Decizia nr. 1385/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 739/2021 a Tribunalului Bistrița

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată la 2 iunie 2021 pe rolul Tribunalului Bistrița-Năsăud, reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în contradictoriu pe pârâta PFA A., a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 500.000 RON contravaloarea titlului de plată nr. x/24.08.2009 emis de ANRP în favoarea numitului B., sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație până la data plății efective.

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 739 din 1 noiembrie 2021 pronunțată de Tribunalul Bistrița - Năsăud a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată prin întâmpinare. A fost respinsă ca prescrisă acțiunea civilă formulată de reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva pârâtei PFA A..

Hotărârea pronunțată în apel: Prin decizia civilă nr. 140/A din 29 martie 2022, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței civile nr. 739 din 1 noiembrie 2021 a Tribunalului Bistrița-Năsăud. A obligat pe apelantă să plătească intimatei PFA A. suma de 4.770 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 140/A din 29 martie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a declarat recurs reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Instanța de apel, în mod greșit, a reținut că termenul de prescripție pentru pretențiile deduse judecății a început să curgă la data depunerii rapoartelor de evaluare întocmite de prestator. Prin Decizia nr. 10/10.10.2013, Curtea de Conturi a României a constatat cu ocazia unui control că "Nu au fost respectate cerințele Standardelor Internaționale de Evaluare cu privire la estimarea valorii de piață a proprietăților imobiliare supuse evaluării". Pentru remedierea aspectelor de nelegalitate constatate, Curtea de Conturi a dispus în sarcina conducătorului ANRP o serie de măsuri menite să acopere prejudiciile suferite de bugetul statului în baza unor evaluări necorespunzătoare. Astfel, la măsura I - 3.3 din Decizia nr. 10/10.10.2013, Curtea dispune că "Plățile aferente rapoartelor de evaluare neîntocmite în conformitate cu Standardele Internaționale de Evaluare, a căror refacere a necesitat noi cheltuieli, reprezintă prejudiciu în bugetul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, pentru care se vor lua măsuri în vederea recuperării, conform prevederilor legale și clauzelor contractuale, de la partenerii contractuali sau de la persoanele responsabile pentru efectuarea plăților respective" Termenul de aducere la îndeplinire a măsurii dispuse a fost, inițial, 30.04.2013, pentru ca ulterior, din cauza dificultăților întâmpinate, să fie modificat în mai multe etape. Astfel, ultima dată termenul a fost modificat prin Decizia nr. 10/IV/2013/2018 (depusă la dosar), fiind prelungit până la data de 28.06.2019. Potrivit art. 64 alin. (1) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, republicată, "Nerecuperarea prejudiciilor, ca urmare a nedispunerii si a neurmăririi de conducerea entității a măsurilor transmise de Curtea de Conturi, constituie infracțiune si se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amenda". În condițiile date, ANRP este obligată să se conformeze dispozițiilor trasate de Curtea de Conturi în sarcina sa, respectând prevederile legale în materie si autoritatea deciziilor Curții. Având în vedere aspectele prezentate rezultă, fără echivoc, că termenul de prescripție începe să curgă de la data când ANRP a luat la cunoștință de rezultatul verificărilor efectuate asupra raportului întocmit de pârâta PFA A. în dosarul de despăgubire indicat în cererea de chemare în judecată. Astfel, dreptul ANRP de a solicita recuperarea prejudiciului cauzat de pârâtă prin îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale este actual, termenul de prescripție extinctivă nefiind împlinit. Cu toate acestea, instanța de apel, în mod eronat, a apreciat actul de control al Curții de Conturi nu poate marca începutul termenului de prescripție extinctivă al acțiunii în recuperarea pagubei constatate în urma acestui control, după cum nu poate reprezenta nici un caz de întrerupere a termenului de prescripție extinctivă. Instanța de apel, în mod netemeinic și nelegal, a dispus obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată în apel în cuantum de 4.770 RON, invocând dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. Instanța de judecată are dreptul să cenzureze cheltuielile de judecată constând în onorariu de avocat și să le acorde numai în măsura în care acestea apar drept justificate în raport de soluția pronunțată, precum și de obiectul și complexitatea cauzei. Arată că dispozițiile articolului precizat nu intră în contradicție cu cele ale Legii nr. 51/1995 întrucât instanța de judecată nu intervine în contractul de asistență juridică dintre avocat și client. Solicită reducerea cheltuielilor de judecată la care a fost obligată în apel, arătând că suma depășește limita unui cuantum rezonabil raportat la complexitatea cererii.

