ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1521/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a Civilă sub nr. x/2021, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta CTG S.R.L., ca, prin hotărârea ce va fi pronunțată, să se dispună: obligarea pârâtei la plata sumei de 65.988 RON (55.404 RON fără TVA), reprezentând triplul remunerației datorate artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, în perioada 01.07.2018-30.06.2021; obligarea pârâtei la plata sumei de 10.093,12 RON, reprezentând penalități de întârziere, calculate până la data de 31.05.2021, precum și la plata în continuare a penalităților de întârziere în cuantum de 0,1%, până la data achitării integrale a remunerației de mai sus; obligarea pârâtei la încheierea autorizației/licenței neexclusive cu CREDIDAM pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual pentru spațiile administrate, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 38/13.01.2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2021, a fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamanta A. – CREDIDAM și a fost obligată pârâta CTG S.R.L. să plătească reclamantei suma de 65.988 RON (fără TVA), reprezentând triplul remunerației datorate artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, în perioada 01.07.2018-30.06.2021. Totodată, a fost obligată pârâtă să încheie autorizație/licență pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual pentru spațiile administrate. A fost respinsă, în rest, acțiunea, ca neîntemeiată, și a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 1.420 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 1.300 RON onorariu avocat, 100 RON taxă timbru și 20 RON RECOM.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 59A din data de 18 ianuarie 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă CTG S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 38/13.01.2022, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2021, apelanta pârâtă fiind obligată la plata către intimata reclamantă a sumei de 800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în apel.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 59A din data de 18 ianuarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs pârâta B. S.R.L., invocând motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) punctele 3, 6 și 8 C. proc. civ. În esență, recurenta a contestat modalitatea de determinare a cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantei, susținând că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996, prin care este instituită regula potrivit căreia titularii de drepturi de autor sau de drepturi conexe dreptului de autor (ultima fiind situația din speță) sau organismele de gestiune colectivă care îl reprezintă pot solicita repararea prejudiciului material cauzat prin încălcarea respectivelor drepturi, luând în considerare criterii cum sunt: consecințele economice negative, în special câștigul nerealizat, beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor și, atunci când este cazul, alte elemente în afara factorilor economici, cum ar fi daunele morale cauzate titularului dreptului, și nu prevederile art. 139 alin. (2) lit. b) din același act normativ, care permit acordarea de despăgubiri reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, întrucât, acestea din urmă nu stabilesc decât o excepție de la regula anterior menționată, excepție care devine operantă numai în cazul în care nu se pot aplica criteriile de la lit. a), această concluzie rezultând neechivoc din chiar modul de redactare a textelor de lege în discuție (prin utilizarea de către legiuitor a sintagmei fie...fie). Pentru motivele arătate și observând că reclamanta nu a invocat cauzarea unor prejudicii de altă natură decât câștigul nerealizat, câștig care, în speță, este reprezentat de cuantumul remunerațiilor cuvenite potrivit tarifelor menționate în cuprinsul tabelelor din Metodologia aprobata prin Decizia O.R.D.A. nr. 399/2005, recurenta a solicitat să se constate că instanța nu putea să o oblige decât la plata despăgubirilor pentru perioada aferenta, iar nu la plata triplului sumelor respective. Sub un alt aspect, recurenta a solicitat să se constate că, pentru perioada analizată, respectiv 01.07.2018 - 30.06.2021, conform Deciziilor ORDA 399/2006, 120/2016 și 26/2000, suma reprezentând câștigul nerealizat nu a fost calculată corect, aceasta fiind, în realitate, mult mai mică decât cea solicitată de către reclamantă și admisă de către instanța de fond. Astfel, conform Deciziilor ORDA menționate mai sus, prejudiciul pe cei trei ani de zile, raportat la unitățile nedeclarate și administrate de către societatea pârâtă, este de 12.528 RON, respectiv (pentru C., 3* 1.512 RON, D. 1.512 RON, E."