ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1258/2023

Ședința publică din data de 19 septembrie 2023

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Mediaș, la data de 19 martie 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor, a solicitat:

- obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 150.000 euro echivalent în RON la data plății, plus penalități cu valoare indexată a sumei pretinse, calculate până la plata efectivă, cu titlu de despăgubiri pentru repararea prejudiciului moral care i-a fost cauzat de desfășurarea procesului penal, începând cu cercetarea și urmărirea penală, faza de judecată, în primă instanță și apel, precum și în faza post judecată (atingeri aduse demnității, onoarei, relațiilor de familie, sănătății, speranței de viață, disconfort fizic, psihic, cauzat de prezența la organele de cercetare penală, de instanța de judecată, atingeri aduse patrimoniului prin măsurile asigurătorii dispuse, starea de incertitudine și nesiguranță);

- obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 18.000 RON plus penalități cu valoare indexată a sumei pretinse, cu titlu de despăgubiri pentru repararea prejudiciului material care i-a fost cauzat prin desfășurarea procesului penal, începând cu cercetarea și urmărirea penală, faza de judecată, în primă instanță și apel (onorarii avocați în faza de urmărire penală, cameră preliminară, fond și apel, onorarii experți, deplasări la instanțe, cheltuieli medicale și investigații pentru recuperarea stării de sănătate afectate de desfășurarea proceselor);

- obligarea la repararea prejudiciului de imagine și a consecințelor răsfrânte asupra onoarei și demnității reclamantului care țin de respectul dreptului la demnitate și a dreptului la propria imagine prin îndeplinirea procedurilor necesare, constând în efectuarea demersurilor de publicare a hotărârii judecătorești de achitare, exprimarea regretului public pentru cele întâmplate și publicarea în ziar național pentru o perioadă de 12 zile de la pronunțarea hotărârii.

I.2. Sentința pronunțată de Judecătoria Mediaș

Prin sentința civilă nr. 1271 din data de 27 octombrie 2020 Judecătoria Mediaș a admis excepția necompetenței materiale, invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu.

I.3. Hotărârile pronunțate de Tribunalul Sibiu, secția I civilă

Dosarul a fost înregistrat la Tribunalul Sibiu, secția I civilă la data de 21 decembrie 2020.

Prin încheierea de cameră de consiliu din data de 26 februarie 2021 au fost respinse cererea de abținere formulată de doamna judecător B., precum și cererea de recuzare a aceleiași doamne judecător.

Prin încheierea din 17 iunie 2021 Tribunalul Sibiu, secția I civilă a respins excepția lipsei calității procesual pasive invocate de pârât, iar excepția inadmisibilității a calificat-o ca fiind o apărare de fond.

Prin sentința civilă nr. 986 din data de 4 noiembrie 2021 Tribunalul Sibiu, secția I civilă a respins cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor.

I.4. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie

Prin decizia civilă nr. 2304 din data de 24 noiembrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii date în camera de consiliu în data de 26 februarie 2021 și a sentinței civile nr. 986 din data de 4 noiembrie 2021, pronunțate de Tribunalul Sibiu în dosarul nr. x/2020.

A respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva încheierii de ședință din data de 17 iunie 2021 și a sentinței civile nr. 986 din data de 4 noiembrie 2021 pronunțate de Tribunalul Sibiu, secția I civilă în dosarul nr. x/2020.

I.5. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 2304 din data de 24 noiembrie 2022, pronunțate în dosarul nr. x/2020 de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a declarat recurs reclamantul A..

I.6. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 8 februarie 2023, sub nr. x/2020, și a fost repartizată aleatoriu spre soluționare completului nr. 2.

I.7. Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă

După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 C. proc. civ., prin rezoluția din data de 6 aprilie 2023, în temeiul art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la data de 19 septembrie 2023, când Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare, cu prioritate asupra excepției nulității recursului, invocate din oficiu, și, în subsidiar, asupra recursului.

I.8. Motivele de recurs

Invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei recurate, cu plata cheltuielilor de judecată.

Prin primul motiv de recurs, recurentul-reclamant a criticat faptul că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu mențiunea definitivă.

Astfel, în esență, din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susținut că în mod eronat s-a menționat că hotărârea este definitivă, în condițiile în care aceasta nu are un atare atribut, iar, prin raportare la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a afirmat că hotărârea, sub aspectul a ceea ce reprezintă caracterul "definitiv", nu cuprinde motivarea în drept, nefiind indicat textul de lege care conferă hotărârii caracterul definitiv, împrejurare care nesocotește dispozițiile art. 425 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a arătat și că, potrivit art. 457 C. proc. civ., calea de atac este dată de lege și nu de către judecător, iar, prin raportare la dezlegările date de către Curtea Constituțională, prin decizia nr. 874/2018, a apreciat că recursul pe care l-a declarat este admisibil, întrucât decizia curții de apel a fost pronunțată după data de 20 iulie 2017, într-un litigiu evaluabil în bani în valoare de peste 200.000 RON, început în anul 2020, dosar înregistrat la Judecătoria Mediaș, care și-a declinat competența în favoarea Tribunalului Sibiu (dosar înregistrat după data de 15 februarie 2013).

