ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1737/2023

Ședința publică din data de 24 octombrie 2023

Asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 19 decembrie 2019, reclamanta Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța să oblige pârâta la plata sumei de 1.740 RON plus TVA, remunerație datorata artiștilor interpreți si executanți pentru comunicarea publica a fonogramelor publicate in scop comercial/de comerț/fonogramelor sau reproducerilor acestora si a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual in perioada 1.01.2017-31.12.2019 pentru spatiile declarate la CREDIDAM, la plata penalităților de întârziere în cuantum de 1.005,47 RON, calculate pana la data de 18.12.2019 si in continuare pana la plata integrala a debitului, la plata sumei de 236.451 RON plus TVA reprezentând despăgubiri ca urmare a încălcării dispozițiilor pct. 3.12 din Decizia ORDA nr. 120/2016 reprezentând remunerație datorata artiștilor interpreți si executanți pentru comunicarea publica a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual in perioada 1.01.2017-31.12.2019 pentru spațiile nedeclarate CREDIDAM, să oblige pârâta la plata triplului penalităților de întârziere, să oblige pârâta să încheie autorizații licențe neexclusive pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerț/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în toate spațiile administrate, cu cheltuieli de judecată.

I.2. Hotărârea pronunțată de Tribunalul București:

Prin sentința civilă nr. 506 din 13 aprilie 2021, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis în parte cererea; a obligat pârâta la plata către reclamanta a sumelor de 1.740 RON, la care se adaugă TVA remunerație datorata în perioada 1.01.2017- 31.12.2019, 1.708,43 RON penalități de întârziere calculate până la data de 25.01.2021, precum și în continuare la plata penalităților de întârziere de 0,1% pe zi de întârziere până la plata integrală a debitului; a obligat pârâta la plata sumei de 54,744 RON reprezentând triplul remunerațiilor datorate în perioada 1.01.2017 – 31.12.2019, pentru unitatea nedeclarata CREDIDAM; a obligat pârâta să încheie autorizații/licențe neexclusive cu CREDIDAM pentru comunicarea publica a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerț/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în toate spatiile administrate; a respins cererea reclamantei vizând acordarea penalităților de întârziere aferente remunerativilor pentru spațiile nedeclarate; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.900 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru și onorariu de avocat.

I.3. Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București:

Prin decizia civilă nr. 445A din 15 martie 2023, Curtea de Apel București, secția IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă S.C. A. S.R.L. împotriva încheierii de ședință nr. 506 din 13 aprilie 2021, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM; a schimbat în parte sentința, în sensul că a respins capătul de cerere referitor la obligarea pârâtei la încheierea de autorizații/licențe neexclusive cu reclamanta; a păstrat în rest sentința.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 445A din 15 martie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția IV-a civilă a declarat recurs pârâta S.C. A. S.R.L.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 11 mai 2023, sub nr. x/2019, fiind repartizată aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluția din 12 mai 2023, a constatat că cererea de recurs îndeplinește cerințele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ. în ceea ce privește cerința impusă de lit. d) a aceluiași articol, a reținut că recurenta-pârâtă a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în raport de dispozițiile art. 24 alin. (2) coroborat cu cele ale art. 13 lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, recurenta-pârâtă datorează taxa judiciară de timbre în cuantum de 100 RON, sub sancțiunea anulării recursului.

II.1. Motivele de recurs:

