ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 295/2023

Ședința publică din data de 25 ianuarie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată, la data de 1 martie 2021, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2019, reclamanta Agenția Națională pentru Protecția Mediului a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecția Mediului București, pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea INCDPM București la respectarea dispozițiilor H.G. nr. 1159/2005 privind transmiterea unui imobil, proprietate publică a statului, din administrarea Institutului Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecția Mediului - ICIM București în administrarea Agenției Naționale pentru Protecția Mediului, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 901 din 7 octombrie 2005 (în continuare "H.G. nr. 1159/2005") în sensul de a-i preda în administrare o suprafață de 2.500 mp, teren fără construcții, din terenul proprietatea statului aflat în administrarea pârâtului, negrevat de alte drepturi reale și situat în municipiul București, str. x, în vederea construirii sediului administrativ al A.N.P.M., și de a încheia un nou protocol de predare-primire în acest sens, în care să se consemneze expres anularea celor două protocoale anterioare încheiate în anii 2005 și 2006 (Protocolul de predare-preluare înregistrat la INCDPM București-ICIM sub nr. x/30.09.2005 și la A.N.P.M. sub nr. x/29.09.2005 și Protocolul de predare-preluare înregistrat la INCDPM București-ICIM sub nr. x/21.06.2006 și la A.N.P.M sub nr. x/21.09.2006).

Pârâtul Institutul National de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecția Mediului București (INCDPM), a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția precripției dreptului la acțiune, iar pe fond a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 709 pronunțată la data de 7 august 2020, Curtea de Apel București:

- a respins excepția prescripției dreptului de a sesiza instanța, ca neîntemeiată;

- a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată;

- a admis în parte cererea formulată de reclamanta Agenția Națională Pentru Protecția Mediului, în contradictoriu cu pârâtul Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecția Mediului București;

- a obligat pârâtul la soluționarea cererii nr. x/28.02.2019 în lumina considerentelor prezentei sentințe;

- a respins în rest cererea, ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, reclamanta Agenția Națională Pentru Protecția Mediului a declarat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

În motivare, recurenta-reclamantă susține, în esență, că soluția pronunțată de instanță pe fondul cauzei, așa cum rezultă din considerentele acesteia, a fost dată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 1 alin. (4) din Constituția României privind încălcarea principiului separației puterilor în stat.

În acest sens, arată că instanța de fond, în considerentele sentinței, ulterior expunerii situației de fapt așa cum a fost reținută pe baza probelor administrate, a stabilit faptul că intimatul-pârât INCDPM București avea obligația, potrivit art. 1 alin. (1) raportat la art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, să formuleze și să-i comunice în termen de 30 de zile un răspuns la cererea nr. x/28.02.2019, indiferent de soluția pe care o oferea cererii sale. În aceste condiții, în temeiul art. 8 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, instanța de fond a obligat pârâtul la soluționarea cererii nr. x/28.02.2019 conform considerentelor expuse la filele x din sentință.

Însă, instanța de fond nu s-a limitat doar la constatarea refuzului nejustificat al intimatului-pârât de a răspunde solicitării din cererea nr. x/28.02.2019, ci a indicat și sensul în care intimatul să răspundă acesteia.

Astfel, în considerentele sentinței, instanța de judecată a apreciat că, în cadrul soluționării cererii administrative, pârâtul trebuie să stabilească dacă titlul de proprietate al A. S.A. asupra terenului dat în administrarea instituției recurente de 2.500 mp prin cele două protocoale de predare-primire din 2005, respectiv 2006 este anterior datei emiterii H.G. nr. 1159/2005 .

În aceleași considerente, respectiv la consemnarea argumentelor pretențiilor reclamantei, cât și la motivarea în fapt a soluției, instanța de judecată a reținut faptul că, în baza sentinței civile nr. 1950/17.07.2007, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2005, societății A. S.A. i s-a eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate pentru terenul în proprietate exclusivă în suprafață de 19.540 mp și respectiv pentru terenul în indiviziune cu INCDPM (fost ICIM) în suprafață de 4.917 mp.

Faptul că suprafața de 2.500 mp făcea parte din suprafața de teren deținută de A. S.A. a fost stabilit prin încheierea din data de 15.09.2010 de lămurire a întinderii dispozitivului sentinței civile nr. 1950/17.07.2007, prin care s-a omologat raportul de expertiză topografică efectuat de expertul B., prin care erau identificate terenurile atribuite societății A. S.A..