- 2.448 RON, F. 1.008 RON x 7 =7.055 Iei), și nu de l/3 din 65.988 RON sau din 55.504 fără TVA, așa cum ar rezulta din calculul reclamantei, validat atât de către instanța de fond, cât și de către instanța de apel, fără a se dispune o expertiză contabilă în prezenta cauza, deși administrarea probei era obligatorie, dar instanța a respins-o. Subsumat unui alt motiv de recurs, pârâta a susținut că în mod greșit instanța de apel a respins excepția necompetenței teritoriale a primei instanțe în soluționarea cauzei, excepție întemeiată pe dispozițiile Deciziei nr. 21/27.09.2021 a ÎCCJ și invocată de pârâtă în calea de atac, recurenta considerând că, atât timp cât în discuție era o competență teritorială exclusivă, respectiv locul producerii prejudiciului, instanța de apel era obligată, raportat la dispozițiile art. 130 pct. 2 și art. 131 pct. 1 C. proc. civ., să admită excepția și să trimită cauza instanței competente, respectiv Tribunalului Bacău, invocarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 130 alin. (3) C. proc. civ., în fundamentarea soluției de respingere a excepției, fiind nelegală. Pentru aceste motive, pârâta a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre competentă soluționare Tribunalului Bacău. În subsidiar, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, pe fond, în urma analizării motivelor invocate, respingerea acțiunii.

Apărările formulate în cauză În termen legal, intimata - reclamantă A. – CREDIDAM a formulat întâmpinare, solicitând, în principal, constatarea nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., pentru neîncadrarea criticilor aduse deciziei atacate în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat, apreciind că niciuna dintre susținerile formulate de recurentă prin cererea de recurs nu justifică o soluție de casare a deciziei instanței de apel. Astfel, a solicitat să se constate, pe de o parte, că în mod corect instanța de apel a apreciat că excepția necompetenței primei instanțe nu mai putea fi pusă în discuție direct în calea de atac, câtă vreme nu a fost invocată în termenul legal, chiar în fața instanței de fond, iar, pe de altă parte, că, în ceea ce privește modalitatea de calculare a despăgubirilor la plata cărora a fost obligată pârâta, în mod corect instanța de apel a dat eficiență dispozițiilor art. 188 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996 (fostul art. 139 alin. (1) lit. a), în conformitate cu prevederile art. 3.12 din Decizia ORDA nr. 120/2016. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. II.1. Examinând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată de intimata reclamantă prin întâmpinare, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată și se impune a fi respinsă, ca atare, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, între altele, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Potrivit aliniatului 3 al aceluiași articol, mențiunea privind motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea acestora este prevăzută sub sancțiunea nulității. Casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, acestea fiind enumerate în cuprinsul textului art. 488 alin. (1) C. proc. civ., la punctele 1-8. Potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Așadar, pentru a opera nulitatea recursului în condițiile textului legal mai sus citat, este necesar ca cererea de recurs să nu cuprindă critici propriu-zise la adresa deciziei atacate sau să cuprindă susțineri ce nu ar putea fi circumscrise motivelor de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ. Prin urmare, sancțiunea privește calea de atac în ansamblul său, astfel încât aceasta nu va opera în măsura în care cel puțin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, susceptibilă de a fi analizată în contextul art. 488 alin. (1) pct. 1 – 8 C. proc. civ., și chiar dacă partea nu le-a încadrat în drept sau a procedat la o încadrare juridică eronată, urmând a nu fi primite și analizate criticile de netemeinicie, prin care se urmărește schimbarea situației de fapt reținute de instanța de apel, pe baza probelor administrate. Examinând cererea de recurs formulată de pârâta CTG S.R.L., din perspectiva respectării exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că, deși în cuprinsul acesteia