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, în principal, casarea în parte a hotărârii atacate, în ceea ce privește menținerea obligației la plata sumelor de 1.740 RON plus TVA, în perioada 01.01.2017-31.12.2019, 1.708,43 RON penalități, 54.744 RON reprezentând triplul remunerațiilor datorate, în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, pentru pronunțarea unei hotărâri în sensul respingerii în integralitate a acțiunii, ca nefondată, invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, a arătat că instanța de apel, deși a respins capătul de cerere referitor la obligarea pârâtei la încheierea de autorizații/licențe neexclusive cu reclamanta, a menținut, în mod neîntemeiat, obligația pârâtei la plata sumei de 1.740 RON, la care se adaugă TVA remunerație datorată în perioada 1.012017-31.12.2019, 1.708,43 RON penalități de întârziere calculate până la data de 25.01.2021, precum și în continuare la plata penalităților de întârziere de 0,1% pe zi de întârziere până la plata integrală a debitului, precum și obligația la plata sumei de 54,744 RON reprezentând triplul remunerațiilor datorate în perioada 1.01.2017-31.12.2019, pentru unitatea nedeclarată CREDIDAM, cu încălcarea dispozițiilor art. 301 C. proc. civ. raportat la art. 1309 alin. (2) C. civ.

În acest sens, a susținut că instanța de apel nu a analizat situația în ansamblu, deși din probele depuse la dosar rezulta faptul că aparența de reprezentare și principiul bunei-credințe a reclamantei au fost răsturnate.

Astfel, a demonstrat faptul că actele nu au fost semnate și asumate de reprezentantul societății pârâte, domnul B., ci acestea au fost semnate în fals, de către un angajat al societății, aspect care răstoarnă aparența de reprezentare, reținută greșit de către instanța de apel, ce vizează situația în care persoana care se prevalează de calitatea de administrator semnează cu datele sale și nu în fals, după cum rezultă din înscrisurile "Declarație" din data de 18 februarie 2020, Autorizații/Licență neexclusivă din 09 martie 2010 și "Anexă modalitate de recepție" din 18 februarie 2010.

A precizat că instanța a interpretat dispozițiile art. 1309 alin. (2) C. civ. în favoarea reclamantei, în condițiile în care aceasta din urmă a admis faptul că administratorul a semnat documentele și despre această împrejurare avea cunoștință încă din anul 2018, aspect consemnat în ședința publică din 25 ianuarie 2023, deși a solicitat în probațiune activarea procedurii prevăzută de art. 301 și urm. din C. proc. civ.

A menționat că buna-credință a reclamantei, reținută eronat de către instanța de apel în aplicarea greșită a art. 1309 alin. (2) C. civ., a fost răsturnată tocmai prin prisma faptului că reclamanta cunoștea persoana domnului B., a purtat corespondență cu acesta în mod direct, fiind depuse la dosare o serie de mail-uri dintre reclamantă și societatea C., administrată tot de domnul B., iar în cuprinsul încheierii de ședință din data de 25 ianuarie 2023 reprezentantă reclamantei a susținut că domnul B. s-a prezentat de mai multe ori la sediul reclamantei precizând că aceste înscrisuri nu poartă semnătura sa.

Totodată, a considerat că la semnarea documentelor trebuiau să se facă verificări și din partea reclamantei pentru a se stabili identitatea celui ce le semnează.

Practic, instanța nu a motivat condiția comportamentului recurentei în mod clar, condiție impusă de alin. (2) al art. 1309 C. civ., ci l-a ilustrat în faptul că terțul a utilizat o ștampilă a societății, motiv pentru care a luat act de buna-credință a reclamantei.

Or, aspecte ce se impuneau a fi dovedite de către reclamantă pentru a putea fi reținută incidența textului de lege evocat vizau comportamentul angajatului și modalitatea prin care acest comportament l-a determinat pe reprezentantul CREDIDAM să creadă că terțul are mandat.

Simplul fapt ca la punctul de lucru exista o ștampilă a societății nu poate însemna un comportament determinant din partea angajatului, din fișa postului depusă la dosar rezultând faptul că angajatul avea ștampila pentru a o folosi pe plan intern, eventual în relația cu furnizori (recepție marfa, inventariere, etc.), acesta fiind angajat ca și administrator local. Aparența de drept putea opera eventual în cazul în care angajatul își asuma calitatea de administrator al societății, și nu semna în fals în numele adevăratului administrator, domnul B..

