ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1455/2023

Ședința publică din data de 28 septembrie 2023

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă în data de 23 noiembrie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat instanței să dispună recunoașterea dreptului și repararea urgentă a pagubei morale suferite de acesta; stabilirea expresă a nulității absolute a împroprietăririi ilegale a cumpărătorilor casei; stabilirea expresă a nulității absolute a intabulării doar parțiale a dreptului tatălui său în baza sentinței; admiterea cererii de revendicare, liber de orice sarcină, și drept consecință, anularea intabulării celor 180 mp în favoarea cumpărătorilor casei (teren cu care au fost nelegal împroprietăriți cumpărătorii); restituirea în natură către reclamant a terenului de 180 mp în discuție; predarea imobilului către reclamant în termen de 15 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii; radierea din cartea funciară a tuturor înscrierilor ilegalei înstrăinări a celor 180 mp a terenului în cauză; intabularea dreptului de proprietate asupra întregului teren de 378 mp ai imobilului în favoarea sa; punerea efectivă a acestuia în posesie; stabilirea nulității absolute a Dispoziției Primarului Municipiului Caransebeș nr. 147/10.02.2014; constatarea nulității absolute a tuturor actelor emise în cauză privitoare la imobil începând din anul 2014; stabilirea expresă a nesoluționării legale și definitive a notificării nr. x din 13.11.2001, formulată de tatăl reclamantului conform prevederilor obligatorii ale Legii nr. 10/2001; constatarea caracterului vădit ilicit al faptelor reprezentanților statului și situațiilor arătate în legătură cu terenul de 378 mp a imobilului din prezenta acțiune; obligarea pârâtului la plata de despăgubiri morale, până la data stabilită expres de instanță conform celor solicitate de reclamant în acest sens, despăgubiri morale în sumă minimă și simbolică de 7.000.000 RON, pentru prejudiciile morale și materiale suferite de acesta; obligarea pârâtului la plata de penalități de întârziere în sumă de 1% din suma despăgubirilor acordate pentru fiecare zi de întârziere timp de 15 zile, după care, în eventualitatea neîndeplinirii în continuare a obligațiilor dispuse, suma penalităților acordate alături de suma despăgubirilor morale să se stabilească la 3% din suma despăgubirilor datorate pentru fiecare zi de întârziere începând cu a 16-a zi până la data inclusivă a executării complete a tuturor aspectelor dispuse de către instanța de judecată; obligarea pârâtului la plata contravalorii eventualelor impozite și taxe care vor fi datorate bugetului de stat în urma încasării sumelor despăgubirilor morale dispuse de instanță în favoarea reclamantului; obligarea pârâtului la acordarea de eventuale cheltuieli de judecată, conform celor solicitate și dovedite la dosar.

Prin sentința civilă nr. 598 din 08 aprilie 2022, Tribunalul București – secția a V- Civilă a admis excepția netimbrării și a anulat cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., ca netimbrată.

Prin decizia nr. 1513 A din 25 octombrie 2022, Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă a respins apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 598 din 08 aprilie 2022 pronunțată de Tribunalul București – secția a V-a Civilă, ca nefondat.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea căii de atac, anularea deciziei civile recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului București.

În motivarea cererii de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., arată că instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Susține că acesta a introdus pe rolul Tribunalului București acțiunea ce face obiectul prezentului dosar, arătând în cuprinsul acesteia că este scutit de la plata taxelor judiciare de timbru, în conformitate cu prevederile art. 42 și art. 43 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru și art. 11 din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă.

Menționează că instanța de fond nu a apreciat că solicitarea astfel formulată, redată în memoriul de recurs, reprezintă o veritabilă cerere de scutire de la plata taxei de timbru și nu a exercitat un rol activ în vederea soluționării cauzei, respectiv nu a aplicat procedura recalificării acestui petit, respingând acțiunea în totalitate, prin admiterea excepției netimbrării.

