ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2015/2022

Ședința publică din data de 25 octombrie 2022

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București la data de 26 august 2019 sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Institutul National de Cercetare - Dezvoltare pentru Protecția Mediului, în temeiul art. 40 din Legea nr. 8/1996 coroborat cu art. 1516 alin. (2) și următoarele C. civ., obligarea pârâtului la executarea obligației de a achita suma de 37.500 euro, la care s-a obligat prin contractul de cesiune încheiat la data de 20 martie 2013 la sediul Institutului Național de Cercetare - Dezvoltare pentru Protecția Mediului din București și a sumelor conform art. 4.8 lit. b) din Contract.

Prin sentința civilă nr. 170/10.01.2020, pronunțată de Judecătoria Sector 6 București a fost admisă excepția necompetenței materiale și a fost declinată competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului București.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București – secția a III-a civilă sub nr. x/2019 la data de 27.01.2020.

Prin sentința civilă nr. 238/19.02.2020, Tribunalul București – secția a III-a civilă a admis excepția prescripției extinctive, invocată de pârât, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Institutul Național de Cercetare - Dezvoltare pentru Protecția Mediului, ca efect al prescripției extinctive.

Împotriva sentinței tribunalului a declarat apel reclamantul A., cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă la data de 22 iunie 2020 sub nr. x/2019.

Prin decizia civilă nr. 971A din 17 iunie 2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul principal declarat de apelantul-reclamant A. și apelul incident declarat de apelantul-pârât Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecția Mediului împotriva sentinței civile nr. 238/19.02.2020, pronunțate de Tribunalul București – secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2019, ca nefondate.

Împotriva deciziei civile nr. 971A din 17 iunie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IV-a Civilă a declarat recurs reclamantul A. la data de 14 aprilie 2022.

În cuprinsul cererii de recurs, după prezentarea stării de fapt, recurentul- reclamant a criticat faptul că instanța de apel nu a avut în vedere motivele de apel prin care a învederat că respectivul cesionar a beneficiat de pe urma invenției în mod direct pentru monitorizarea ihtiofaunei din Delta Dunării și prin obținerea de recunoaștere internațională în domeniu. Recurentul a mai arătat că și-a îndeplinit obligațiile contractuale prin însăși cedarea drepturilor de proprietate raportat la prevederile art. 40 din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor.

A susținut, totodată, că, raportat la art. 4.8 din contractual de cesiune, cesionarul cu rea-credință nu și-a exercitat obligația privind achitarea remunerației către reclamant și ceilalți cedenți.

De asemenea, în ceea ce privește prejudiciul creat, apreciază că sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de textul de lege referitor la răspunderea contractuală, în sensul că acesta este cert, sigur și prezent, acesta fiind în valoare de 37.500 euro corespunzător perioadei 2013-2018, legătura de cauzalitate dintre prejudiciul cauzat și neîndeplinirea obligației cesionarului fiind dovedită prin neachitarea sumei de bani de către debitor.

Mai indică faptul că suma de 625.000 euro care trebuia achitată cedentului pentru perioada de valabilitate a contractului s-a agreat prin contract a fi plătită în termen de 10 zile de la încheierea fiecărui trimestru, această sumă reprezentând o executare uno ictu a contractului de cesiune care se întinde pe o perioadă de 20 ani, fiind vorba de o sumă stabilită în mod global, ce se achită în rate și însumează un întreg, iar nu o obligație succesivă precum închirierea, fiind stabilite sume distincte ce trebuie achitate anual. Mai arată că debitorul este în culpă, prevăzută de art. 1548 C. civ., deoarece nu și-a executat obligația contractuală de plată.

Susține că în mod greșit intimatul-pârât a arătat în întâmpinarea sa că în cauză există autoritate de lucru judecat în privința cererii pe care reclamantul a formulat-o în temeiul art. 4.8 lit. b) din contractul de cesiune, întrucât aceasta este singura cerere de chemare în judecată pe care a depus-o împotriva pârâtului din prezenta cauză, cu singurul obiect, respectiv: "Dreptul la depunerea cererii, la acordarea și eliberarea brevetului de invenție și dreptul la invocarea priorității convenționale cu privire la brevetul invenție". A precizat că prin cererea de chemare în judecată, a solicitat un drept prevăzut în contractul de cesiune, respectiv plata sumei de 37.500 Euro din suma ce face obiectul art. 4. 8 lit. a) din contractul de cesiune, pe o perioadă de 20 ani, fiind vorba despre o sumă stabilită în mod global, "ce se achită în rate ce însumează un întreg și nu de o obligație succesivă precum închirierea, nefiind stabilite sume distincte ce trebuie achitate anual".