Recurentul-reclamant a mai susținut și încălcarea normelor de procedură care reglementează și garantează accesul la justiție, la o instanță obiectivă și imparțială, precum și dreptul la un proces echitabil, norme legale care, încălcate fiind, i-au cauzat un prejudiciu care nu poate fi reparat decât prin anularea hotărârii apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare – art. 6 coroborat cu art. 7, art. 174 și art. 175 C. proc. civ. art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului referitoare la imparțialitatea instanței sub aspect obiectiv și subiectiv.

A precizat că, în speță, constatând că judecătorul care formează completul de judecată învestit cu soluționarea prezentului dosar a făcut parte din completul care a soluționat o cauză identică – dosarul nr. x/2018 –, bazată pe aceleași date de fapt și de drept, pronunțând, pentru același tip de acțiune o hotărâre de respingere, a solicitat ca, în temeiul art. 42 C. proc. civ., acesta să constate existența incompatibilității și să formuleze cerere de abținere.

Recurentul-reclamant a arătat că, apreciind cererea justificată, judecătorul a formulat declarație de abținere, motivată pe împrejurarea că a pronunțat decizia civilă nr. 894 din data de 29 octombrie 2020 în dosarul nr. x/2018, iar, cu ocazia judecății efectuate, analizând situația de fapt și de drept, care este în strânsă legătură cu situația de fapt și de drept din dosarul aflat pe rol, s-a pronunțat asupra unor aspecte esențiale identice cu cele care urmează a fi dezbătute; cererea de abținere a fost respinsă prin încheierea de ședință din data de 26 februarie 2021, încheiere prin care a fost, de asemenea, respinsă și cererea de recuzare pe care a formulat-o.

În opinia recurentului-reclamant soluțiile date declarației de abținere și cererii de recuzare sunt nelegale, având în vedere că judecătorul respectiv nu poate avea opinii diferite în cauze care au același obiect sub toate aspectele deduse judecății.

Astfel, a subliniat că soluția era previzibilă, în sensul că instanța va pronunța o hotărâre de respingere a acțiunii introductive.

A susținut că atât declarația de abținere, cât și cererea de recuzare îndeplineau condițiile de admisibilitate și a menționat că identitatea de obiect și cauză rezultă din compararea hotărârii pronunțate în prezenta cauză cu decizia nr. 894 din data de 29 octombrie 2020, depusă la dosar, pronunțată de aceeași instanță, având în compunere chiar pe judecătorul care a soluționat prezentul dosar.

Recurentul-reclamat a apreciat și că erau incidente două cazuri de incompatibilitate, respectiv cele reglementate de art. 42 alin. (1) pct. 1 și pct. 13 C. proc. civ.

A mai arătat și că a fost prejudiciat, fiindu-i încălcat dreptul la un proces echitabil pentru că administrarea probelor și acordarea de termene de judecată au dus la o prelungire a duratei procesului și la suportarea unor cheltuieli de judecată nejustificate, cauzate de deplasarea sa la instanță, precum și a avocaților și a martorilor, în contextul în care judecătorul cunoștea de la început ce soluție va pronunța; de asemenea, avea reprezentarea hotărârii care va fi pronunțată, în sensul că instanța va dispune respingerea acțiunii.

A considerat că, în condițiile în care hotărârea era previzibilă, nu mai putea fi vorba despre un proces echitabil, iar administrarea probelor a devenit una pur formală.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs, circumscris de parte într-una dintre ipotezele prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat că hotărârea recurată cuprinde motive străine de natura cauzei.

Astfel, a arătat că a invocat drept temei al acțiunii răspunderea obiectivă a statului și nu răspunderea civilă delictuală, pe care instanța de apel își motivează în drept soluția.

A subliniat că nu a invocat delictul civil ca fapt ilicit și culpabil, iar referirile pe care le-a făcut la legea română care reglementează formele de răspundere civilă delictuală obiectivă au avut caracter exemplificativ, în contextul în care legea română nu reglementează în mod expres "răspunderea obiectivă a statului întemeiată pe obligația de garanție care are ca suport riscul de activitate a serviciului public de înfăptuire a justiției".