În baza sentinței civile nr. 1950/17.07.2007, lămurită prin încheierea din 15.09.2010 și a certificatului de atestare a dreptului de proprietate al A. S.A. seria nr. M14 nr. x/12.11.2007, precum și a raportului de expertiză topografică, dreptul de proprietate exclusivă al A. S.A. și dreptul de proprietate indiviză a fost întabulat în cartea funciară, în anul 2012, de către Oficiul de cadastru și publicitate imobiliară București care, la data de 28.01.2015, a stabilit că la aceeași adresă poștală există o suprapunere a suprafețelor de teren.

Menționează că înscrisul constatator al dreptului de proprietate asupra terenurilor A. S.A. a fost emis în anul 2007 de autoritatea competentă la acea dată (Ministerul Mediului și Gospodăririi Apelor), iar identificarea și delimitarea acestora s-a efectuat prin hotărâre judecătorească în anul 2010, prin încheierea din 15.09.2010.

Or, dacă în motivarea sentinței s-a reținut că titlul de proprietate al A. S.A. asupra terenurilor din str. x, București a fost emis în anul 2007, delimitate și identificate ulterior prin hotărârea judecătorească din anul 2010, instanța de fond nu poate obliga instituția publică intimată ca, în soluționarea cererii, să stabilească contrar hotărârilor judecătorești (asta în situația în care titlul de proprietate al A. S.A. asupra terenului dat în administrare reclamantei prin protocoalele de predare-primire din 2005 și din 2006 este anterior datei emiterii H.G. nr. 1159/2005, respectiv 29.09.2005).

Așa cum s-a reținut prin sentința civilă nr. 1950/17.07.2007, la care instanța de fond face trimitere, dreptul de proprietate al A. S.A. asupra terenurilor din str. x, București s-a născut prin efectul Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, certificatul de atestare a dreptului de proprietate a fost emis ulterior, având doar valoare probatorie.

Astfel, recurenta-reclamantă consideră că instanța a avut în vedere obligarea intimatului la a stabili dacă dreptul de proprietate al A. S.A. asupra terenului dat în administrare prin cele două protocoale de predare-primire din 2005 și din 2006 este anterior H.G. nr. 1159/2005 și nu titlul de proprietate.

Mai mult, consideră recurenta-reclamantă că instanța trebuie să se raporteze, în ceea ce privește existența dreptului de proprietate al A. S.A., și la data emiterii H.G. nr. 1159/2005, această hotărâre de guvern fiind actul normativ a cărui neexecutare o afirmă.

În concluzie, a pune în sarcina unei alte autorități publice, respectiv în sarcina INCDPM București care este o instituție ce face parte din aparatul executiv al statului, obligația stabilirii titularului dreptului de proprietate asupra terenului de 2.500 mp dat în administrarea recurentei-reclamante, în condițiile în care o autoritate, respectiv o instanță ce face parte din puterea judecătorească, s-a pronunțat asupra acestui aspect, contravine principiului separației puterilor în stat reglementat de Constituția României la art. 1 alin. (4).

În altă ordine de idei, dacă prin sintagma "titlul de proprietate" utilizată de instanță în considerentele aflate pe pagina 12 a sentinței se înțelege certificatul de atestare a dreptului de proprietate obținut de A. S.A. în baza sentinței civile nr. 1950/17.07.2007, atunci răspunsul intimatului nu ar putea fi decât negativ.

Prin întâmpinarea formulată față de cererea de recurs, intimatul-pârât Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecția Mediului București a solicitat respingea recursului ca nefondat, pentru apărările dezvoltate la dosar.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este fondat, pentru următoarele considerente:

Ceea ce s-a criticat prin recursul formulat au fost considerentele din hotărârea recurată cu privire la modalitatea de soluționare a cererii adresate pe cale administrativă, din perspectiva aspectelor ce vor fi analizate în cuprinsul răspunsului ce va fi dat reclamantei.

Din expunerea rezumativă prezentată la pct. 1 al prezentei decizii, Înalta Curte constată că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la respectarea/îndeplinirea unei obligații cuprinse în H.G. nr. 1159/2005 privind transmiterea unui imobil, proprietate publică a statului, din administrarea pârâtului în administrarea reclamantei, în sensul de a-i preda administrarea suprafaței de 2.500 mp teren situat în Splaiul Independenței nr. 294, București pentru construirea sediului administrativ al reclamantei.

Totodată, reclamanta a arătat că, anterior înregistrării acțiunii pe rolul instanței de judecată, a formulat prin intermediul adresei nr. x/28.02.2019 o cerere administrativă în același sens, însă pârâtul INCDPM București nu i-a comunicat niciun răspuns.