se regăsesc și susțineri de fapt (cum ar fi, de exemplu, cele în cadrul cărora recurenta a contestat calculul despăgubirilor la plata cărora a fost obligată și a prezentat propria viziune asupra modului în care acesta ar fi trebuit să fie făcut, prin raportare la perioada 01.07.2018 – 30.06.2021, defalcat pe fiecare unitate de cazare), susțineri care, în mod evident, nu pot face obiect de analiză pentru instanța învestită cu soluționarea prezentei căi extraordinare de atac, totuși, există și critici a căror dezvoltare face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Pe de altă parte, deși este adevărat că recurenta nu a încadrat în drept criticile de nelegalitate aduse deciziei atacate, indicând doar în finalul cererii de recurs, în mod generic, ca temei de drept al căii de atac promovate, dispozițiile art. 488 alin. (1) punctele 3, 6 și 8 C. proc. civ., această omisiune nu atrage sancțiunea nulității recursului câtă vreme, raportat la modul în care criticile au fost expuse, acestea pot fi subsumate unuia sau altuia dintre motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele cărora se poate exercita controlul de legalitate al deciziei atacate. Astfel, criticând modalitatea de determinare de către instanța de apel a cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantei, prin raportare la prevederile art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, și susținând că, în speță, erau aplicabile, în realitate, dispozițiile art. 139 alin. (2) lit. a) din același act normativ, recurenta invocă, practic, aplicarea greșită a normelor de drept material, critica astfel formulată circumscriindu-se cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. Pe de altă parte, critica referitoare la greșita soluționare de către instanța de apel a excepției necompetenței materiale a Tribunalului București, critică în cadrul căreia recurenta susține că instanța de apel s-a raportat în mod greșit la dispozițiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., ignorând dispozițiile art. 130 pct. 2 și pe cele ale art. 131 pct. 1 C. proc. civ., se circumscrie cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., întrucât se invocă încălcarea de către instanța de apel a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Totodată, având în vedere că, în opinia recurentei, necompetența ce se pune în discuție este de ordine publică, critica astfel formulată se impune a fi analizată și din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 3 C. proc. civ., indicat, de altfel, de recurentă, ca temei de drept al recursului. În considerarea acestor aspecte, reținând că în cuprinsul cererii de recurs se regăsesc și critici ce pot fi subsumate motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere dispozițiile art. 486 alin. (1) și pe cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va respinge ca nefondată excepția nulității recursului declarat de reclamanta CTG S.R.L., aceasta fiind incidentă numai în situația în care niciuna dintre criticile aduse prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, ipoteză care nu se verifică în speța de față. Este adevărat că, deși se indică de către recurentă și cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., referitor la situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, pârâta nu a invocat și nu a demonstrat incidența niciuneia dintre ipotezele mai sus arătate, ci s-a referit doar la greșita aplicare a art. 139 alin. (2) lit. a) și b) din Legea nr. 8/1996, precum și la greșita soluționare a excepției necompetenței instanței de fond, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. fiind indicat, deci, în mod pur formal. Această împrejurare nu atrage, însă, nulitatea recursului, singura consecință fiind aceea că, în lipsa unor critici concrete subsumate acestui motiv de recurs, el nu va fi analizat. II.2. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurenta pârâtă și prin raportare la actele și lucrările dosarului precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse. Prin acțiunea dedusă judecății în prezenta cauză, reclamanta a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei ca urmare a săvârșirii faptei ilicite de a nu achita remunerația datorată artiștilor interpreți și executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, pentru mai multe unități nedeclarate, administrate de pârâtă. Raportat la probele administrate și la dispozițiilor legale aplicabile, instanțele de fond au constatat că, în cauză, s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condițiilor răspunderii civile delictuale, respectiv, fapta ilicită, constând în comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora precum și/sau a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual aparținând artiștilor interpreți, fără a deține autorizații/licențe neexclusive din partea CREDIDAM și fără a achita remunerațiile echitabile cuvenite acestora prin lege, prejudiciul, reprezentând echivalentul remunerațiilor care ar fi fost datorate pentru o utilizare legală, conform Legii nr. 8/1996 și normelor de aplicare a legii, metodologiile prevăzând despăgubiri echivalente la nivelul triplului sumelor legal datorate, precum și legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, activitatea de comunicare publică desfășurată de pârâtă în incinta unităților deținute fiind de natură a cauza prejudicii artiștilor interpreți, câtă vreme aceasta s-a desfășurat în lipsa autorizației/licenței neexclusive din partea CREDIDAM și fără a se achita remunerațiile datorate, potrivit metodologiilor. Ca urmare, reținând calculul efectuat de reclamantă, în conformitate cu dispozițiile art. 3.12 din Decizia ORDA nr. 120/2016, instanța de fond a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 65.988 RON fără TVA (21.966 RON x 3), reprezentând remunerația datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, în perioada 01.07.2018-30.06.2021, soluția fiind menținută și în apel. Pe calea prezentului recurs, recurenta contestă modalitatea de determinare a cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantei, susținând, pe de o parte, că, în cauză, erau aplicabile criteriile reglementate de dispozițiile art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996, și nu cele de la lit. b) a aceluiași text legal, care devin operante numai în cazul în care nu se pot aplica criteriile de la lit. a), iar, pe de altă parte, că, atât timp cât reclamanta nu a invocat cauzarea unor prejudicii de altă natură decât câștigul nerealizat, câștig care, în speță, este reprezentat de cuantumul remunerațiilor cuvenite potrivit tarifelor menționate în cuprinsul tabelelor din Metodologia aprobata prin Decizia O.R.D.A. nr. 399/2005, instanța nu putea să o oblige decât la plata despăgubirilor pentru perioada aferentă, iar nu la plata triplului sumelor respective. Criticile sunt nefondate. Dispozițiile art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, devenit art. 188 alin. (2), după republicarea actului normativ, instituie modalitatea de stabilire a despăgubirilor de către instanța de judecată, pentru repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului de autor sau a drepturilor conexe, și anume: prin utilizarea unor criterii, cum ar fi consecințele economice negative, în special câștigul nerealizat, beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor și, atunci când este cazul, alte elemente în afara factorilor economici, cum ar fi daunele morale cauzate titularului dreptului [art. 188 alin. (2) lit. a)]; și, în mod subsidiar, atunci când nu se pot aplica criteriile mai sus enumerate, prin acordarea de despăgubiri reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite [art. 188 alin. (2) lit. b)]. Modalitatea de despăgubire instituită de art. 188 alin. (1) lit. a) din lege este similară celei instituite de dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale. Astfel, așa cum art. 1.385 din C. civ. instituie principiul reparării integrale a prejudiciului, prin luarea în calcul a pierderii efectiv suferite, a beneficiului nerealizat, precum și a cheltuielilor pe care victima faptei ilicite le-a făcut în îndeplinirea obligației legale de a evita sau limita prejudiciul, prevederile art. 188 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996 reglementează evaluarea prejudiciului prin raportare la consecințele economice negative suferite de partea prejudiciată (în special câștigul nerealizat de către titularul dreptului, precum și beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor), precum și la prejudiciul moral cauzat titularului dreptului. Dat fiind caracterul specific al drepturilor de proprietate intelectuală, ce poartă asupra unor bunuri necorporale (opere audiovizuale sau programe pentru calculator), precum și modalitatea facilă de utilizare ilegală, prin intermediul mijloacelor moderne de comunicație electronică, este evident că, în domeniul proprietății intelectuale, dovedirea întinderii exacte a prejudiciului este o veritabilă probatio diabolica, având în vedere numărul imposibil