ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1576/2023

HOTĂRÂRE

11.10.2023

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2023
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1576/2023 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2023)

Ședința publică din data de 11 octombrie 2023

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Sânnicolau Mare la data de 09.05.2022, sub nr. x/2022, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., desfacerea căsătoriei încheiată la data de 20.09.2019 în localitatea Lovrin, județul Timiș, și înregistrată în registrul de stare civilă sub nr. x/20.09.2019, din culpă comună sau prin acordul soților, în situația în care pârâta își va exprima acordul în acest sens; revenirea pârâtei la numele avut anterior căsătoriei, acela de Pascal; constatarea că reclamantul nu este tatăl natural al minorei C., și drept urmare, să dispună Oficiului de Stare Civilă al orașului Reghine, județul Mureș, să procedeze la radierea numelui reclamantului de la rubrica "tatăl", din actul de naștere nr. 533/29.10.2021.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 373 lit. b), art. 383 alin. (3), art. 429 alin. (1), art. 430 C. civ.

II. Hotărârile care au generat conflictul de competență

Prin sentința nr. 682/29.09.2022, Judecătoria Sânnicolau Mare a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Săveni.

În ceea ce privește primul capăt de cerere, având ca obiect divorțul părților, instanța a reținut că, potrivit art. 915 alin. (1) C. proc. civ., "cererea de divorț este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților. Dacă soții nu au avut locuință comună sau dacă niciunul dintre soți nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cea din urmă locuință comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripția căreia își are locuința pârâtul, iar când pârâtul nu are locuința în țară și instanțele române sunt competente internațional, este competentă judecătoria în circumscripția căreia își are locuința reclamantul."

Rezultă, așadar, că locul situării ultimei locuințe comune a soților este primul criteriu ce urmează a fi verificat pentru a se stabili competența teritorială.

În cauză, soții s-au căsătorit în România, în comuna Lovrin, județul Timiș, însă, după căsătorie, s-au mutat și au locuit în Germania astfel încât, contrar concluziilor avocatului reclamantului, ultima locuință comună a fost în străinătate.

Această concluzie este susținută, pe de o parte, de faptul că reclamantul lucrează și are în prezent reședința în Germania, conform înscrisurilor depuse la dosar, prin urmare locuința sa efectivă oricum nu mai era în comuna Lovrin, la stabilirea competenței interesând locuința efectivă, iar nu domiciliul din acte.

Pe de altă parte, pârâta, prin întâmpinare, a arătat că soții s-au mutat și au locuit împreună în Germania, de unde aceasta s-a întors în țară, din cauza neînțelegerilor dintre soți.

Astfel, câtă vreme ultima locuință comună a fost în Germania, iar pârâta are domiciliul în județul Botoșani, aplicând normele legale precitate, rezultă că soluționarea prezentei cereri nu este de competența Judecătoriei Sânnicolau Mare.

În ceea ce privește capătul de cerere privind tăgada paternității, instanța a reținut că art. 107 C. proc. civ. stabilește, cu titlu de regulă generală, faptul că cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel, instanța rămânând competentă să judece procesul chiar dacă, ulterior sesizării, pârâtul își schimbă domiciliul sau sediul.

Conform art. 113 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., care reglementează situațiile de competență teritorială alternativă, în afară de instanțele prevăzute la art. 107-112, va fi competentă instanța domiciliului reclamantului, în cererile privitoare la stabilirea filiației.

În economia C. civ., acțiunile privind filiația sunt de două feluri: pe de o parte, acțiuni prin care se urmărește stabilirea filiației față de mamă sau de tată (art. 422-423, art. 424-428 C. civ.), iar, pe de altă parte, acțiuni care vizează înlăturarea (tăgada) filiației legal stabilite (art. 420, art. 421, art. 429-434 C. civ.).

Prin urmare, de vreme ce C. civ. face distincția între aceste două tipuri de acțiuni privind filiația, iar conform art. 435 alin. (1) C. civ., atât timp cât o legătură de filiație legal stabilită nu a fost contestată în justiție, nu se poate stabili, pe nicio cale, o altă filiație, competența alternativă prevăzută de art. 113 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. nu se referă la toate acțiunile privitoare la filiație, ci doar la cele privitoare la stabilirea filiației, scopul normei fiind aceea de a-l proteja pe descendentul care dorește stabilirea filiației.

Or, cererea reclamantului, prin care acesta solicită a se constata că nu este tatăl minorei C., nu este o acțiune în stabilirea filiației, ci o acțiune de înlăturare a filiației față de tată, astfel încât în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 113 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Prin sentința nr. 399/04.05.2023, Judecătoria Săveni, a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată având ca obiect tăgada paternității față de minora C., precum și a cererii accesorii acesteia, referitoare la radierea numelui reclamantului de pe certificatul de naștere al minorei, în favoarea Judecătoriei Sânnicolau Mare; a constatat conflictul negativ și a înaintat dosarul pentru soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție; în temeiul art. 99 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., a disjuns capătul de cerere având ca obiect desfacerea căsătoriei încheiate de părți, precum și cererea accesorie acestuia vizând revenirea pârâtei la numele anterior căsătoriei și a dispus crearea unui nou dosar.

A reținut instanța că reclamantul, prin cererea de chemare în judecată, a învestit Judecătoria Sânnicolau Mare cu două capete de cerere principale, primul având ca obiect divorțul, iar cel de-al doilea vizând tăgada paternității, soluționarea oricăruia dintre ele nedepinzând de modul de rezolvare a celuilalt, ambele fiind întemeiate pe fapte sau cauze diferite.