Nelegalitatea deciziei a fost reclamată și prin prisma modalității de aplicare și interpretare a prevederilor art. 188 din Legea nr. 8/1996, în ceea ce privește obligarea recurentei la plata unor sume reprezentând triplul remunerației acordate artiștilor interpreți.

În opinia recurentei nu poate fi primită susținerea potrivit căreia ar fi incident criteriul prevăzut de art. 139 alin. (2) lit. b) din lege, care permite acordarea de despăgubiri reprezentând triplul sumelor legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, instanța de apel constatând că respectiva reglementare nu stabilește decât o excepție care devine operantă numai în cazul în care nu se pot aplica criteriile prevăzute la lit. a), concluzie ce se desprinde în mod nechivoc din chiar modul de redactare a textelor de lege în discuție, prin utilizarea sintagmei "fie ... fie".

De-asemenea, prin decizia recurată, instanța de apel a stabilit în mod eronat faptul că a procedat la comunicarea publică de fonograme și prestații fără a lua în considerare că nu are calitatea de utilizator în sensul definit de art. 3 alin. (5) Legea nr. 8/1996.

Astfel, deține mai multe puncte de lucru (spații), însă nu se prelucrează fonograme în scop ambiental și nici nu se difuzează alte prestații artistice din domeniul audiovizual, în scop ambiental ori lucrativ.

Având în vedere specificul activității, este obligată să dețină aparatură TV care este setată și utilizată spre a difuza canale sportive, după cum rezultă și din regulamentul de ordine interioară asumat de către angajați.

Mai mult, în baza contractelor depuse la dosar, locațiile partenere funcționează astfel: contractantul asigură spațiul, iar recurenta își aduce aparatele de joc.

II.2. Apărările formulate în cauză:

La data de 26 mai 2023, în termen legal, intimata-reclamantă Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei la achitarea cheltuielilor de judecată ocazionate de inițierea demersului judiciar.

În susținerea poziției sale procesuale, instanța de apel a reținut în mod corect faptul că necontestarea semnăturii reprezintă un fapt irelevat în condițiile în care contractul semnat cu recurenta producea efecte, fiind un terț de bună-credință, care la momentul contractării a considerat că persoana semnatară a contractului are puterea de a reprezenta societatea în fața recurentei.

A menționat că principiul aparenței în drept a fost aplicat în mod corect de către instanța de apel, fiind neîntemeiată susținerea recurentei, iar poziția reclamantei nu a fost aceea de a recunoaște împrejurarea arătată de recurentă, ci, a susținut că nu are nicio relevanță o verificare se scripte, atât timp cât recurenta anterior cererii de chemare în judecată nu a invocat vreun viciu de consimțământ la momentul încheierii autorizațiilor/licențelor neexclusive.

Mai mult, CREDIDAM nu a cunoscut și nici nu avea motive de a contesta persoana semnatară a contractului, din moment ce aceasta a folosit ștampila recurentei, considerând atât la momentul încheierii contractului, cât și ulterior, că persoana semnatară are dreptul de a folosi ștampila societății și a angaja recurenta în raporturi juridice cu terții în mod valabil.

Dacă situația expusă ar fi fost reală, aceasta ar fi fost sesizată cu mult anterior formulării cererii de chemare în judecată, în timpul notificărilor și facturilor proformă emise, însă un atare demers lipsește, nefiind un caz de aplicare greșită a legii.

În ceea ce privește aplicarea dispozițiilor Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, a arătat că interpretarea recurentei este una greșită, întrucât triplul remunerației se datorează în temeiul art. 3.12 din Decizia ORDA nr. 99/2015. Metodologiile negociate sunt obligatorii pentru toți utilizatorii de la data publicării în Monitorul Oficial, conform art. 131

1

alin. (7) [art. 165 alin. (9) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe].

În consecință, nu prezintă relevanță discuția cu privire la aplicabilitatea art. 188 alin. (2) pct. a) sau b) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, întrucât au prioritate dispozițiile din metodologie, dat fiind caracterul special al acestora, prevederile legale, deși cu forță juridică superioară, vor fi aplicate în subsidiar.

