ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 883/2023

Ședința publică din data de 18 mai 2023

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la 4 februarie 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și C., obligarea acestora la plata sumei de 60.000 euro, precum și la plata dobânzii legale penalizatoare calculate de la 25 noiembrie 2014 până la data formulării cererii din prezenta cauză; obligarea pârâților la plata dobânzii legale penalizatoare calculate de la data formulării cererii de chemare în judecată până la data plății efective; obligarea pârâților la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

În motivare, reclamantul a arătat că, la 15 septembrie 2010, între acesta, în calitate de împrumutător, și D., în calitate de împrumutat, a fost încheiat un contract de împrumut prin care reclamantul l-a împrumutat pe pârâtul D. cu suma de 60.000 euro. Printre obligațiile asumate de împrumutat, acesta și-a asumat și transmiterea posesiei asupra imobilului din Bd. x, București, în vederea garantării restituirii împrumutului. În același sens, împrumutătorul și-a asumat și obligația de a încheia și un contract de închiriere cu privire la același imobil, scopul acestei obligații fiind în strânsă legătură cu cele menționate mai sus. A mai arătat că, potrivit art. 4.1. din contractul de împrumut din 15.09.2010 împrumutul a fost acordat pentru un termen de 30 (treizeci) de luni, începând cu data semnării contractului, a fortiori termenul de restituire a împrumutului a fost data de 15.03.2013.

În drept, reclamantul a invocat art. 192 alin. (2) C. proc. civ., art. 969 C. civ. de la 1864, art. 114 alin. (2) C. civ.

Prin încheierea din 8 mai 2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI a civilă, a fost admisă excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea secțiilor civile III, IV, V ale Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată la 21 mai 2020 pe rolul Tribunalului București, secția a V a civilă, sub dosar nr. x/2020.

Prin sentința civilă nr. 1153/15.07.2021, Tribunalul București – secția a V-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâți; a respins primul capăt de cerere ca prescris; a respins capetele doi și trei de cerere ca rămase fără obiect prin respingerea primului capăt de cerere; în temeiul art. 307 C. proc. civ. a dispus sesizarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București în legătură cu posibilitatea săvârșirii infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzut și pedepsit de art. 322 din C. pen., de către numiții A., E. și F. și a constatat că a rămas fără obiect cererea de suspendare a judecății cauzei.

Împotriva sentinței tribunalului a declarat apel reclamantul A..

Prin decizia nr. 775 A din 17 mai 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 1153 din 15 iulie 2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimații-pârâți B. și C.; a obligat apelantul să plătească intimatului B. suma de 5000 RON, cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat; a luat act că intimatul C. a înțeles să solicite cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva deciziei pronunțate în apel a declarat recurs reclamantul A..

În dezvoltarea criticilor de recurs, subsumate motivului de casare instituit de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța de apel nu prezintă în cuprinsul hotărârii motivele pentru care a considerat că Ordinul de validare a testamentului reprezintă o manifestare de voință care să constituie o acceptare a moștenirii de către legatarii instituiți de către defunct, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Recurentul a criticat decizia instanței de apel și sub aspectul încălcării și aplicării greșite a dispozițiilor de drept material prevăzute de art. 2633 C. civ., potrivit cărora moștenirea este supusă legii statului pe teritoriul căruia defunctul a avut, la data morții, reședința obișnuită.

În acest sens a susținut că, potrivit dreptului internațional privat, legea aplicabilă moștenirii ar fi fost legea statului israelian dacă normele de trimitere ale statului Israel nu ar fi prevăzut altfel, însă din motivarea instanței de apel nu reiese că aceasta ar fi întreprins demersurile necesare pentru a afla prevederile legii statului israelian, aplicând pur și simplu legea română.

A învederat că, și din perspectiva legii române, instanța de apel a încălcat prevederile care reglementează acceptarea moștenirii întrucât din înscrisul intitulat Ordin de validare a testamentului din 16 noiembrie 2015 nu se poate deduce intenția succesibililor de a accepta moștenirea, care poate fi expresă sau tacită. A susținut că instanța de apel a asimilat, în mod greșit, conduita intimaților ca fiind o acceptare tacită a succesiunii începând cu data de 19 noiembrie 2015, iar acceptarea, conform prevederilor legii, a avut loc la alt moment decât cel invocat de intimați prin întâmpinarea depusă la fond. A arătat că nu a existat o acceptare valabilă a succesiunii și, astfel, cursul prescripției a fost suspendat, soluția instanțelor de fond fiind greșită sub aspectul reținerii faptului că prescripția extinctivă și-a împlinit cursul.

Recurentul a susținut că prin decizia recurată s-a apreciat greșit că nu operează instituția recunoașterii tacite a datoriei, reglementată de art. 2538 alin. (1) teza finală C. civ. și arată că intimații au recunoscut dreptul recurentului prin fapta lor de a lăsa acestuia din urmă posesia imobilului.