A precizat că, prin cererea de apel, criticând hotărârea primei instanțe, a arătat că tribunalul nu a avut în vedere: faptul că răspunderea statului va fi angajată independent de orice culpă, pe temei obiectiv; faptul că răspunderea statului este una directă și obiectivă; faptul că răspunderea statului intervine independent de elemente de natură subiectivă care să privească comportamentul organului judiciar; faptul că răspunderea statului se întemeiază pe obligația de garanție care are ca suport riscul de activitate a serviciului public de înfăptuire a justiției.

A susținut că normele de drept material sunt cele care reglementează răspunderea obiectivă a statului, care se întemeiază pe obligația de garanție care are ca suport riscul de activitate a serviciului public de înfăptuire a justiției, independent de orice culpă, independent de elemente de natură subiectivă care să privească comportamentul organului judiciar.

Față de dispozițiile art. 5 alin. (2) și (3) C. proc. civ., art. 1, art. 4 și art. 5 C. civ., a susținut că, în caz de producere a unui prejudiciu, indiferent dacă este material sau moral, fiind echitabil, se impune repararea lui, chiar și în situația inexistenței unei culpe și chiar dacă nu există o reglementare expresă în acest sens.

A mai arătat că art. 20 C. proc. civ. obligă judecătorul să asigure respectarea și să respecte el însuși principiile fundamentale ale procesului civil, iar art. 22 alin. (7) din același act normativ stabilește că judecătorul va ține seama între altele de principiile fundamentale ale dreptului, de cerințele echității și de buna credință; alin. (4) al aceluiași articol statuează în sensul că judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire.

A subliniat că dreptul la viață și la integritate fizică și psihică este reglementat în legislația națională prin art. 22 din Constituție și art. 58 și 61 C. civ., iar dreptul la viață, la demnitate și la propria imagine este reglementat expres în art. 71, art. 72 și art. 73 C. civ., prevederi care fac referire la dreptul la viață privată – în același sens fiind art. 8 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și art. 26 din Constituție.

Ca atare, recurentul-reclamant a susținut că instanța a aplicat norme de drept material care nu sunt incidente în cauză, ceea ce lipsește de legalitate hotărârea pronunțată.

I.9. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea, formulată cu depășirea termenului legal, intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Astfel, a apreciat că instanța de apel a reținut în mod corect că judecătorul incompatibil poate fi recuzat pentru motivul susținut numai dacă și-a exprimat opinia în legătură cu pricina concretă pe care o judecă, înainte de a se ajunge la deliberare și pronunțare, nu, însă, atunci când a soluționat anterior un alt litigiu în care s-a pus în discuție aceeași problemă de drept ca aceea din speță sau când și-a exprimat punctul de vedere cu privire la o problemă de drept înrudită cu cea din speță.

Totodată, a susținut că nu este fondat nici motivul de recurs prin care partea adversă a invocat că hotărârea recurată ar cuprinde motive străine de natura cauzei.

A arătat că, în speță, contrar celor afirmate de către recurentul-reclamant, temeiul de drept al acțiunii formulate, astfel cum a fost menționat și prin motivele de apel, este reprezentat de art. 20 din Constituția României, art. 4, art. 5, art. 58, art. 71, art. 72, art. 1349, art. 1357, art. 1381 C. civ., precum și de art. 6 și art. 13 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Prin urmare, în esență, a considerat că, atât tribunalul, cât și curtea de apel au reținut că efectuarea unor demersuri judiciare finalizate cu achitarea recurentului-reclamant în toate fazele procesuale, în lipsa constatării unei erori judiciare, înseamnă că legea a fost respectată și procesul penal s-a desfășurat conform cerințelor legale și garanțiilor ocrotite de art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și statul nu răspunde patrimonial.

Recurentul-reclamant nu a depus răspuns la întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă

Prioritar, analizând excepția nulității recursului, invocată din oficiu, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta intervine doar în situația în care niciuna dintre susținerile părții nu poate fi încadrată în motivele de casare reglementate de lege, împrejurare care nu se verifică în cauză.

Astfel, parte din criticile recurentului-reclamant, respectiv cele prin care acesta a susținut că în mod greșit instanța de apel și-a motivat hotărârea în raport de dispozițiile ce reglementează răspunderea civilă delictuală, în contextul în care nu acestea reprezentau temeiul juridic al acțiunii, tind a susține nerespectarea principiului disponibilității, astfel că pot fi analizate din perspectiva ipotezei prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Ca atare, reținând că nu sunt incidente dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului, invocată din oficiu.

Analizând recursul declarat în cauză, prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia, pentru următoarele considerente.