De asemenea, recurenta, relând criticile supuse analizei instanței de apel, a arătat că intimata nu a probat calitatea de utilizator de fonograme sau reproduceri ale acestora și fonograme publicate în scop comercial pentru spațiile administrate.

Dincolo de faptul că, la dosar, există chiar declarația pentru unitatea declarată, aceasta a recunoscut faptul că în sălile de jocuri există aparatură TV, însă aceasta este setată și utilizată pentru a radiodifuza posturile de TV cu profil sportiv, însă, pe lângă evenimentele sportive, în perioada de pauză, cum ar fi în ipoteza meciurilor de fotbal, postul respectiv de televiziune radiodifuzează publicitate, respectiv reclame în cadrul cărora se regăsesc fonograme sau reproduceri ale acestora și prestații artistice din domeniul audiovizual, care aparțin artiștilor interpreți sau executanți și pentru care aceștia sunt îndreptățiți la primirea remunerației echitabile pentru comunicarea publică în scop ambiental.

A menționat că recurenta a recunoscut că deține televizoare, însă a apreciat într-o formă distinctă noțiunea de fonograme și prestații artistice din domeniul audiovizual, context în care a făcut trimitere la art. 103 alin. (1) și art. 106

1

alin. (1) din Legea nr. 8/1996, anterior republicării.

A precizat că regulamentul de ordine interioară nu a fost depus la dosarul cauzei, iar intimata colectează inclusiv remunerația cuvenită artiștilor interpreți sau executanți pentru fonogramele sau reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual cuprinse în spoturile publicitare; prin referatul întocmit în data de 27 februarie 2018 s-a reținut că televizorul instalat era setat pe programul muzical D., iar delegații CREDIDAM pot întocmit procese-verbale de constatare, în temeiul prevederilor metodologiilor incidente pe sursa comunicare publică în scop ambiental.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a precizat că își menține argumentele prezentate în cererea de recurs, solicitând admiterea căii de atac, cu consecința casării în parte a deciziei atacate.

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Reținând incidența dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora: "Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 19 decembrie 2021, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 15 iunie 2023, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 24 octombrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea atacată este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 301 C. proc. civ., referitoare la recunoașterea sau contestarea înscrisului sub semnătură privată, critică susceptibilă de încadrare în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., precum și a celor ale art. 1309 alin. (2) C. civ., referitoare la teoria mandatului aparent.

Din această perspectivă, nelegalitatea deciziei atacate rezidă din faptul că instanța de apel a refuzat activarea verificării de scripte în privința înscrisurilor "Declarație" din data de 18 februarie 2020, Autorizații/Licență neexclusivă din 09 martie 2010 și "Anexă modalitate de recepție" din 18 februarie 2010, cu privire la care recurenta-pârâtă a arătat că semnăturile nu aparțin reprezentantului legal al societății, domnul B., ci al unui angajat al societății, domnul E., împrejurare recunoscută de partea adversă la termenul de judecată din 25 ianuarie 2023 și în măsură a înlătura aparența de reprezentare și buna-credință a părții adverse, ținând cont că aceasta din urmă era datoare să verifice identitatea celui care semnează înscrisurile reclamate.

Or, în evaluarea condițiilor reglementate de art. 1309 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel nu a motivat comportamentul recurentei, ci l-a prezentat prin prisma faptului că terțul a utilizat o ștampilă a societății, luând act de buna-credință a acesteia, deși incidența textului de lege evocat ar fi presupus analiza comportamentului angajatului și modalitatea în care reprezentantul reclamantei a lăsat să se creadă că are mandat.

Criticile relevate sunt nefondate.