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, arată că instanța de apel în mod greșit a reținut-o ca fiind întemeiată, raportat la dispozițiile art. 2500 alin. (1) C. civ. care consacră excepția prescripției ca fiind o sancțiune care stinge dreptul material la acțiune și nu însuși dreptul subiectiv civil primar încălcat sau contestat, care supraviețuiește efectului extinctiv al prescripției.

Recurentul nu și-a întemeiat în drept cererea de recurs.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Prin răspunsul la întâmpinare formulat la data de 30 martie 2022, recurentul a formulat cerere de repunere în termenul de recurs în temeiul art. 186 C. proc. civ. și a solicitat completarea motivelor de recurs cu următoarele critici:

- instanța a încălcat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât a soluționat fondul cauzei, deși instanța de fond a admis numai excepția prescripției dreptului material la acțiune, fără a mai intra în fondul cauzei;

- în temeiul art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., a arătat că instanța de apel a încălcat normele de drept material cu privire la drepturile de autor ale reclamantului, întrucât acesta a permis folosirea acestor drepturi numai în anumite condiții, care nu au fost îndeplinite;

- arată că excepția dreptului material la acțiune a fost soluționată în mod greșit de către instanța de fond, fiind validată această argumentație în apel.

Recursul a fost comunicat intimatului Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecția Mediului la data de 27 ianuarie 2022, conform dovezii de la dosar recurs.

Intimatul Institutul Național de Cercetare - Dezvoltare pentru Protecția Mediului a depus întâmpinare la 25 februarie 2022, invocând nulitatea recursului pentru neîncadrare în motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte la data de 13 ianuarie 2022 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din fișa Ecris .

Prin rezoluția din 25 martie 2022, s-a fixat termen de judecată la data de 17 mai 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

Prin încheierea din 17 mai 2022 a fost amânată judecarea cauzei la 25 octombrie 2022 față de cererea de amânare a cauzei formulată de apărătorul reclamantului.

Prin încheierea din 25 octombrie 2022 a fost respinsă cererea de repunere în termen formulată de recurentul-reclamant, pentru motivele acolo învederate.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține caracterul nefondat al recursului pentru următoarele considerente:

Cu prioritate, Înalta Curte, luând în analiză excepția nulității recursului pentru neîncadrarea în ipotezele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., constată că această excepție este nefondată, urmând a o respinge.

Astfel, potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ.: "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3)", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol "Aceeași sancțiune intervine în cazul în care în motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din economia textelor legale anterior citate, rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca motivele formulate să se circumscrie criticilor de nelegalitate expres și limitativ reglementate de lege.

În consecință, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.

În speță, se constată că în cuprinsul memoriului de recurs, se pot decela critici de nelegalitate față de decizia pronunțată de instanța de apel, precum ar fi de exemplu, cele regăsite în partea finală a motivelor de recurs privitoare la faptul că prescripția stinge doar dreptul la acțiune, nu și dreptul subiectiv civil, aceste critici fiind subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Având în vedere că în prezenta cauză au fost identificate critici de nelegalitate, potrivit celor expuse cu titlu exemplificativ anterior, rezultă că excepția nulității recursului invocată este nefondată, ea urmând a fi respinsă.

Procedând în continuare, la analiza pe fond a recursului, Înalta Curte constată că potrivit dispozițiilor art. 2500 C. civ.: "(1) Dreptul material la acțiune, denumit în continuare drept la acțiune, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege. (2) În sensul prezentului titlu, prin drept la acțiune se înțelege dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forței publice, să execute o anumită prestație, să respecte o anumită situație juridică sau să suporte orice altă sancțiune civilă, după caz".