A arătat că transmisiunea obligației operează astfel cum se regăsește aceasta în patrimoniul defunctului, necondiționată de informarea succesibililor, considerentele instanței de apel prin care se reține că intimații trebuiau informați fiind greșite.

Sub un ultim aspect a susținut că a fost ignorat de instanța de apel faptul că toate contractele de închiriere încheiate în baza contractului de împrumut din 25 septembrie 2010 au fost înregistrate în registrele de publicitate reglementate de lege și au devenit opozabile erga omnes, inclusiv moștenitorilor.

Intimatul B. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadararea criticilor în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea deciziei civile nr. 775A din 17 mai 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă.

Excepția nulității recursului

Recursul reprezintă o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate, această cale de atac nefiind un al treilea grad de jurisdicție. Întrucât cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă, această nelegalitate trebuie să se încadreze în unul motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Recurentul a indicat ca motive de casare dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit cărora casarea hotărârii se poate cere când "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" și ale pct. 8 al aceluiași articol, care vizează casarea hotărârii date cu încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor de drept material.

Intimatul C. a invocat, însă, că aceste motive de casare nu sunt incidente în cauză, context în care recursul ar fi nul, în temeiul dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora sancțiunea nulității intervine și "în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Se constată că recurentul a formulat critici relative la neanalizarea apărării apelantului, vizând faptul că Ordinul de validare a testamentului din 16 noiembrie 2015 ar reprezenta o cauză de acceptare a moștenirii, precum și aplicarea greșită a dispozițiilor de drept material prevăzute de art. 2633 și art. 2538 C. civ., critici încadrabile în motivele de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În consecință, sancțiunea nulității recursului prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. nu poate fi reținută cât timp criticile formulate pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., îndeplinirea condițiilor prevăzute de acestea urmând a fi analizată pe fondul cererii de recurs.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate susceptibile de încadrare în art. 488 alin. (1), pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va constata că recursul declarat este fondat, pentru considerentele care succedă:

Prin critica subsumată cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că este nelegală soluția instanței de apel, sub aspectul încălcării și aplicării greșite a dispozițiilor de drept material prevăzute de art. 2633 C. civ., potrivit cărora moștenirea este supusă legii statului pe teritoriul căruia defunctul a avut, la data morții, reședința obișnuită.

În acest sens a arătat că, potrivit dreptului internațional privat, legea aplicabilă moștenirii ar fi fost legea statului israelian dacă normele de trimitere ale statului Israel nu ar fi prevăzut altfel, însă din motivarea instanței de apel nu reiese că aceasta ar fi întreprins demersurile necesare pentru a afla prevederile legii statului israelian, aplicând pur și simplu legea română.

Înalta Curte reține că obiectul principal dedus judecății primei instanțe prin cererea de chemare în judecată îl constituie obligarea pârâților B. și C., în calitate de moștenitori ai defunctului D., către reclamantul A., la plata sumei de 60.000 euro, precum și la plata dobânzii legale penalizatoare, sumă ce a făcut obiectul contractului de împrumut încheiat între reclamant, în calitate de împrumutător, și autorului pârâților, D., în calitate de împrumutat.

În soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâți, tribunalul a reținut că, în raport cu dispozițiile art. 2533 alin. (1) C. civ., a intervenit o cauză de suspendare a termenului de prescripție extinctivă, cauză determinată de decesul debitorului obligației de restituire a sumei împrumutate, la 24 noiembrie 2014, iar cursul prescripției a fost reluat la 16 noiembrie 2015, dată la care, potrivit Ordinului de validare a testamentului, a fost declarat valabil testamentul defunctului D., moștenirea fiind acceptată de legatari.

Analizând critica din apel vizând aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2533 alin. (1) C. civ. în raport cu acel considerent al instanței de fond potrivit căruia Ordinul de validare a testamentului din 16 noiembrie 2015 ar cuprinde manifestarea de voință din partea moștenitorilor cu privire la acceptarea moștenirii, instanța de apel a reținut că, la decesul debitorului D., a intervenit o cauză de suspendare a termenului de prescripție extinctivă, acesta reluându-și cursul la momentul acceptării moștenirii de către legatari, intimații pârâți din prezenta cauză. A apreciat curtea de apel că textul legal criticat nu condiționează reluarea cursului prescripției de aducerea la cunoștința creditorilor a acceptării moștenirii, astfel încât existența unui element de extraneitate nu are relevanță sub acest aspect și a concluzionat că Ordinul de validare a testamentului reprezintă acceptarea moștenirii de către succesibilii care au solicitat emiterea acestuia.

Înalta Curte constată că problema de drept în discuție este reprezentată de aplicarea dispozițiilor art. 2533 alin. (1) C. civ. din perspectiva acceptării moștenirii de către pârâți, apreciată de instanțele de fond ca fiind realizată prin Ordinul de validare a testamentului din 16 noiembrie 2015.