Or, a susținut recurentul, atât timp cât legea prevede o procedură prin care cererea de acordare a facilităților la plata taxei judiciare de timbru se poate formula prin cererea de chemare în judecată și soluționa în cadrul aceluiași proces, a interpreta că cererea trebuia să fie formulată ca una independentă de acțiunea introductivă, pentru a putea fi considerată o veritabilă cerere de scutire de la plata taxei de timbru și soluționată de instanță ca atare, se îndepărtează de la scopul avut în vedere de legiuitor.

Mai mult, în acord cu art. 22 alin. (4) C. proc. civ., în cazul în care instanța considera că un capăt de cerere trebuie să formeze obiectul unui alt dosar de sine stătător, asociat dosarului principal, avea obligația să recalifice, să disjungă și să aplice procedura legală de soluționare.

Intimatul nu a depus întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat și urmează a fi admis, pentru considerentele expuse în continuare.

Recursul reclamantului a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., prin criticile concrete de nelegalitate invocându-se, în esență, încălcarea principiilor privind rolul activ al judecătorului și dreptul la un proces echitabil, precum și nesocotirea dispozițiilor speciale înscrise în art. 42 și art. 43 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru și art. 11 din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, în sensul în care sancțiunea anulării cererii introductive ca netimbrată a fost aplicată fără ca, în prealabil, să fi fost examinată solicitarea expresă de scutire de la plata taxei judiciare de timbru, formulată în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Criticile sunt fondate.

Preliminar, Înalta Curte are a observa că, validând sancțiunea aplicată de prima instanță pentru netimbrarea cererii introductive, instanța de prim control judiciar a argumentat, în esență, că reclamantul nu a învestit legal instanța cu o veritabilă cerere de scutire de la plata taxei de timbru și nici cu o cerere de reexaminare; simpla menționare a scutirii, în răspunsul la adresa comunicată de instanță (prin care s-a specificat expres faptul că partea poate formula atât cerere de ajutor public judiciar, cât și cerere de reexaminare, în termenele prevăzute de lege), fără o referire la situația concretă și fără a fi intitulată cerere de ajutor public judiciar sau cerere de reexaminare, nu îndrituiește partea să invoce încălcarea unui drept procedural de către instanță și nici încălcarea rolului activ prevăzut de art. 22 din C. proc. civ.

Înalta Curte are în vedere că, netăgăduit, plata taxelor judiciare de timbru este o condiție legală pentru începerea proceselor civile, iar obligația la plată anticipată a acestor taxe este justificată. Așadar, regula este cea a timbrării acțiunilor în justiție, excepțiile fiind posibile numai în măsura în care sunt stabilite de legiuitor.

În egală măsură, potrivit dispozițiilor art. 90 alin. (1) din C. proc. civ., cel care nu este în stare să facă față cheltuielilor pe care le presupune declanșarea și susținerea unui proces civil, fără a primejdui propria sa întreținere sau a familiei sale, poate beneficia de asistență judiciară, în condițiile legii speciale privind ajutorul public judiciar.

De altfel, în jurisprudența constantă a instanței de contencios constituțional, s-a statuat, cu valoare de principiu, că accesul la justiție nu presupune gratuitatea actului de justiție și nici, implicit, realizarea unor drepturi pe cale judecătorească în mod gratuit. De asemenea, art. 21 din Constituție nu instituie nicio interdicție cu privire la taxele în justiție, fiind legal și normal ca justițiabilii care trag un folos nemijlocit din activitatea desfășurată de autoritățile judecătorești să contribuie la acoperirea cheltuielilor acestora.

În același sens este și jurisprudența instanței de contencios european al drepturilor omului, prin care s-a statuat că "dreptul la un tribunal" nu este absolut, putând fi subiectul unor limitări, atât timp cât nu este atinsă însăși substanța sa, iar obligația de a plăti în fața instanțelor civile o taxă judiciară corespunzătoare cererilor formulate nu poate fi considerată o limitare a dreptului de acces la o instanță sau o încălcare a dreptului la un proces echitabil (cu titlu de exemplu, Hotărârea din 11 octombrie 2007, pronunțată în Cauza Larco și alții împotriva României).