Înalta Curte reține că pentru a răspunde criticii de nelegalitate formulate în recurs referitoare la efectul prescripției extinctive, trebuie efectuată distincția dintre dreptul material la acțiune care presupune valorificarea dreptului de creanță înăuntrul dreptului de prescripție prevăzut de lege și supraviețuirea dreptului subiectiv civil și a obligației civile corelative, ca obligație naturală sau imperfectă.

În situația în care prescripția este invocată în cursul judecării cauzei, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, atunci dreptul material la acțiune se stinge, ceea ce împiedică valorificarea dreptului de creanță în fața instanței de judecată. Cu alte cuvinte, potrivit reglementării din C. civ., invocarea prescripției extinctive are ca efect imposibilitatea reclamantului de a-și valorifica dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forței publice, să execute o anumită prestație, să respecte o anumită situație juridică sau să suporte orice altă sancțiune civilă, după caz.

Având în vedere faptul că prescripția stinge numai dreptul la acțiune în sens material, precum și faptul că prescripția extinctivă nu operează de drept, prin simpla împlinire a termenului și nici din oficiu, ci numai la cererea persoanei interesate, cel în folosul căruia curge prescripția având posibilitatea de a se prevala sau nu de aceasta, se desprinde o consecință importantă, și anume supraviețuirea, după împlinirea termenului de prescripție, a dreptului subiectiv civil și a obligației civile corelative, ca obligație naturală sau imperfectă.

În ceea ce privește această critică de nelegalitate, Înalta Curte reține însă că, în cauză, este în discuție însuși dreptul la acțiune pentru suma rezultată din art. 4.8 lit. a) din contractul de cesiune, prescripția acestuia fiind constatată de instanțele devolutive și nu a însuși dreptului subiectiv civil privitor la această sumă de bani.

Astfel, în privința cererii fundamentate pe prevederile art. 4.8 lit. a) din contractual de cesiune, instanța de apel a reținut, în aplicarea prevederilor art. 2524 alin. (1) C. civ., că, în cauză, obligația a devenit exigibilă la data încheierii contractului și că prescripția a început să curgă la acel moment. De asemenea, s-a apreciat că în lipsă de prevedere legală contrară, obligația este prescriptibilă în termenul de prescripție general de 3 ani instituit de art. 2517 C. civ., termen care s-a împlinit în ziua corespunzătoare a ultimului an, conform art. 2552 alin. (1) C. civ.. Or, aceste argumente ale instanței de apel sau raționamentul juridic expus din perspectiva incidenței excepției prescripției dreptului material la acțiune, nu au fost însă criticate de către recurent prin motivele de recurs.

Este adevărat că în cuprinsul cererii de recurs, în expunerea multiplelor critici referitoare la fondul cauzei, recurentul-reclamant a arătat că obligația privind achitarea unei sume de bani pentru perioada de valabilitate a contractului (punctul a), ar reprezenta o sumă stabilită global, ce se achită în rate și însumează un întreg, fiind – în aprecierea recurentului – sume stabilite distinct ce ar trebui achitate anual, astfel încât o interpretare echitabilă a contractului ar presupune concluzia că obligația cesionarului ar trebui îndeplinită anual (a se vedea pagina 3 a motivelor de recurs).

Aceste critici nu pot fi primite însă de instanța de recurs din perspectiva a două argumente dirimante.

Pe de o parte, ele sunt subsumate de recurent criticilor legate de fondul raportului juridic dedus judecății și nu grupului distinct al criticilor orientate către combaterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, critici redate de către recurent separat, în finalul cererii de recurs.

Pe de altă parte, aceste critici sunt evocate în legătură cu situația de fapt, dată fiind solicitarea intrinsecă de reevaluare a probelor cauzei, a contractului juridic încheiat între părți, spre a se ajunge la conturarea unei alte stări de fapt decât cea reținută în mod definitiv de către instanțele devolutive ale fondului în cauză; or, controlul jurisdictional al prezentei instanțe de recurs este însă unul exclusiv de legalitate, date fiind prevederile art. 488 alin. (1) și art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Concluzia se impune întrucât aceste critici conțin o reinterpretare proprie dată de recurent clauzelor contractului de cesiune încheiat cu intimatul Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecția Mediului.