Potrivit dispozițiilor art. 301 alin. (1) C. proc. civ., "(1) Acela căruia i se opune un înscris sub semnătură privată este dator fie să recunoască, fie să conteste scrierea ori semnătura. Contestarea scrierii sau semnăturii poate fi făcută, la primul termen după depunerea înscrisului, sub sancțiunea decăderii"

Orice înscris sub semnătură privată depus la dosar în etapa administrării probei cu înscrisuri este opus adversarului care, în condițiile în care ia la cunoștință de înscris poate să îl recunoască sau să conteste scrierea ori semnătura.

Recunoașterea înscrisului nu are o formulă expresă definită de lege, ci presupune acceptarea înscrisului ca atare, prin neformularea niciunei obiecțiuni legate de veridicitatea sa probatorie. Înscrisul astfel recunoscut face deplină dovada până la proba contrarie, ceea ce semnifică faptul că cel căruia i-a fost opus poate să combată dovada conținută de acel înscris prin orice mijloc admis de lege.

Contestarea înscrisului presupune o manifestare neechivocă din partea celui căruia i se opune și constă în tăgăduirea scrierii ori a semnăturii, formulată ca atare.

Contestarea se poate referi la scrierea provenită de la cel căruia înscrisul i se opune, de la autorul său, de la un terț ori chiar de la cel care opune înscrisul în proces.

Potrivit textului de lege evocat, contestarea se face în etapa administrării probelor, cel mai târziu la primul termen după depunerea înscrisului, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a o formula și impune instanței obligația verificării de scripte, conform art. 302 alin. (1) C. proc. civ.

În speța dedusă judecății, reținând considerentele de ordin teoretic relevate, Înalta Curte constată că, la termenul de judecată din 25 ianuarie 2023, instanța de apel a luat act de faptul că reclamanta nu înțelege să conteste împrejurarea că semnătura de pe declarația și autorizația neexclusivă încheiate în numele pârâtei pentru punctul de lucru situat în Blaj, județul Alba, nu aparține reprezentantului legal al societății, ci angajatului care îl administra, context în care judecata a fost înfăptuită prin prisma dispozițiilor art. 1309 alin. (2) C. civ., potrivit cu care un contract încheiat în lipsa sau cu depășirea împuternicirii poate produce efecte față de persoana în numele căreia s-a încheiat ori de câte ori terțul dovedește că a fost în mod rezonabil îndreptățit să creadă că persoana cu care a contractat acționa în calitate de reprezentant și că această credință a sa a fost determinate tocmai de comportamentul celui pretins a fi reprezentat.

Trebuie menționat că există reprezentare, în general, ori de câte ori o persoană încheie un act juridic în numele și pe seama unei alte persoane, în asemenea condiții încât efectele juridice ale actului se produc direct în patrimoniul acesteia din urmă.

De esența reprezentării rămâne participarea nomine alieno a reprezentantului la circuitul civil, efectele actului juridic încheiat prin reprezentare producându-se față de reprezentat, și nu față de reprezentant, deși acesta din urmă este cel care-l încheie.

În situația reprezentării convenționale puterea de reprezentare izvorăște dintr-un contract - contractul de mandat, împreună cu forma simplificată a acestuia - procura.

Dacă în vechiul C. civ. mandatul aparent era considerat un caz particular al validității aparenței de drept (error communis facit jus), fiind necesar ca terțul de bună-credință să se afle într-o eroare comună și invincibilă, așadar o eroare care nu îl privea doar pe terț și era insurmontabilă, în actuala reglementare, incidentă în speță, legiuitorul român s-a îndepărtat de la teoria mandatului aparent bazată pe acest principiu, consacrând în mod expres necesitatea cercetării comportamentului reprezentatului, la formarea convingerii terțului contractant că are de a face cu un reprezentant al persoanei juridice.

Aceasta, pentru că din analiza normei mai sus menționate rezultă că reprezentatul urmează să suporte efectele contractului încheiat de o altă persoană în numele său ori de câte ori terțul dovedește că a fost în mod rezonabil îndreptățit să creadă că persoana cu care a contractat acționa în calitate de reprezentant și că această credință a sa a fost determinată tocmai de comportamentul celui pretins a fi reprezentat.