de cuantificat al încălcărilor produse prin intermediul mijloacelor de comunicație electronică. Din acest motiv, atunci când nu se pot aplica criteriile de evaluare cuprinse la lit. a), iar prejudiciul nu poate fi cuantificat, instanța de judecată ia în considerare modalitatea subsidiară de evaluare a acestuia, reglementată de lit. b) a art. 188 alin. (2) din lege, procedând la acordarea de despăgubiri reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite. Este și cazul speței de față în care se solicită antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora precum și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual aparținând artiștilor interpreți, fără a deține autorizație sau licență exclusivă și fără a achita remunerațiile echitabile cuvenite acestora prin lege, faptă ce s-a perpetuat pe o perioadă îndelungată de timp, 01.07.2018-30.06.2021, la nivelul mai multor unități administrate de pârâtă și nedeclarate, fiind evident că o cuantificare a prejudiciului concret suferit de reclamantă, prin raportare la criteriile reglementate de art. 188 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996, este imposibil de realizat. În aceste circumstanțe, este pe deplin justificată instituirea unei despăgubiri, apelând la criteriul redevenței legale datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, instanța de fond și cea devolutivă făcând o corectă aplicare a dispozițiilor art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, astfel că, susținerile în sens contrar formulate de recurenta pârâtă urmează a fi înlăturate ca neîntemeiate. Nefondată este și susținerea potrivit căreia, pentru câștigul nerealizat invocat de reclamantă, câștig care, în speță, este reprezentat de cuantumul remunerațiilor cuvenite potrivit tarifelor menționate în cuprinsul tabelelor din Metodologia aprobata prin Decizia O.R.D.A. nr. 399/2005, instanța nu putea să o oblige pe pârâtă decât la plata despăgubirilor pentru perioada aferentă, iar nu la plata triplului sumelor respective. Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că referirea recurentei la Metodologia aprobata prin Decizia O.R.D.A. nr. 399/2005 este greșită întrucât, pentru perioada supusă analizei în speță, pe parcursul căreia au fost comise faptele ilicite, 01.07.2018 – 30.06.2021, metodologiile în temeiul cărora se colectează tarifele fixe lunare sunt cele aprobate prin deciziile ORDA nr. 120/2016 și 60/2019. Pe de ală parte, Înalta Curte reține că despăgubirea constând în triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite își găsește corespondent deplin în dispozițiile legale aplicabile litigiului, atât art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, cât și art. 3.12 din Metodologia de calcul aprobată prin Decizia ORDA nr. 120/20016 instituind-o ca atare. Prin urmare, instanța nu putea apela la o altă modalitate de stabilire a despăgubirii decât cea reglementată de lege astfel că, și din această perspectivă decizia instanței de apel este legală, normele de drept material fiind corect aplicate. Dincolo de acest aspect, opinia pârâtei în sensul că ar trebui să plătească doar contravaloarea câștigului nerealizat de reclamantă, respectiv cuantumul remunerațiilor datorate potrivit legii și nu triplul acestora, este de neacceptat, întrucât autorul faptei ilicite nu este în situația unui debitor contractual, ținut să răspundă numai pentru prejudiciul previzibil la momentul încheierii contractului, posibilitatea acordării de către instanța de judecată a unei despăgubiri reprezentând triplul sumei ce ar fi fost legal datorată pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite reprezentând, de fapt, chiar transpunerea legală a dreptului comun în materia răspunderii civile delictuale, respectiv regula răspunderii pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, atât pentru pagubele previzibile, cât și pentru cele neprevizibile. Este evidentă funcția preventivă a acestei modalități de stabilire a despăgubirii, constând în triplul sumelor care ar fi fost datorate în mod legal, cu rol de combatere a pirateriei în domeniu, dat fiind faptul că eventuala obligare doar la plata redevenței legal datorate l-ar favoriza pe autorul faptei ilicite, care ar fi, practic, în situația de a plăti aceeași sumă de bani, indiferent de utilizarea legală sau ilegală a dreptului de proprietate intelectuală, ceea ce ar fi neechitabil. De altfel, Curtea reține că prevederile art. 188 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, republicată, reprezintă transpunerea