Or, interpretarea unui act juridic în sensul decelării voinței concrete a părților la încheierea sa reprezintă un element subsumat temeiniciei cererii de chemare în judecată și nu legalității acesteia.

Dovadă a acestei aprecieri este inclusiv faptul că vechiul motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. de la 1865 ("Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de nelegalitate: 8. când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia") nu a mai fost preluat în noul C. proc. civ., ceea ce este și firesc, pentru că identificarea, determinarea voinței concrete a unei/unor părți contractante la momentul încheierii unui act juridic reprezintă o problemă care se dezleagă pe bază de probe, ținând de temeinicia unei hotărâri judecătorești, nefiind o chestiune de legalitate.

De asemenea, Înalta Curte constată că o altă critică de nelegalitate formulată în cuprinsul cererii de recurs de către recurentul-reclamant vizează invocarea greșită de către intimatul-pârât a autorității de lucru judecat în privința capătului de cerere întemeiat pe art. 4.8 lit. b) din contractul de cesiune.

Contrar aserțiunilor intimatului-pârât din cuprinsul întâmpinării formulate în faza de judecată a recursului, în sensul că recurentul nu ar fi contestat modul de soluționare al instanței de apel sub acest aspect, Înalta Curte apreciază – dimpotrivă - că atât timp cât curtea de apel și-a însușit punctul de vedere al intimatului, expus anterior, atunci nu se poate afirma – astfel cum greșit consideră intimatul – că recurentul-reclamant nu ar fi înțeles să critice dezlegarea dată de instanța de apel acestei chestiuni.

Continuând, întrucât această critică enunțată pune în discuție modul de aplicare a autorității de lucru judecat, Înalta Curte apreciază că ea reprezintă o critică de nelegalitate a hotărârii pronunțate în apel, ea fiind posibil de analizat fie pe temeiul motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 7 C. proc. civ. (dacă este în discuție efectul negativ al lucrului judecat) fie pe temeiul art. 488 pct. 5 (dacă este în discuție efectul pozitiv al lucrului judecat ori încălcarea unor alte norme de procedură având efectul consolidării soluției unei instanțe, decurgând din nesupunerea acesteia controlului judiciar permis de lege) - încadrare permisă Înaltei Curți din perspectiva art. 489 C. proc. civ. interpretat potrivit argumentului per a contrario al metodei de interpretare rațională a normelor juridice -, astfel încât critica enunțată va fi analizată de această instanță de recurs.

În acest context, Înalta Curte constată faptul că prin întâmpinarea formulată în cadrul fazei procesuale a apelului, intimatul-pârât a invocat autoritatea de lucru judecat în privința soluției aferente capătului de cerere întemeiat de reclamant pe art. 4.8 lit. b) din contractul de cesiune, arătând că instanța de fond ar fi respins solicitarea privind acordarea sumei de bani întemeiată pe art. 4.8 lit. b), iar apelantul reclamant nu ar fi investit prin cererea de apel instanța de apel în vederea pronunțării (și) cu privire la această pretenție.

De asemenea, se observă că prin decizia recurată, instanța de apel, însușindu-și acest punct de vedere invocat de intimat, a reținut că "În același timp, se observă că cererea de apel nu cuprinde critici concrete referitoare la admiterea excepției prescripției extinctive referitor la sumele cerute în temeiul art. 4.8 lit. b) din contract, sume datorate trimestrial. Deși existența acestei obligații este menționată în dezvoltarea apelului (care, cum s-a arătat, cuprinde și susțineri referitoare la temeinicia acțiunii, dar și la alte chestiuni, ce nu au făcut obiectul judecății la prima instanță), nicio susținere concretă nu este îndreptată către o eventuală greșită admitere a excepției prescripției pentru cererea vizând aceste sume, niciun argument nu combate această parte a soluției primei instanțe.

De aceea, judecând cauza în apel în limitele învestirii, în conformitate cu prevederile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., va constata că motivele apelului nu privesc și cererea de obligare a pârâtei la plata sumelor convenite la art. 4.8 lit. b) din contract".