Se cuvine observat că, în cauză, reclamantul a formulat, din chiar debutul procesului, o cerere de scutire de la plata taxei judiciare de timbru, în termeni clari și lipsiți de orice echivoc: "solicit, în primul rând, scutirea totală de la plata taxei, iar, pentru cazul neacordării scutirii totale, cer dispunerea în descreștere ca valoare a celorlalte categorii de posibilități privind înlesnirile legale ce se pot acorda în materie în vederea garantării efective a drepturilor fundamentale ale omului".

Această solicitare privitoare la plata taxei judiciare de timbru - în principal beneficiul scutirii, iar în subsidiar celelalte facilități recunoscute de lege - a fost inițial formulată în cuprinsul cererii de chemare în judecată și mai apoi reiterată prin precizările depuse la data de 30.12.2021, ca răspuns la adresa instanței din data de 26.11.2021, prin care i s-a pus în vedere reclamantului atât obligația de plată a taxei de timbru în cuantum de 100 RON, cât și posibilitatea de a formula cerere de reexaminare ori, în condițiile O.U.G. nr. 51/2008, cerere de acordare a facilităților la plata taxei judiciare de timbru.

Astfel fiind, logica argumentativă a instanțelor de fond, în sensul că nu au fost învestite cu o "veritabilă" cerere de scutire de la plata taxei judiciare de timbru, nu doar că nu-și află suportul în actele de procedură emanând de la părți, ci, dimpotrivă, este infirmată de însuși conținutul, neîndoielnic, al cererilor scrise depuse de reclamant, a căror adecvată interpretare juridică permite cu ușurință concluzia învestirii primei instanțe cu o cerere de acordare a ajutorului public judiciar, în forma recunoscută de art. 6 lit. d) din O.U.G. nr. 51/2008.

Or, aplicarea unei grave sancțiuni procedurale, precum anularea cererii introductive, nu putea fi dispusă mai înainte de soluționarea definitivă a cererii de ajutor public judiciar, întrucât numai o eventuală rezolvare nefavorabilă a solicitării reclamantului putea fundamenta concluzia că acesta nu s-a conformat formei procedurale prescrise de lege în privința timbrării acțiunii.

În acest punct, se cuvine precizat faptul că beneficiile legale de natura celor vizate de memoriul de recurs pot fi acordate exclusiv persoanelor fizice, în procedura specială a ajutorului public judiciar reglementată de O.U.G. nr. 51/2008, în vreme ce persoanele juridice beneficiază de facilități la plata taxei judiciare de timbru în condițiile O.U.G. nr. 80/2013, cu referire la art. 90 alin. (4) din C. proc. civ., fiind vorba numai de amânarea, reducerea sau eșalonarea plății taxelor judiciare de timbru, iar nu și de scutirea de la plata acestora.

Lipsa denumirii cererii ori omisiunea materializării separate a operațiunii juridice (iar nu integrate unui alt act de procedură) nu ar putea fi, sub nicio formă, asimilate inexistenței actului de procedură, știută fiind îndatorirea instanței de a manifesta rol activ în calificarea corectă a oricărei cereri/excepții, ținând seama de conținutul concret și de scopul urmărit de parte, în acord cu prevederile art. 152 din C. proc. civ.

În egală măsură, nu poate fi primit nici argumentul instanței de apel prin care se susține lipsa vătămării procesuale a reclamantului care va putea oricând să formuleze o nouă cerere de chemare în judecată, întrucât instituie pe seama acestuia o sarcină excesivă și are un efect vădit descurajant în raport cu dreptul de acces la o instanță.

Așadar, instanțele de fond aveau a examina, în prealabil, cererea de acordare a ajutorului public judiciar în forma indicată de solicitant, potrivit principiului disponibilității, în condițiile în care reclamantul a supus judecății acestora un act de procedură care respectă cerința legală obligatorie a formei scrise, iar eventuala neîndeplinire a altor cerințe legale, intrinseci ori extrinseci, putea antrena, după caz, incidența unor sancțiuni specifice ori chiar reținerea caracterului nefondat al solicitării, însă nicidecum nu-i era îngăduit judecătorului fondului să lase nesoluționată solicitarea reclamantului vizând ajutorul public judiciar, pentru ca mai apoi să-i repudieze acestuia demersul judiciar, pentru nesatisfacerea cerinței timbrajului.

