ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1589/2024

Ședința publică din data de 11 iunie 2024

Asupra conflictului negativ de competență constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Tecuci la data de 26 septembrie 2022, sub nr. x/2022, reclamanta A. a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, în contradictoriu cu pârâtul B., să se dispună desfacerea căsătoriei în temeiul art. 373 alin. (1) lit. a) C. civ. și revenirea la numele anterior, acela de "Minuț".

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 373 și următoarele C. civ.

2.1. Prin sentința civilă nr. 1683 din data de 12 octombrie 2023, Judecătoria Tecuci a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Roman.

Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Tecuci, având în vedere înscrisurile depuse la dosarul cauzei, raportat la ultimul domiciliu comun al părților, a reținut că în speță devin aplicabile dispozițiile art. 915 alin. (1) teza I C. proc. civ., în sensul că prezenta cerere de divorț este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a părților, în condițiile în care soțul pârât locuiește în continuare în această circumscripție, fapt confirmat și prin datele de stare civilă din actul de identitate.

Totodată, față de împrejurarea că părțile au depus la dosar un înscris sub semnătură privată privind alegerea de competență, a reținut faptul că această posibilitate conferită părților de a conveni expres asupra alegerii oricărei judecătorii din Romania spre a soluționa cererea de divorț este prevăzută de dispozițiile art. 915 alin. (2) C. proc. civ., ce presupun existența situației premisă ca ambele părți să nu locuiască în țară, ceea ce nu este cazul în prezenta speță, întrucât la dosarul cauzei nu există o dovadă certă a faptului că pârâtul este plecat în Anglia, ci doar susținerile numitei C., sora pârâtului.

Făcând aplicarea prevederilor art. 915 alin. (1) teza I C. proc. civ. și constatând că ultimul domiciliu comun al soților a fost în municipiul Roman, județul Neamț, acest domiciliu fiind în continuare activ, că reclamanta are reședința în Anglia, iar pârâtul domiciliază în județul Neamț, a apreciat că Judecătoria Roman este instanța competentă a soluționa prezentul litigiu.

2.2. Învestită cu soluționarea cauzei prin declinare de competență, Judecătoria Roman, prin sentința civilă nr. 1070 din data de 25 aprilie 2024: a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu; a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătorie Tecuci; a constatat existența conflictului negativ de competență; a constatat suspendată judecarea cauzei; a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului de competență.

Astfel, Judecătoria Roman a făcut aplicarea prevederilor art. 915 alin. (2) C. proc. civ., reținând că nici reclamanta și nici pârâtul nu mai locuiesc în România.

Prin urmare, a apreciat că, în speță, competența de soluționare a cauzei aparține judecătoriei cu privire la care părțile au încheiat un acord, respectiv Judecătoriei Tecuci.

II. Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Dispozițiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ. prevăd că există conflict negativ de competență atunci când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanță învestită își declină la rândul său competența în favoarea uneia dintre instanțele care anterior s-au declarat necompetente.

În prezenta cauză, Judecătoria Tecuci și Judecătoria Roman și-au declinat reciproc competența de soluționare a cauzei, prezentul conflict negativ de competență fiind generat de aplicarea unor norme de competență diferite, în contextul în care fiecare dintre cele două instanțe au stabilit o altă situație de fapt.

Procedura divorțului este reglementată de dispozițiile art. 915-935 C. proc. civ. care conțin norme juridice cu caracter special, derogatorii de la normele generale de competență teritorială prevăzute de C. proc. civ., în baza principiului specialia generalibus derogant.

Potrivit dispozițiilor art. 915 alin. (1) C. proc. civ., cererea de divorț este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților. Dacă soții nu au avut locuință comună sau dacă niciunul dintre soți nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cea din urmă locuință comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripția căreia își are locuința pârâtul, iar când pârâtul nu are locuința în țară și instanțele române sunt competente internațional, este competentă judecătoria în circumscripția căreia își are locuința reclamantul.

Totodată, alin. (2) al aceluiași articol prevede că, dacă nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuința în țară, părțile pot conveni expres să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România.