Or, Înalta Curte observă faptul că în faza procesuală derulată la prima instanță, excepția de prescripție extinctivă a fost invocată de intimat exclusiv în privința capătului de cerere întemeiat pe dispozițiile art. 4. 8 lit. a) din contractul de cesiune (a se vedea dosar Judecătorie Sector 6). În privința cererii de acordare a sumei de bani întemeiate pe art. 4. 8 lit. b) din contract, intimatul-pârât a invocat excepția exclusiv a prematurității (a se vedea dosar Judecătorie Sector 6).

De asemenea, Înalta Curte constată că, în mod corelativ, prima instanță a admis în mod expres excepția prescripției dreptului material la acțiune exclusiv în privința capătului de cerere vizând acordarea sumei de bani menționate în art. 4.8 lit. a) din contractul de cesiune, acesta fiind de altfel, singurul capăt de cerere în privința căruia intimatul a invocat respectiva excepție procesuală.

Considerentele care au stat la baza sentinței pronunțate sunt elocvente în sensul celor anterior reținute: "În speță, reclamantul solicită obligarea pârâtului la plata unei sume de bani în temeiul art. 4.8 lit. a) din contractul de cesiune încheiat la data de 20.03.2013. Conform acestei stipulații contractuale, cesionarul are obligația de a achita cedentului suma forfetară în valoare de 625.000 euro, echivalent a 2.760.625 RON, pentru perioada de valabilitate a contractului.

În lipsa unei stipulații exprese privitoare la scadența obligației contractuale, se aplică principiul potrivit căruia scadența obligațiilor pure și simple coincide cu data nașterii obligației.

Astfel conform art. 1495 C. civ. în lipsa unui termen stipulat de părți sau determinat în temeiul contractului, al practicilor statornicite între acestea ori al uzanțelor, obligația trebuie executată de îndată, iar instanța poate stabili un termen atunci când natura prestației sau locul unde urmează să se facă plata o impune.

În speță, cu toate că îi incumba sarcina probei conform art. 249 C. proc. civ., reclamantul nu a probat că s-ar fi stabilit printr-o hotărâre judecătorească existența unui termen de plată a obligației prevăzute de art. 4.8 lit. a) din contractul de cesiune încheiat la data de 20.03.2013.

Ca atare, rezultă că în ce privește pretențiile reclamantului întemeiate pe dispozițiile art. 4.8 lit. a) din contractul de cesiune încheiat la data de 20.03.2013 a intervenit prescripția extinctivă la data de 20.03.2016, astfel încât va admite excepția prescripției extinctive și va respinge cererea ca efect al prescripției extinctive".

Raportat la aceste elemente exprese expuse și având în vedere prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. privind funcția procesuală a considerentelor, de lămurire, de explicitare a dispozitivului unei hotărâri judecătorești, corelativ de altfel, și dispozițiilor art. 430 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că prin hotărârea primei instanțe s-a soluționat exclusiv cererea vizând pretențiile întemeiate pe art. 4.8 lit. a) din contractul de cesiune și a rămas nesoluționată cererea de chemare în judecată vizând pretențiile întemeiate pe art. 4.8 lit. b) din actul juridic.

Considerentele sentinței judecătorești pronunțate sunt exprese și tranșante în acest sens, tribunalul arătând neechivoc că soluția pronunțată vizează doar această primă cerere: "În speță, reclamantul solicită obligarea pârâtului la plata unei sume de bani în temeiul art. 4.8 lit. a) din contractul de cesiune", arătând în mod expres, în final, că hotărârea este dată în privința "pretențiilor reclamantului întemeiate pe dispozițiile art. 4.8 lit. a) din contractul de cesiune încheiat la data de 20.03.2013". De altfel, astfel cum s-a ilustrat supra, însuși intimatul-pârât nu a invocat această excepție procesuală a prescripției extinctive decât în ceea ce privește cererea fundamentată pe art. 4.8 lit. a) din contractul de cesiune.