Apărările formulate în cauză: Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, comunicată, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului (motivat de faptul că prin cererea de recurs recurenta a solicitat casarea deciziei și reținerea spre rejudecare, soluție ce nu ar putea fi dispusă de Înalta Curte), iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse: Referitor la excepția inadmisibilității recursului invocată prin întâmpinare, Înalta Curte constată că excepția nu poate fi primită, având în vedere considerentul enunțat în susținerea acesteia, ce nu este apt a atrage inadmisibilitatea căii de atac. Faptul că prin cererea de recurs recurenta a solicitat casarea deciziei și reținerea cauzei spre rejudecare, soluție ce nu ar putea fi dispusă de instanța supremă, nu determină inadmisibilitatea recursului. În ceea ce privește recursul, deși invocă motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă nu indică în concret care norme materiale au fost încălcate sau greșit aplicate. Din lecturarea cererii de recurs se poate deduce că recurenta are în vedere aplicarea greșită a normelor aplicabile în speță în materia prescripției extinctive, respectiv a Decretului nr. 167/1958, referitor la momentul de la care curge prescripția în cauză, prin raportare la data Deciziei Curții de Conturi nr. 10/10.10.2013 prin care s-au dispus măsurile de recuperare a prejudiciului, recurenta-reclamantă apreciind că termenul de prescripție începe să curgă de la data când a luat cunoștință de rezultatul verificărilor efectuate asupra raportului întocmit de pârâta PFA A. în dosarul de despăgubire. Astfel cum a reținut instanța de apel, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului este întemeiată pe dispozițiile legale privind răspunderea civilă contractuală a pârâtei PFA A., răspundere antrenată pentru întocmirea raportului de evaluare din 26 iunie 2008 cu nerespectarea standardelor de calitate prevăzute în contractul de prestări servicii nr. x/2007, reclamanta apreciind că a fost prejudiciată cu suma de 500.000 RON. Validând soluția pronunțată de prima instanță, curtea de apel a reținut că termenul de prescripție de 3 ani începe să curgă de la momentul depunerii de către pârâtă a raportului de evaluare în anul 2008, raport ce a fost valorificat de reclamantă prin emiterea titlului de plată nr. x/24.08.2009, astfel că, prin raportare la data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul tribunalului, respectiv 2 iunie 2021, în cauză a fost împlinit termenul de prescripție extinctivă. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că nu ar putea fi reținut ca punct de debut al cursului prescripției data emiterii Deciziei Curții de Conturi nr. 10/10.10.2013. Instituția Curții de Conturi exercită o funcție de control asupra modului de formare, de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public conform art. 1 din Legea nr. 94/1992, constatând încălcări ale normelor legale, iar faptul că prin raportul întocmit Curtea a stabilit în sarcina recurentei obligația de a recupera prejudiciul în legătură cu contractul părților, în considerarea prevederilor art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, nu prezintă importanță pentru determinarea momentului începerii curgerii termenului de prescripție ce vizează raportul juridic dintre cele două părți contractante. Această concluzie este în concordanță cu considerentele Deciziei nr. 19/2019, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii, statuând că "actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plății către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului." Este adevărat că această decizie are ca premisă un alt tip de raport juridic (acela dintre angajator și angajat), dar raționamentul și argumentele reținute de Înalta Curte pot fi aplicate mutatis mutandis și altor tipuri de raporturi juridice, având în vedere și considerentele Deciziei nr. 39/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a respins sesizarea Curții de Apel Constanța ca inadmisibilă, apreciindu-se că dezlegările date prin Decizia nr. 19/2019 pot fi aplicate și cauzei pe care s-a grefat sesizarea în discuție, nefiind necesar să se pronunțe o nouă decizie care să cuprindă argumente identice și aceeași soluție. Prin considerentele expuse în cadrul acestor decizii s-a statuat că raportul de control al Curții de Conturi, precum și măsurile dispuse în sarcina entității controlate sunt obligatorii exclusiv pentru aceasta din urmă, în condițiile în care raportul de control constată doar producerea pagubei, fără să constituie prin el însuși izvor al creanței, astfel încât acțiunea de control a Curții de Conturi nu influențează în nici un fel momentul de debut al termenului de prescripție. Spre deosebire de răspunderea civilă delictuală, în privința căreia art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă stabilește că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, răspunderea contractuală presupune îndeplinirea întocmai și la termen a unei obligații asumate prin contract. Art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 stabilește în mod clar că în acest caz prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune. Îndeplinirea obligației asumate în mod necorespunzător, cum este cazul în speță, presupune că de la împlinirea termenului de trei ani de la predarea lucrării se naște dreptul la acțiunea în atragerea răspunderii contractuale și implicit curge termenul de prescripție, iar nu de la emiterea unui act de control ulterior (Decizia nr. 10/10.10.2013 a Curții de Conturi). Or, data predării lucrării - data depunerii raportului de evaluare a fost 26 iunie 2008, astfel încât, având în vedere temeiul pretențiilor deduse judecății și dispozițiile legale incidente în cauză, în mod corect a reținut instanța de apel că termenul de prescripție era împlinit la data depunerii cererii de chemare în judecată – 2 iunie 2021. Decizia Curții de Conturi nu poate da dreptul curgerii unui alt termen de prescripție sau modificării momentului la care obligația asumată trebuia îndeplinită în mod corespunzător, nefiind aplicabile, așa cum s-a arătat anterior, regulile mai largi ale prescripției în materia răspunderii civile delictuale, ci cele ale răspunderii contractuale. O ultimă critică inserată în finalul cererii de recurs vizează cuantumul cheltuielilor de judecată acordate în apel, reproșându-se instanței de apel faptul că nu a făcut aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., ce dispune că "instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei." Înalta Curte reamintește că, prin Decizia nr. 3/2020, a fost admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov și, în consecință, s-a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.." Ca atare, cenzurarea cuantumului cheltuielilor de judecată în recurs este un motiv de netemeinicie și nu de nelegalitate, astfel încât nu poate fi examinat din perspectiva dispozițiilor art. 488 C. proc. civ. Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății pe calea recursului formulat sunt nefondate, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul ca nefondat.