Așadar, în materie de divorț, competența teritorială aparține instanței în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților, dacă sunt îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiții: cei doi soți să fi avut o locuință comună și cel puțin unul dintre soți să mai locuiască în circumscripția respectivei instanțe.

În speță, ambele instanțe au reținut că ultima locuință comună a părților a fost în municipiul Roman, județul Neamț, însă Judecătoria Tecuci a făcut aplicarea art. 915 alin. (1) teza I C. proc. civ., reținând că pârâtul locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află ultima locuință comună a soților, iar Judecătoria Roman a stabilit competența de soluționare a litigiului dând eficiență prevederilor alin. (2) al aceluiași articol și convenției părților privind alegerea instanței competente, apreciind că, din actele dosarului, rezultă că ambele părți nu mai locuiesc în țară.

Cum, în mod necontestat, s-a stabilit că părțile au avut domiciliul comun în municipiul Roman, județul Neamț, iar, la data formulării acțiunii, reclamanta locuia în Anglia, astfel cum s-a arăta chiar de către aceasta prin cererea de chemare în judecată, în condițiile în care între părți a intervenit o conveție privind alegerea instanței competente a soluționa cererea de divorț, ceea ce interesează în soluționarea prezentului conflict negativ de competență este locuința pârâtului, la data sesizării instanței.

Este adevărat că, prin adresa nr. x din data de 20 martie 2023, Direcția de Asistență Socială a Municipiului Roman a comunicat instanței faptul că la adresa din municipiul Roman, județul Neamț locuiește sora pârâtului care a declarat faptul că atât reclamanta, cât și pârâtul locuiesc în Anglia, însă aceste relații nu relevă care era locuința pârâtului la data sesizării instanței - 26 septembrie 2022 -, ci se referă la situația acestuia la aproximativ 6 luni de la depunerea cererii de divorț.

De asemenea, aceeași concluzie se impune și în privința înscrisurilor depuse de reclamantă în dosarul Judecătorie Tecuci, având în vedere că acestea certifică plata unor venituri salariale către pârât în luna octombrie 2023.

Or, potrivit dispozițiilor art. 107 alin. (2) C. proc. civ.:

"Instanța rămâne competentă să judece procesul chiar dacă, ulterior sesizării, pârâtul își schimbă domiciliul sau sediul.", aceste prevederi legale constituind o consacrare expresă a faptului că pentru stabilirea competenței teritoriale, ceea ce prezintă importanță este domiciliul/sediul/reședința pe care părțile le au la momentul sesizării instanței, fiind lipsită de relevanță din această perspectivă o eventuală schimbare ulterioară a acestora.

Prin urmare, Înalta Curte constată că niciunul dintre actele dosarului nu face dovada că, la data de 26 septembrie 2022 - data formulării cererii de chemare în judecată -, pârâtul nu mai locuia la adresa din municipiul Roman, județul Neamț, unde părțile au avut ultima locuință comună, ci în Anglia, astfel că, în favoarea acestuia operează o prezumție simplă bazată pe mențiunile din cererea de chemare în judecată și din cuprinsul convenției privind alegerea de competență, prin care s-a indicat că domiciliul pârâtului este în municipiul Roman, județul Neamț.

Ca atare, în contextul în care, la data sesizării instanței pârâtul locuia la adresa unde părțile au avut ultima locuință comună, Înalta Curte reține că, în speță, instanța competentă a soluționa litigiul se stabilește în raport de prevederile art. 915 alin. (1) C. proc. civ., nefiind îndeplinite condițiile reglementate de alin. (2) al aceluiași articol pentru a se putea valorifica alegerea părților în sensul ca Judecătoria Tecuci să judece cererea de divorț.

Având în vedere circumstanțele expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte, făcând aplicarea dispozițiilor art. 915 alin. (1) C. proc. civ., stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Roman, ca instanță în a cărei circumscripție s-a aflat ultimul domiciliu comun al soților și în care, la data sesizării instanței, locuia pârâtul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Roman.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 iunie 2024.