Or, atât timp cât din punct de vedere legal, date fiind prevederile art. 430 C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este efectul juridic doar al unei dezlegări date de instanța de judecată (fie în dispozitiv și considerente, fie numai în cuprinsul unor considerente decizorii), deci, al unei chestiuni dezbătute în mod contradictoriu în proces și tranșate, rezolvate judiciar (condițiile fiind cumulative), Înalta Curte apreciază că în mod corect afirmă recurentul că în privința cererii vizând pretențiile întemeiate pe art. 4.8 lit. b) din contractul de cesiune, nu se poate reține că operează autoritatea de lucru judecat.

Concluzia se impune cu evidență, având în vedere că această cerere, în legătură cu care s-a invocat autoritatea de lucru judecat (ca efect al neatacării în apel de către reclamant), nu a fost soluționată de către instanța de fond, ea rămânând nerezolvată. Totodată, se impune precizarea că numai în cazul în care prima instanță ar fi dat o rezolvare și acestui capăt de cerere (fie și numai în cuprinsul unor considerente decizorii), neatacarea acelei soluții ar fi avut aptitudinea de a o introduce sub efectul lucrului judecat, întrucât o astfel de atitudine procesuală a părții ar fi echivalat cu o prezumție de achiesare la acea soluție.

Așadar, din perspectiva acestor argumente, aprecierea curții de apel potrivit căreia s-ar fi admis excepția prescripției extinctive referitor la sumele cerute în temeiul art. 4.8 lit. b) din contract sau că ar exista o parte în acest sens a soluției primei instanțe de judecată, nu este legală, având în vedere că o atare apreciere încalcă dispozițiilor art. 430 alin. (1) și (2) C. proc. civ., dar și ale art. 634 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Cu toate acestea, nelegalitatea raționamentului juridic realizat de instanța de apel nu este însă de natură să afecteze corectitudinea deciziei curții de apel de respingere a apelului reclamantului, ca nefondat, hotărârea primei instanțe fiind confirmată de instanța de apel în limitele în care tribunalul s-a pronunțat.

Astfel, atât timp cât prin motivele de apel, reclamantul apelant nu a formulat critici asupra omisiunii de rezolvare enunțate a primei instanțe de judecată, iar criticile sale din apel referitoare la excepția prescripției extinctive a cererii de pretenții întemeiate pe art. 4.8 lit. a) din contractul de cesiune, astfel cum am arătat - au fost respinse ca neîntemeiate de către curtea de apel și atât timp cât critica de nelegalitate din prezentul recurs vizând admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune pentru valorificarea obligației prevăzute la art. 4.8 lit. a) din contractul de cesiune, a fost considerată nefondată de Înalta Curte, potrivit celor expuse supra, rezultă că soluția de respingere ca nefondat a apelului declarat împotriva sentinței civile prin care s-a respins cererea reclamantului întemeiată pe art. 4.8 lit. a) din contract în temeiul excepției prescripției extinctive, este corectă și legală, neimpunându-se așadar, reformarea deciziei civile de apel, ci doar înlocuirea în parte a considerentelor acesteia referitoare la cererea fundamentată pe art. 4.8 lit. b) din contract.

În final, Înalta Curte constată că ansamblul celorlalte critici formulate în cadrul cererii de recurs prezente vizează expunerea fondului raportului juridic dintre părți, situația de fapt și istoricul cauzei, reinterpretarea dată de recurent clauzelor contractului de cesiune încheiat cu intimatul Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecția Mediului, toate acestea chestiuni neputând însă constitui obiect al controlului jurisdicțional al instanței de recurs, atât timp cât acest control este strict unul de legalitate, potrivit art. 488 C. proc. civ. și art. 483 alin. (3) C. proc. civ. și cât cauza a fost soluționată parțial (astfel cum s-a expus) în temeiul unei excepții procesuale de fond, dirimante pentru evaluarea fondului cauzei – conform art. 248 alin. (1) din C. proc. civ. - și parțial a rămas nesoluționată (omisiune necontestată în calea de atac) – pretenția întemeiată pe art. 4.8 lit. b) din contractul de cesiune.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, substituind în parte argumentele curții de apel, potrivit celor expuse în cuprinsul prezentei decizii civile, va respinge excepția nulității recursului, ca nefondată și în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 971A din data de 17 iunie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului, ca nefondată.

Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 971A din data de 17 iunie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 octombrie 2022.