În ceea ce privește primul capăt de cerere principal, referitor la divorț, precum și capătul de cerere accesoriu acestuia, având ca obiect revenirea pârâtei la numele avut anterior căsătoriei, instanța a apreciat că Judecătoria Săveni este competentă din punct de vedere teritorial să soluționeze pricina, întrucât competența în materia divorțului este reglementată, cu caracter imperativ, de dispozițiile art. 915 C. proc. civ., fiind exclusivă și de ordine publică, neputând fi înlăturată de părți, situație în care excepția de necompetență teritorială poate fi invocată, în condițiile art. 130 alin. (2) C. proc. civ., inclusiv de instanță, din oficiu, la primul termen de judecată cu părțile legal citate, astfel cum a statuat, în mod constant, și Înalta Curte de Casație și Justiție prin deciziile date în soluționarea conflictelor negative de competență în această materie, cu care a fost învestită, exemplificând în acest sens decizia nr. 1478/07.09.2016.

Așadar, atât timp cât din actele dosarului reiese că, imediat după încheierea căsătoriei, soții au locuit în Germania, iar, din cauza neînțelegerilor dintre aceștia, pârâta a revenit în țară și s-a stabilit în localitatea Petricani, orașul Săveni, județul Botoșani, unde locuiește și în prezent, în mod evident, prin raportare la dispozițiile art. 915 teza a II-a C. proc. civ., competența de soluționare a cauzei revine judecătoriei în circumscripția căreia își are locuința pârâta, respectiv Judecătoria Săveni, fiind lipsit de orice relevanță domiciliul menționat în actul de identitate al pârâtei, câtă vreme legiuitorul se referă la locuința soților și nu la domiciliul acestora.

Referitor la capătul de cerere principal, având ca obiect tăgada paternității față de minora C., precum și la cererea accesorie acestuia, privind radierea numelui reclamantului de pe certificatul de naștere al minorei, instanța a reținut că legiuitorul nu a stabilit o competență teritorială de ordine publică, ci una de ordine privată, care poate fi invocată doar de către părți, prin întâmpinare, nu și de instanță din oficiu și prin urmare, atât timp cât pârâta nu invocat excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Sânnicolau Mare, în condițiile legii, competența a de soluționare a acestor capete de cerere revine instanței mai întâi sesizate.

Că este așa, rezultă din dispozițiile art. 113 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., care prevăd că, în afară de instanțele prevăzute la art. 107-112, mai este competentă și instanța domiciliului reclamantului, în cererile privitoare la stabilirea filiației, astfel încât, în această materie, reclamantul are facultatea de a alege între instanța de la domiciliul său și instanța de la domiciliul pârâtului.

III. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Înalta Curte, competentă să soluționeze conflictul conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sânnicolau Mare, pentru argumentele expuse în continuare.

Desesizarea celor două instanțe aflate în conflict a fost determinată de interpretarea diferită a normelor procedurale în materia competenței teritoriale în litigiile având ca obiect "tăgadă de paternitate".

Întrucât pentru capătul de cerere privind divorțul și cererile accesorii s-a dispus disjungerea și formarea unui dosar distinct, înregistrat pe rolul Judecătoriei Săveni, obiectul cauzei este reprezentat de solicitarea reclamantului de a se constata că nu este tatăl natural al minorei C., și drept urmare, să se dispună obligarea Oficiului de Stare Civilă al orașului Reghine, județul Mureș, să procedeze la radierea numelui reclamantului de la rubrica "tatăl", din actul de naștere nr. 533/29.10.2021.

Înalta Curte constată că, în speță, pentru soluționarea cererii cu care a fost învestită instanța de judecată, tăgadă de paternitate, a fost instituită o competență teritorială alternativă, în termenii art. 113 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., pe lângă instanța de la domiciliul pârâtului, prevăzută de art. 107 C. proc. civ., putând fi învestită și instanța de la domiciliul reclamantului.

Totodată, deși dispozițiile art. 113 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. consacră un drept de opțiune al reclamantului în materia stabilirii filiației, aceste norme rămân imperative, deoarece cererile se adresează, în mod imperativ, exclusiv uneia din cele două instanțe determinate de legiuitor, cea de la domiciliul pârâtului (art. 107) sau cea de la domiciliul reclamantului, prevăzută alternativ.

Deci, aceste prevederi legale consacră o competență teritorială exclusivă, fundamentată pe principiul protecției reclamantului, căruia îi este recunoscut un drept de opțiune, întrucât numai reclamantul poate aprecia care așezare în teritoriu a instanței servește cel mai bine protejării drepturilor și intereselor sale legitime.

O asemenea concluzie se întemeiază pe dispozițiile art. 126 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora "părțile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, și prin declarație verbală în fața instanței ca procesele privitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competență este exclusivă".

Reiese, din aceste dispoziții legale, că părțile pot deroga de la normele de competență teritorială doar în pricinile privitoare la bunuri și la alte drepturi de care pot dispune, ceea ce înseamnă că doar în asemenea situații normele de competență teritorială sunt de ordine privată.

Per a contrario, în celelalte cereri normele de competență teritorială sunt de ordine publică, deci imperative.

Rezultă că, în cererile privitoare la stabilirea filiației, reclamantul are un drept de opțiune numai între judecătoria în a cărei circumscripție își are el domiciliul și cea în a cărei circumscripție se află domiciliul pârâtului.

Prin urmare, întrucât reclamantul și-a manifestat dreptul de opțiune reglementat de lege în sensul de a învesti instanța de la domiciliul său, în speță Judecătoria Sânnicolau Mare, în acord cu dispozițiile legale anterior menționate, competența de soluționare a pricinii aparține acestei instanțe.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sânnicolau Mare.