În alte cuvinte, condiția eficacității reprezentării aparente este ca reprezentatul să fi avut un anumit comportament, fie a contribuit la crearea unei situații de natură să îl facă pe terț să creadă că tratează cu o persoană care are putere de reprezentare, fie a tolerat comportamentul unui terț despre care cunoștea faptul că acționează în numele său, care să fi justificat credința terțului contractant în existența și întinderea împuternicirii.

Momentul la care trebuie făcută această raportare - formarea convingerii terțului contractant că tratează (contractează) cu un reprezentant/cu o persoană cu putere de reprezentare - este cel al încheierii contractului între terțul contractant și pretinsul reprezentant sau o perioadă anterioară perfectării actului juridic.

Înalta Curte constată că situația de fapt, rezultată din analiza probelor administrate, statuată de către instanța de apel, prin care s-a stabilit raportul juridic dintre părți, este aceea că intimata-reclamantă a încheiat contractul referitor la autorizarea comunicării de fonograme în scop ambiental, cu credința legitimă în existența puterii de reprezentare a persoanei care administra punctul de lucru situat în Blaj, județul Alba, manifestată prin aplicarea ștampilei societății alături de semnătura sa, raporturile juridice astfel stabilite între părți încadrându-se în ipoteza reglementată de art. 1309 alin. (2) C. civ., aceea a mandatului aparent, norma legală validând credința reclamantei care a tras concluzia legitimă, prin observarea unei situații de fapt aparente, căruia nu i se opune contractul de muncă și fișa postului, invocate de recurenta-pârâtă, ce vizează doar raporturile dintre aceasta din urmă și angajatul său, astfel încât, din perspectiva reclamantei, contractul, în baza căruia și-a întemeiat pretențiile deduse judecății, produce efecte juridice.

Numai terțul (reclamanta) poate să se prevaleze de condițiile mandatului aparent pentru a susține că actul juridic pe care l-a încheiat cu mandatarul va produce efecte între terț și mandant. Or, cei ce s-au întemeiat cu bună-credință pe o aparență, în particular, pe un mandat aparent, ar urma să sufere un prejudiciu dacă drepturile pe care credeau că le dobândesc dispar la momentul descoperirii situației reale.

În această ipoteză, cea mai potrivită formă de reparare a prejudiciului este menținerea, în favoarea terțului, a drepturilor pe care s-au întemeiat, prin recunoașterea consecințelor respectivei stări de fapt. Mandatul aparent produce efecte ca și cum mandatarul aparent ar fi avut puteri de reprezentare.

Din ansamblul criticilor invocate în susținerea motivului de recurs de către recurenta-pârâtă, ce vizează conduita nediligentă a reclamantei privind verificarea identității persoanei care a semnat documentele, cunoașterea în persoană a reprezentantului legal al societății, purtarea corespondenței între părți și prezentarea administratorului B. la sediul intimatei pretinzând că înscrisurile reclamate nu poartă semnătura sa, se tinde, de fapt, la reanalizarea cauzei pe fond și reaprecierea probatoriului administrat de către instanța de apel, demers inadmisibil în calea de atac a recursului, în raport de dispozițiile art. 483 alin. (3) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât controlul judiciar se exercită doar cu privire la interpretarea și aplicarea corectă a legii la o situație de fapt deplin stabilită, care nu poate fi repusă în discuție.

Prin urmare, Înalta Curte constată că printr-o astfel de evaluare a probatoriului, ce nu poate fi realizată în calea de atac a recursului, sub aspectul aprecierii împrejurărilor de fapt, care dovedesc existența bunei-credințe a reclamantei și cea a mandatului aparent al persoanei care a încheiat actul juridic, în numele și pe seama recurentei-pârâte, se încearcă inducerea în eroare a instanței judecătorești în vederea eludării executării obligației contractuale asumate printr-un contract în privința căruia operează o prezumție simplă de validitate și de conformitate cu voința părților, vicierea consimțământului nefăcând obiectul vreunei acțiuni în anulare a actelor contestate anterior promovării cererii de chemare în judecată.