De necontestat, legea pune la dispoziția reclamantului interesat serviciul public de justiție însă, deopotrivă, stabilește în sarcina acestuia reguli care să conducă la tranșarea litigiului în termen optim și previzibil, așa încât rolul activ al judecătorului consacrat în art. 22 din C. proc. civ. nu poate fi manifestat decât în armonie cu dispozițiile art. 10 din același cod, judecătorul neputându-se substitui părții ori suplini pasivitatea ei, aceasta din urmă trebuind să-și exercite drepturile și să-și îndeplinească obligațiile în conformitate cu legea.

Rămâne, însă, esențială funcția judecătorului de a spune dreptul în cauză (da mihi factum, dabo tibi ius), misiune care nu poate fi înțeleasă în ecuația unei aplicări mecanice a normei juridice, întrucât implică nu doar identificarea normei aplicabile și analiza conținutului său, ci și o necesară adaptare la faptele juridice stabilite, avându-se în vedere, între altele, principiile generale ale dreptului, cerințele echității și buna-credință.

Circumstanțele cauzei, expuse în cele ce precedă, demonstrează că raționamentul instanțelor de fond s-a plasat în sfera interpretării și aplicării automate și rigide a normelor care reglementează procedura acordării ajutorului public judiciar, în sensul în care nu a fost asigurată efectivitatea dreptului la un proces echitabil, în componenta care vizează accesul la justiție, garantat deopotrivă de legislația internă și cea internațională.

Într-o bogată jurisprudență dezvoltată pe tărâmul prevederilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în mod consecvent Curtea Europeană a statuat că instanța de judecată este datoare ca, în aplicarea normelor de procedură, să evite un formalism excesiv care ar aduce atingere caracterului echitabil al procedurii, apreciind că dreptul de acces la o instanță este afectat în însăși esența sa atunci când reglementarea acestuia încetează să mai servească scopurilor de securitate juridică și bunei administrări a justiției și constituie un obstacol care împiedică justițiabilul să solicite soluționarea pe fond a litigiului (cu titlu de exemplu, Hotărârea din 31 ianuarie 2017 din Cauza Hasan Tunñ și alții împotriva Turciei).

În egală măsură, instanța de contencios european a arătat că restricțiile aplicate în privința dreptului de acces la justiție - în rândul cărora se înscrie și cerința timbrajului - trebuie să fie conforme cu art. 6 par. (1) din Convenție și vor fi astfel doar dacă sunt prevăzute de lege, urmăresc un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat. Pe cale de consecință, instanțele naționale trebuie să țină cont suficient de circumstanțele specifice ale fiecărei cauze în parte și să nu aplice normele de procedură relevante într-un mod prea rigid (decizia de inadmisibilitate din 15 aprilie 2014 din Cauza Lefter împotriva României).

Prin urmare, ținând seama de trăsăturile fundamentale ale dreptului de acces la o instanță (garanție a dreptului la un proces echitabil) și de sfera de aplicabilitate a rolului judecătorului în aflarea adevărului, Înalta Curte reține că este nelegală soluția de anulare, ca netimbrată, a cererii introductive și de lăsare nesoluționată a solicitării exprese de acordare a ajutorului public judiciar în forma recunoscută de art. 6 lit. d) din O.U.G. nr. 51/2008, decizia recurată fiind pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 5, art. 6, art. 22 și art. 197 din C. proc. civ., cu referire la dispozițiile speciale din O.U.G. nr. 51/2008.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 496 alin. (1) și art. 497 raportat la art. 480 alin. (3) și coroborate cu art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamant și va casa decizia atacată, cu trimiterea cauzei pentru rejudecare la prima instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1513A din data de 25 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2021.

Casează decizia civilă nr. 1513A din data de 25 octombrie 2022 a Curții de Apel București – secția a IV-a civilă și sentința civilă nr. 598 din data de 08 aprilie 2022 a Tribunalului București, secția a V-a civilă și trimite cauza, spre rejudecare, Tribunalului București.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 28 septembrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.