în legislația internă a dispozițiilor Directivei 2004/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală. În conformitate cu art. 13 din această directivă, la stabilirea daunelor-interese, autoritățile judecătorești: a) "iau în considerare toate aspectele necesare, cum ar fi consecințele negative suferite de partea prejudiciată, inclusiv câștigul nerealizat, orice beneficiu fără justă cauză realizat de contravenient și, dacă este cazul, alte elemente în afara factorilor economici, cum ar fi prejudiciul moral cauzat titularului dreptului prin încălcarea drepturilor sale" - [reglementare identică cu cea cuprinsă în art. 188 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996], sau, ca alternativă, b) "pot hotărî, dacă este cazul, să fixeze o sumă forfetară pentru daunele-interese, pe baza unor elemente cum ar fi cel puțin valoarea redevențelor sau a drepturilor care ar fi fost datorate în cazul în care contravenientul ar fi cerut autorizația de a utiliza dreptul de proprietate intelectuală respectiv" - [similar art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996]. În același sens este și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, potrivit căreia un titular de drepturi patrimoniale de autor încălcate poate impune autorului faptei ilicite să îl despăgubească pentru prejudiciul cauzat prin plata unei sume echivalente cu dublul valorii unei redevențe/taxe ipotetice, în cazul în care legislația națională aplicabilă prevede o astfel de posibilitate. S-a reținut că, în cazul în care a fost încălcat un drept de proprietate intelectuală, simpla plată a unei redevențe/taxe ipotetice nu poate garanta despăgubirea pentru întreg prejudiciul real suferit, dat fiind faptul că plata redevenței respective nu ar asigura, în sine, rambursarea niciunui cost legat de cercetarea și identificarea eventualelor fapte de încălcare, despăgubirea pentru posibilul prejudiciu moral sau plata de dobânzi pentru sumele datorate (Hotărârea Curții din 25 ianuarie 2017, pronunțată în Cauza C-367/15 - OTK, paragrafele 26, 30 și 32, precum și, de asemenea, Hotărârea Curții din 17 martie 2016, pronunțată în Cauza C-99/15 Liffers, paragraful 18). De asemenea, s-a reținut că utilizarea metodei forfetare înseamnă, în mod inerent, că este posibil ca daunele-interese astfel stabilite să nu fie exact proporționale cu prejudiciul real suferit și că cerință de cauzalitate nu trebuie interpretată și aplicată într-o manieră excesiv de strictă în această privință. Pentru aceste motive, criticile recurentei vor fi înlăturate ca neîntemeiate. Susținerile pârâtei din cuprinsul motivelor de recurs referitoare la cuantumul concret al despăgubirilor la plata cărora consideră că ar fi trebuit să fie obligată, susțineri în cadrul cărora își exprimă nemulțumirea cu privire la corectitudinea operațiunii de determinare a acestora, efectuate de instanțele de fond, și care includ propriul calcul făcut de recurentă, pe fiecare unitate administrată și nedeclarată, nu vor fi analizate întrucât presupun verificarea unor aspecte de fapt, ce nu țin de nelegalitatea deciziei atacate ci, cel mult, de netemeinicia acesteia, ele nepunând problema încălcării de către instanța de apel a unor norme de drept material sau procesual, astfel că excedează cadrului restrictiv impus de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele căruia poate fi exercitat controlul de legalitate al deciziei atacate în cadrul prezentei căi extraordinare de atac. Cât privește referirea recurentei la proba cu expertiza contabilă solicitată în apel, probă respinsă de instanța devolutivă, Înalta Curte constată că, prin criticile formulate prin motivele de recurs, pârâta invocă, practic, încălcarea normelor de procedură referitoare la admisibilitatea, încuviințarea și aprecierea probelor, acestea putând fi subsumate cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ. Din verificarea deciziei atacate rezultă că, într-adevăr, în apel, pârâta a solicitat efectuarea unei expertize contabile, probă respinsă de Curtea de Apel București, prin încheierea din data de 18.01.2023, cu motivarea că nu a fost indicată de către parte o teză probatorie concretă. În opinia recurentului, această probă a fost în mod greșit respinsă, câtă vreme era utilă cauzei și chiar obligatorie. Criticile sunt nefondate. În conformitate cu dispozițiile art. 258 alin. (1) în referire la art. 255 alin. (1) C. proc. civ., probele se încuviințează numai în măsura în care sunt admisibile potrivit legii și dacă pot duce la soluționarea