Este nefondată și critica recurentei-pârâte ce privește întinderea prejudiciului, prin care se arată că obligarea la plata unor sume reprezentând triplul remunerației acordate artiștilor interpreți datorate pentru tipul de utilizare constituie excepția, care este incidentă doar în situația în care nu se pot aplica criteriile prevăzute de art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996 [art. 188 alin. (2) lit. a) în actuala reglementare a legii, cu același conținut].

Înalta Curte reține că, dintre criteriile prevăzute de art. 188 din Legea nr. 8/1996 pentru determinarea prejudiciului, intimata-reclamantă a solicitat stabilirea acestuia prin raportare la alin. (2) lit. b) din lege, respectiv acordarea de despăgubiri reprezentând triplul sumelor legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, respectiv comunicarea în scop ambiental de fonograme sau reproduceri ale acestora ori prestații artisitice din domeniul audio vizual prin intermediul televizoarelor aflate în dotarea spațiilor pe care le-a avea în administrare, nedeclarate.

Contrar celor relevate de recurenta-pârâtă, nu se pot aplica criteriile prevăzute de lit. a) a art. 188 alin. (2) din lege, întrucât nu se pot stabili consecințele economice negative, în special câștigul nerealizat, beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor și, nici elemente în afara factorilor economici, cum ar fi daunele morale cauzate titularilor drepturilor, în condițiile în care recurenta-pârâtă nu datorează remunerații pe baze contractuale (neavând încheiată autorizație de licență neexclusivă pentru perioada în litigiu pentru punctele de lucru reține în considerentele deciziei recurate), ci datorează o sumă de bani cu titlu de reparație pentru prejudiciul produs drepturilor patrimoniale aparținând autorilor având ca obiect fonograme și prestații artistice, prin comunicarea publică.

Instanța de apel a făcut aplicarea art. 188 alin. (2) lit. b) [în vechea numerotare - art. 139 alin. (2) lit. b)] prin raportare la dispozițiile art. 3.12 din Metodologia emisă în baza legii și aprobată prin Decizia ORDA nr. 120/2016, potrivit cărora: "Pentru spații și/sau pentru perioade nedeclarate pentru care utilizatorul a comunicat public fonograme de comerț/fonograme publicate în scop comercial sau reproduceri ale acestora și/sau prestații artistice din domeniul audiovizual în scop ambiental sau lucrativ fără a obține în prealabil autorizația - licență neexclusivă, acesta are obligația de a plăti către organismul de gestiune colectivă a drepturilor conexe ale artiștilor interpreți sau executanți și ale producătorilor de fonograme o sumă de bani reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate dacă ar fi deținut autorizația-licență neexclusivă".

Așadar, pentru ipoteza faptei ilicite descrisă în norma citată, a fost adoptată forma despăgubirii constând în triplul sumelor care ar fi fost legal datorate dacă ar fi deținută autorizația-licență neexclusivă.

Câtă vreme conduita recurentei-pârâte de a nu achita remunerații este cea care a generat prejudiciul pe care, în final, îl percep cei îndreptățiți a încasa aceste sume de bani, iar obligarea acesteia la plata triplului remunerației care ar fi fost legal datorate reprezintă un criteriu legal pentru asigurarea reparării prejudiciului cauzat artiștilor interpreți sau executanți, în temeiul răspunderii civile delictuale, cu consacrare expresă în dispozițiile art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 și în metodologia aplicabilă, instanța de apel aplicând corect dispozițiile legale evocate.