Se reține că raportul juridic litigios dedus judecății prezintă elemente de extraneitate, decurgând din întocmirea testamentului de către defunctul D. în statul Israel, urmat de emiterea Ordinului de validare a testamentului pronunțat de Registrul succesiunilor din localitatea Beer Sheva, Israel, potrivit căruia defunctul a avut domiciliu în această localitate.

Elementele de extraneitate din cauză dau naștere unui conflict de legi, în sensul că două sisteme de drept sunt susceptibile a fi aplicabile Ordinului de validare a testamentului.

Se constată că instanța de apel, în analiza efectuată, nu a clarificat aspectul privind legea incidentă acestui înscris și nu a stabilit valoarea sa juridică, respectiv dacă acesta cuprinde manifestarea de voință a moștenitorilor cu privire la acceptarea moștenirii din perspectiva legii străine sau a dreptului național.

Astfel, numai după o examinare substanțială, în sensul celor menționate anterior, se va putea aprecia asupra incidenței unui caz de suspendare a cursului prescripției, iar instanța de recurs va putea să cenzureze ea însăși modul de aplicare a dispozițiilor legale pertinente, în cadrul controlului de legalitate a hotărârii pronunțate, evident, în ipoteza în care se va declanșa un asemenea control.

În raport cu aceste considerente, instanța de apel urmează să soluționeze cu prioritate aspectul privind legea materială aplicabilă Ordinului de validare a testamentului și, ulterior, să stabilească dacă acest înscris are valoarea juridică a acceptării moștenirii, din perspectiva legii apreciate a fi incidentă, urmând ca, în raport cu rezultatul acestei analize, să cerceteze primul motiv de apel formulat de reclamant, prin care acesta a susținut interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2533 alin. (1) C. civ.

Critica circumscrisă art. 488 pct. 6 C. proc. civ. vizează nemotivarea hotărârii atacate, recurentul susținând încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Relativ la această critică, apelantul reclamant a susținut, în cadrul motivelor de apel, că instanța de fond reține de o manieră generală că ar fi fost acceptată moștenirea, fără a face nicio referire expresă la faptul că ordinul evocat ar reprezenta o cauză de acceptare a moștenirii.

Se constată că instanța de apel nu a analizat această critică și s-a rezumat, practic, să îmbrățișeze opinia primei instanțe de fond, reținând, în considerente că, în mod corect, s-a apreciat că Ordinul de validare a testamentului reprezintă acceptarea moștenirii de către succesibilii care au solicitat emiterea acestui ordin, manifestarea lor de voință fiind neechivocă sub acest aspect, intenția fiind aceea de a intra în posesia moștenirii ce li se cuvine de pe urma defunctului D., ca urmare a testamentului lăsat, fără a evoca textele normative în temeiul cărora a ajuns la o astfel de concluzie.

Astfel, acest aspect esențial nu a fost evaluat și nu a primit un răspuns din partea instanței de apel, ceea ce conduce la concluzia că instanța ierarhic inferioară nu a lămurit pe deplin împrejurările de fapt ale cauzei deduse judecății, prin aceasta fiind înfrânte exigențele care rezidă din prevederile art. 425 C. proc. civ.. Din această perspectivă, Înalta Curte constată că nu este posibilă exercitarea controlului de legalitate a deciziei recurate, prin prisma modului de aplicare și interpretare a dispozițiilor care guvernează materia prescripției extinctive.

Cum motivarea hotărârii judecătorești, ce formează obiect de critică în recurs, nu respectă cerințele impuse de art. 425, alin. (1), lit. b) C. proc. civ. de natură a oferit garanțiile procesuale impuse de exigența dreptului la un proces echitabil, Înalta Curte va reține că, în lipsa unei examinări reale și concrete a apărărilor reclamantului și a unui răspuns specific și explicit la aceste apărări formulate în apel, critica recurentului se vădește a fi întemeiată și va atrage incidența motivului de casare evocat.

În raport cu efectul produs prin analiza acestor critici, încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analiza celorlalte critici formulate de către recurentul-reclamant, cu referire la acceptarea succesiunii din perspectiva legii române și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2538 C. civ.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 775A din 17 mai 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, va casa decizia atacată și va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de apel pentru rejudecarea apelului reclamantului.

Cu ocazia rejudecării, instanța de apel va stabili legea materială aplicabilă Ordinului de validare a testamentului și, ulterior, va analiza dacă acest înscris are valoarea juridică a acceptării moștenirii, din perspectiva legii apreciate a fi incidentă, urmând ca, în raport cu rezultatul acestei analize, să cerceteze primul motiv de apel formulat de reclamant, vizând interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2533 alin. (1) C. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului, invocată de intimatul B..

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 775A din 17 mai 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 mai 2023.