procesului. Înainte de a fi încuviințate, probele propuse în condițiile reglementate de C. proc. civ. trebuie puse în discuția părților, pentru respectarea principiului contradictorialității și al dreptului la apărare, reguli fundamentale ale procesului civil, înscrise în art. 13 și art. 14 C. proc. civ. Asupra încuviințării probelor instanța se pronunță printr-o încheiere preparatorie, conform art. 258 alin. (2) C. proc. civ., judecătorul putând admite sau respinge probele propuse de părți, după cum apreciază cu privire la concludența, utilitatea și necesitatea acestora în proces. Potrivit textului legal menționat, încheierea prin care se încuviințează probele va arăta faptele ce vor trebui dovedite, mijloacele de probă acceptate, precum și obligațiile ce revin părților în legătură cu administrarea acestora. În egală măsură, dat fiind faptul că nicio măsură nu poate fi dispusă de instanță fără a fi argumentată, respingerea unei probe solicitate trebuie, la rândul ei, motivată, prin raportare la cerințele impuse de art. 255 alin. (1) C. proc. civ. În contextul reperelor enunțate, Înalta Curte constată că, în speță, cererea de administrare de probe formulată de apelanta pârâtă în calea devolutivă de atac a fost discutată la termenul din data de 18.01.2023, fiind respinsă motivat de către instanța de apel, care s-a raportat, în analiza sa, la cerințele impuse de prevederile art. 255, 258 și 479 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că proba cu expertiza contabilă nu se impune a fi administrată câtă vreme nu a fost indicată nicio teză probatorie concretă. Aprecierea instanței devolutive asupra aptitudinii probei de a conduce la soluționarea procesului nu poate fi cenzurată pe calea recursului, întrucât această chestiune vizează netemeinicia, și nu nelegalitatea hotărârii atacate, așa încât criticile recurentei prin care se tinde la reaprecierea caracterului util al probei solicitate în apel, respinse de instanță, nu vor fi analizate. În raport de aceste considerente, se constată că motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ. nu este incident în cauză. Cu referire la motivul de recurs ce vizează modul de soluționare a excepției necompetenței teritoriale a instanței de fond, Înalta Curte reține următoarele: Excepția a fost invocată de pârâtă, în calea de atac a apelului, în considerarea deciziei nr. 21/2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, instanța devolutivă reținând tardivitatea invocării ei, în raport de dispozițiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ. Pe calea prezentului recurs, pârâta susține că, atât timp cât în discuție era o competență teritorială exclusivă, respectiv locul producerii prejudiciului, instanța de apel era obligată, raportat la dispozițiile art. 130 pct. 2 și art. 131 pct. 1 C. proc. civ., să admită excepția și să trimită cauza instanței competente, respectiv Tribunalului Bacău, invocarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 130 alin. (3) C. proc. civ., în fundamentarea soluției de respingere a excepției, fiind nelegală. Sub un prim aspect, Înalta Curte reține că necompetența, fiind generată de încălcarea normelor de competență prescrise de lege, este, în funcție de caracterul normelor încălcate, de ordine publică sau de ordine privată. Art. 129 C. proc. civ. prevede expres și limitativ cazurile de necompetență de ordine publică, respectiv: când litigiul nu este de competența instanțelor judecătorești și se încalcă competența generală; când acțiunea este de competența unei instanțe de alt grad decât cea sesizată și se încalcă competența materială; când cauza este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura și se încalcă competența teritorială exclusivă. Necompetența este de ordine privată în celelalte situații decât cele trei strict și limitativ menționate mai sus. În materia competenței teritoriale, regula de drept comun este înscrisă în dispozițiile art. 107 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu dispune astfel. În speță, față de obiectul cererii de chemare în judecată și de temeiul de drept invocat, respectiv acțiune în răspundere delictuală, sunt incidente nu numai dispozițiile art. 107 C. proc. civ., care reglementează regula generală de competență teritorială, ci și prevederile art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. Astfel, prin art. 113 C. proc. civ. este stabilită o competență teritorială alternativă, în alin. (1) pct. 9 stipulându-se că, în afară de instanțele prevăzute la art. 107-112, mai