În contextul operațiunii de interpretare și aplicare a prevederilor legale incidente, în mod just, a conchis instanța de apel că interpretarea prevederilor art. 188 alin. (2) lit. b) din lege este aceea că legea nu conferă utilizatorului dreptul discreționar de a cere încheierea licenței sau de a utiliza operele în mod neautorizat, urmând să răspundă ulterior delictual.

Nu poate fi primită nici critica prin care recurenta-pârâtă susține stabilirea în mod eronat de către instanța de apel a faptului că a procedat la comunicarea publică de fonograme și prestații în spațiile pe care le deține fără a lua în considerare că nu are calitatea de utilizator în sensul definit de art. 3 alin. (5) din Legea nr. 8/1996.

Înalta Curte are în vedere că obligația de plată a remunerației datorate pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial și a prestațiilor artistice în domeniul audiovizual își are izvorul în Legea nr. 8/1996 și normele de aplicare a acesteia și există independent de încheierea autorizației de licență neexclusivă, a cărei lipsă nu exonerează de obligația de plată, ci determină răspunderea civilă delictuală pentru comunicarea publică neautorizată.

Potrivit art. 1 din Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 120/2016 prin utilizator se înțelege persoana fizică autorizată (PFA, ÎI etc.) sau persoana juridică care, în cadrul activității sale comerciale, deține ori folosește cu orice titlu (drept de proprietate, administrare, închiriere, subînchiriere, comodat, concesiune, leasing etc.) spații închise sau deschise, în care sunt instalate sau deținute aparate sau orice alte mijloace mecanice, electronice, digitale, cum ar fi aparatură de redare a înregistrărilor sonore, receptoare radio ori televizoare, echipament informatic, instalații de amplificare și orice alte aparate ce permite recepția, redarea sau difuzarea sunetelor ori imaginilor însoțite de sunet, spații în care are acces publicul.

Rezultă, cu puterea evidenței, că norma evocată condiționează încadrarea în categoria utilizatorilor de fonograme și prestații artistice în domeniul audiovizual în scop ambiental de existența, în spațiile deținute ori folosite cu orice titlu, a unor mijloace tehnice care permit "recepția, redarea sau difuzarea sunetelor sau imaginilor însoțite de sunet".

Prin urmare, comunicarea publică realizată prin intermediul aparatului TV este suficientă pentru a atrage calitatea recurentei de utilizator și obligația de plată a remunerațiilor echitabile datorate în baza unor dispoziții imperative ale legii, norme a căror aplicare este explicitată prin metodologia publicată, conform deciziei ORDA, astfel că este nesusținută critica recurentei-pârâte prin care aceasta a invocat lipsa de temei a obligației de plată ce îi incumbă.

Sunt lipsite de efectul urmărit de parte și nu pot face obiectul cercetării în recurs, neavând aptitudinea de a tinde a demonstra nelegalitatea hotărârii recurate, susținerea acesteia prin care relevă specificul activității pe care o desfășoară, precum și funcționarea locațiilor partenere în baza contractelor încheiate, întrucât aceste împrejurări implică analizarea situației de fapt ce excedează competenței instanței de control judiciar, ținând cont că, spre deosebire de apel, recursul reprezintă o cale de atac extraordinară și nedevolutivă, ceea ce înseamnă că nu provoacă rejudecarea fondului și că nu poate fi exercitat de partea nemulțumită pentru orice motive, ci doar pentru motivele de nelegalitate, enumerate limitativ de art. 488 C. proc. civ.

În consecință, pentru considerentele expuse, constatând legalitatea hotărârii pronunțate în cauză de către instanța de apel, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 445A din 15 martie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Față de soluția ce urmează a fi pronunțată, Înalta Curte reține că partea care a pierdut procesul este recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L., astfel că, în aplicarea prevederilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., o va obliga pe aceasta la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 1.800 RON, către intimata-reclamantă Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM, conform extrasului bancar nr. x din 06 iunie 2023, eliberatde F., aflat la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 445A din 15 martie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L., la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 1.800 RON, către intimata-reclamantă Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 octombrie 2023.