciar nu conduce la o astfel de concluzie, dispozițiile contractuale fiind clare, precise și nu necesită o determinare a voinței părților prin raportare la regulile de interpretare instituite de legiuitor.

În al doilea rând, se susține că raportul juridic care a fost supus controlului judiciar este cu executare în timp, obligațiile reciproce presupunând mai multe prestații, astfel că sancțiunea neîndeplinirii lor este rezilierea, iar nu rezoluțiunea contractului.

Înalta Curte reține că, în fața instanțelor de fond, recurenta nu a formulat critici referitoare la tipul de contract supus controlului judiciar, prin raportare la modalitatea de executare. De asemenea, nu a formulat nici critici cu privire la inaplicabilitatea instituției juridice a rezoluțiunii. Dimpotrivă, și prin întâmpinarea depusă în fața instanței de fond și prin motivele de apel, a analizat cerințele legale care conduc la o astfel de încetare a convenției dintre părți. Abia prin motivele de recurs susține incidența rezilierii, sancțiune care necesită alte condiții și implică alte efecte.

Însă, judecarea recursului are în vedere exclusiv aspectele de nelegalitate ale deciziei recurate, iar invocarea omisso medio a unor motive, nepropuse în apel, nu este permisă. Întrucât aceste critici nu au fost supuse dezbaterii și unei dezlegări proprii a instanței de apel, astfel încât ele nu vor fi analizate.

În al treilea rând, recurenta susține că și-a îndeplinit obligațiile contractuale într-o măsură superioară celei în care beneficiarul și-a îndeplinit obligațiile corelative și că a depus dovezi suficiente, respectiv corespondența dintre părți dar și alte înscrisuri.

Înalta Curte constata că, deși recurenta, în susținerea acestui motiv de casare, invocă încălcarea dispozițiilor art. 1516 și art. 1555-1557 din C. civ., în expunerea argumentelor face referire la situația de fapt, la probele administrate în cauză, precum și la modul în care acestea au fost interpretate de către instanța de apel. Argumentele la care face trimitere, respectiv: mesajele din care rezultă nerespectarea termenelor de plată de către reclamantă și solicitările de amânare a plăților, înscrisurile care fac dovada nepregătirii amplasamentului și lipsa notificării din partea beneficiarului reprezintă critici de netemeinicie și nu de nelegalitate.

Se tinde, așadar, la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt deja stabilită de către instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Mai mult, în acord cu instanța de apel, Înalta Curte reține că sunt îndeplinite condițiile stabilite de legiuitor în cuprinsul art. 1548 și 1549 din C. civ. pentru a interveni rezoluțiunea. În considerarea contractului, care este legea părților, reclamanta și-a îndeplinit obligațiile asumate, respectiv a achitat suma de 50.000 RON cu titlu de avans, la data convenită. Faptul că recurenta – pârâtă a emis factura x din 31 decembrie 2019, pentru suma de 955.700 RON nu are semnificația stabilirii unor noi termene de plată și nu a avut drept consecință exigibilitatea întregii sume, la acel moment fiind exigibilă doar suma de 50.000 RON, achitată deja. De altfel, suma de 955.700 RON, facturată prin factura x din 31 decembrie 2019 a fost stornată prin factura x din 30 aprilie 2020.

Pe de altă parte, nu rezultă că recurenta ar fi fost în stadiul de montare și punere în funcțiune a echipamentelor. Nu a trimis nicio notificare cu privire la faptul că va începe lucrările, nu s-a prezentat la fața locului, nu a verificat dacă este asigurat amplasamentul, nu a solicitat asigurarea transportului. Nu și-a executat propriile obligații și nici nu a dovedit că era gata să le execute, dar a fost în imposibilitate absolută din culpa beneficiarului, pentru a putea invoca excepție de neexecutare a contractului în apărare sa.

Dimpotrivă, așa cum a reținut și instanța de apel, recurenta – pârâtă a transmis reclamantei un proiect de contract nr. TMV 15/2020 – P prin care a stabilit, unilateral, alte termene pentru executarea contractului, decalate cu aproximativ 6 luni. Acest proiect de contract nu a fost semnat de beneficiar, astfel că nu produce efecte între părți. Însă, el dovedește, implicit, neexecutarea obligațiilor de către recurentă.

Aceasta a invocat excepția de neexecutare a propriilor obligații pentru neexecutarea obligațiilor corelative din partea partenerului contractual, pentru a justifica propria culpă contractuală și a paraliza demersul reclamantei. Exceptio non adimpleti contractus este strâns legată de buna-credință a celui care o invocă. Însă, conduita societății recurente nu conduce la o astfel de concluzie, aspect reținut, în mod corect, de către instanțele de fond, ca urmare a administrării probatoriului.

Prin urmare, dispozițiile art. 1548, 1549, 1555-1557 din C. civ. au fost interpretate și aplicate corect de către instanța de apel, argumentele contrare fiind nefondate.

În al patrulea rând, se susține nelegalitatea deciziei recurate, raportat la interpretarea eronată a dispozițiilor art. 1350 și 1516 din C. civ. referitoare la răspunderea contractuală. În acest sens, recurentul pretinde că analiza trebuia făcută potrivit etapelor convenite de părți.

Însă, această critică pornește tot de la situația de fapt, care a fost deja stabilită de către instanțele de fond și care nu poate fi modificată în calea de atac a recursului. Recurenta nu și-a îndeplinit propriile obligații contractuale, asumate prin contractul semnat de ambele părți și nici nu a probat că era gata să le îndeplinească, dar că a fost în imposibilitate absolută din culpa părții contractante. Prin urmare, se justifică rezoluțiunea ca remediu complementar daunelor interese.

În al cincilea rând, recurenta susține că instanța de apel a interpretat greșit prevederile art. 249 din C. proc. civ., atribuind societății B. S.R.L. obligația de a face dovada referitoare la îndeplinirea obligațiilor contractuale. Nici această critică, subsumabilă motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., nu este fondată.

Potrivit regulilor probațiunii (art. 249 din C. proc. civ.), sarcina probei incumbă celui care afirmă ceva, iar nu celui care neagă (probatio incumbit ei qui dicit non ei qui negat).

Cum recurenta – pârâtă este cea care susține că și-a executat propriile obligații sau era gata să le execute, dar a fost împiedicată de intimata - reclamantă, acesteia îi revine sarcina probei pe aspectul în discuție, potrivit principiului și regulilor probațiunii mai sus-menționate. Doar simpla invocare a intenției nu este suficientă pentru a dovedi buna-credință și a paraliza demersul judiciar al reclamantei.

În consecință, nici sub acest aspect, hotărârea nu este afectată de vreun motiv de casare.

Prin urmare, dat fiind nu există niciun viciu de motivare și că dispozițiile legale, indicate de recurentă, au fost aplicate, în mod corect, de către instanța de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție, reținând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta - pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 430 din 5 octombrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Iași – secția Civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta - pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 430 din 5 octombrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Iași – secția Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 mai 2023.