este competentă instanța în a cărei circumscripție s-a săvârșit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul pentru cererile privind obligațiile izvorâte dintr-o asemenea faptă. Prin urmare, Înalta Curte reține că, pentru soluționarea cererii cu care a fost învestită instanța de judecată - acțiune în răspundere delictuală - nu a fost instituită o competență teritorială exclusivă, cum în mod eronat susține recurenta, ci, în temeiul dispozițiilor art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., o competență alternativă. În cauză sunt incidente și prevederile cuprinse în art. 116 C. proc. civ., potrivit cărora reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente. Așadar, potrivit dispozițiilor C. proc. civ. menționate anterior, în materia răspunderii civile delictuale sunt competente, din punct de vedere teritorial, mai multe instanțe, alegerea între acestea revenind reclamantului care, prin opțiunea justificată legal de dispozițiile art. 116 C. proc. civ., stabilește pe deplin competența teritorială a instanței. Raportat la aceste dispoziții legale, având în vedere că necompetența teritorială exclusivă vizează situația în care litigiul este dat în competența exclusivă a unei anumite instanțe expres prevăzută de lege, ceea ce nu este cazul în speța de față, Înalta Curte reține că necompetența ce se invocă de către recurenta pârâtă este de ordine privată. În ceea ce privește mijloacele procesuale de invocare a necompetenței, Înalta Curte reține că acestea sunt: excepția de necompetență, atunci când necompetența instanței sesizate cu o cerere de chemare în judecată sau cu o cale de atac se invocă în cursul judecății, respectiv, căile de atac formulate împotriva hotărârii, când instanța se dezînvestește prin pronunțarea uneia dintre hotărârile prevăzute de art. 424 C. proc. civ. Sub aspectul procedurii de invocare a excepției, art. 130 C. proc. civ. indică sfera persoanelor și a momentelor până la care poate fi invocată excepția de necompetență. Astfel, potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ., necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, iar, potrivit art. 130 alin. (3), necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii. Raportat la aceste dispoziții legale, coroborate cu cele ale art. 131 C. proc. civ., potrivit cărora la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece cauza, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate (încheierea are caracter interlocutoriu), rezultă că neinvocarea excepției în termenul stabilit atrage decăderea părții din dreptul de a mai invoca necompetența în calea de atac a apelului, recursului, contestației în anulare sau a revizuirii. În speță, prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul București, reclamanta a învestit în mod legal această instanță, fixând în mod definitiv competența în favoarea ei, câtă vreme aceasta nu a fost contestată de pârâtă, chiar în fața acelei instanțe, prin întâmpinare sau cel mai târziu la primul termen de judecată, astfel că, în raport de dispozițiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., în mod legal instanța de apel a constatat caracterul tardiv al formulării excepției necompetenței Tribunalului, direct în calea de atac. Așadar, din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., decizia Curții de Apel este legală, susținerile în sens contrar formulate de recurenta pârâtă neputând fi primite. În cauză nu se pune problema incidenței motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 3 C. proc. civ., întrucât acesta vizează exclusiv situația hotărârilor date cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, respectiv a necompetenței materiale și a celei teritoriale absolute a instanței de fond, invocată în condițiile legii. Or, în speță, potrivit celor mai sus arătate, necompetența ce se invocă este de ordine privată și, mai mult decât atât, ea nu a fost invocată în termenul procedural, astfel că nu se impune nicio analiză suplimentară. Pentru toate aceste considerente, reținând că niciuna dintre criticile formulate de recurenta pârâtă prin motivele de recurs nu justifică casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de aceasta. Totodată, constatând că recurenta pârâtă este partea care a pierdut procesul, în sensul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va dispune obligarea acesteia către intimata-reclamantă A., la plata sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, potrivit dovezii existente la 34 din dosarul instanței de recurs.