În apărare, pârâtul a susținut că și-a îndeplinit obligațiile ce-i reveneau în baza H.G. nr. 1159/2005, încă din 2005-2006, conform protocoalelor de predare-primire.

Prin sentința recurată, prima instanță, după ce a respins excepțiile invocate de pârât, a admis în parte cererea de chemare în judecată, a obligat pârâtul la soluționarea cererii nr. x/28.02.2019 în lumina considerentelor din sentință, respingând în rest cererea ca neîntemeiată.

Prima instanță a reținut că, întrucât la cererea adresată pârâtului în sensul celor solicitate prin cererea de chemare în judecată reclamanta nu a primit niciun răspuns, acesta avea obligația, potrivit art. 1 alin. (1) raportat la art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, să formuleze și să comunice în termen de 30 de zile un răspuns la cererea nr. x/28.02.2019, indiferent de soluția pe care o oferea cererii reclamantei.

De asemenea, după cum a arătat recurenta-reclamantă prin cererea de recurs și rezultă din cuprinsul motivării, instanța de fond nu s-a limitat doar să analizeze constatarea faptului că pârâtul nu a răspuns solicitării reclamantei sens în care l-a obligat pe acesta, ci, i-a dat pârâtului și indicații cum să soluționeze cererea administrativă și care să fie soluția pe care să o dea acestei cereri.

În raport de considerentele prezentate de prima instanță și de soluția pronunțată, Înalta Curte consideră că sentința atacată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. h) și art. 18 din Legea nr. 554/2004, aspect de natură să conducă la casarea parțială a sentinței recurate, în ceea ce privește sintagma "în lumina considerentelor prezentei sentințe" din cuprinsul dispozitivului hotărârii și considerentele referitoare la modalitatea de soluționare a cererii adresate pe cale administrativă.

Astfel, deși instanța de fond a cenzurat doar lipsa răspunsului la petiția reclamantei, constatând că aceasta nu a primit niciun răspuns în termenul legal de 30 de zile, totuși prin sentință a trasat coordonatele răspunsului pe care pârâtul trebuie să le aibă în vedere la soluționarea petiției adresate acestuia de reclamantă. Considerentele prin care prima instanță impune în sarcina autorității pârâte reperele în raport de care va soluționa cererea nr. x/28.09.2019 (dacă titlul de proprietate este anterior datei emiterii H.G. nr. 1159/2005, dacă obligația stabilită în sarcina pârâtului prin această hotărâre de guvern, a fost sau nu executată prin încheierea protocoalelor de predare-primire din 2005, 2006, etc.), contravin dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004, care prevăd soluțiile pe care instanța de contencios administrativ le poate pronunța în cauză.

În speță, fiind incidente prevederile dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. h) și constatând că cererea reclamantei nu a fost soluționată în termenul de 30 de zile de la înregistrare, instanța poate să oblige autoritatea la formularea unui răspuns, însă nu poate proceda la analiza de fond a cererii formulate de reclamantă și nesoluționată, această posibilitate existând doar în situația în care s-ar decela existența unui refuz nejustificat, conform art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004. Obligând pârâtul la soluționarea cererii, însă raportat la elementele clar identificate de instanță, judecătorul cauzei a intrat în competența exclusivă de analiză ce-i revine autorității pârâte, contrar prevederilor art. 18 din Legea nr. 554/2004.

În consecință, având în vedere limitele în care reclamanta a recurat sentința de fond, Înalta Curte constată că sunt fondate criticile de nelegalitate expuse în recurs, instanța de fond depășind limitele învestirii sale, fixate de reclamantă conform principiului disponibilității, acțiunea vizând obligarea autorității pârâte la soluționarea cererii, iar nu la cenzurarea unui pretins refuz nejustificat.

Față de considerentele din precedent, reținând ca fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 461 alin. (2) și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de reclamantă și va casa în parte sentința atacată în sensul înlăturării din dispozitiv a sintagmei "în lumina considerentelor prezentei sentințe", precum și considerentele sentinței referitoare la modalitatea de soluționare a cererii adresate pe cale administrativă, menținând celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta Agenția Națională pentru Protecția Mediului împotriva sentinței civile nr. 709 din data de 07 august 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința atacată și, rejudecând:

Înlătură din dispozitiv sintagma "în lumina considerentelor prezentei sentințe", precum și considerentele sentinței referitoare la modalitatea de soluționare a cererii adresate pe cale administrativă.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 25 ianuarie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.