Printr-o primă critică recurentul-reclamant a susținut că în mod greșit decizia recurată a fost pronunțată de către curtea de apel ca fiind definitivă și că, în considerentele acesteia nu s-a arătat temeiul de drept pentru care i s-a atribuit un atare atribut, împrejurări față de care a apreciat că sunt incidente motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Or, această afirmație a recurentului-reclamant nu poate fi convertită într-un veritabil motiv de recurs, nereprezentând o critică de nelegalitate în sensul art. 488 alin. (1) C. proc. civ., aspectele dezvoltate de către parte fiind, în realitate, argumente care susțin admisibilitatea prezentei căi de atac.

Așa cum a arătat chiar recurentul-reclamant, mențiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă împotriva acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege, astfel cum prevede art. 457 alin. (2) C. proc. civ. și, în plus, în prezenta cauză, nu s-a pus problema inadmisibilității recursului, pentru a putea fi valorificate în vreun fel susținerile părții.

Pot forma obiect al cercetării judecătorești în recurs doar criticile care vizează nelegalitatea deciziei recurate, aceste limite ale judecății în recurs rezultând din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, și din partea introductivă a art. 488 alin. (1) din același cod, potrivit căreia casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate.

Ca atare, nefiind dezvoltate critici concrete de nelegalitate cu privire la judecata realizată de către instanța de apel, aceste susțineri care vizează mențiunea "definitivă" din cuprinsul dispozitivului deciziei recurate – mențiune care nu a are niciun efect asupra admisibilității prezentei căi de atac – nu pot face obiectul analizei instanței de recurs.

De asemenea, nici cele afirmate în sensul pretinsei încălcări a normelor de procedură care reglementează și garantează accesul la justiție, la o instanță obiectivă și imparțială, precum și dreptul la un proces echitabil nu respectă rigorile motivării recursului, stabilite de către prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., și, prin urmare, nu pot fi supuse analizei prezentei instanțe de control judiciar.

Astfel, criticile aduse prin cererea de recurs vizează încheierea de ședință din data de 26 februarie 2021, reprezentând o reiterare a motivelor de apel formulate împotriva încheierii tribunalului, care și-au găsit deja o dezlegare jurisdicțională prin decizia pronunțată în apel, recurentul-reclamant ignorând faptul că asupra acestora a existat deja o cenzură și o judecată din partea instanței de apel, care a arătat argumentele pentru care criticile respective nu pot fi primite.

Or, prin motivele de recurs recurentul-reclamant trebuia să indice, punctual, de ce sunt greșite considerentele instanței de apel care sprijină soluția adoptată (de respingere a apelului declarat împotriva încheierii de ședință din data de 26 februarie 2021 pronunțate de Tribunalul Sibiu, secția I civilă, în dosarul nr. x/2020), însă acesta, fără să arate de ce este nelegală dezlegarea dată de instanță în faza procesuală a apelului, repune în discuție aceleași aspecte, reiterând cele invocate prin cererea de apel și omițând faptul că obiectul recursului îl constituie decizia curții de apel.

O astfel de modalitate de redactare a memoriului de recurs nu permite o încadrare în motivele de casare prevăzute de lege, art. 488 C. proc. civ. impunând ca, în calea de atac a recursului, să fie deduse judecății critici de nelegalitate împotriva dezlegărilor instanței de apel.

Printr-o altă susținere, recurentul-reclamant a invocat că instanța de apel și-a motivat hotărârea pe dispozițiile ce reglementează răspunderea civilă delictuală, deși temeiul cererii de chemare în judecată pe care a formulat-o îl indicase ca fiind reprezentat de răspunderea obiectivă a statului.

Deși recurentul-reclamant a procedat la încadrarea acestei critici în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., apreciind că hotărârea recurată cuprinde motive străine de natura cauzei, Înalta Curte constată că susținerea părții tinde a demonstra nesocotirea principiului disponibilității, împrejurare ce impune o analiză din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Verificând actele dosarului, Înalta Curte constată că, prin precizările aflate la dosarul tribunalului, recurentul-reclamant a subliniat că nu și-a motivat acțiunea pe prevederile cuprinse în art. 538 și 539 C. proc. pen., care în opinia sa, nu sunt incidente în speță, întrucât nu a fost reținut sau arestat în cadrul procesului penal și nici condamnat și apoi achitat.

A arătat că, și dacă starea de fapt prezentată instanței de judecată prin motivarea în fapt a acțiunii introductive nu are o reglementare expresă în normele de drept intern, în sensul că nu se încadrează în tiparele reglementate prin lege, nu poate fi lipsit de posibilitatea exercitării acțiunii în justiție, de dreptul de a sesiza instanța de judecată și de a beneficia de dreptul la un proces echitabil pentru acordarea despăgubirilor în vederea reparării prejudiciului material și moral decurgând dintr-o cauză penală.

A precizat că a formulat o acțiune în despăgubiri pentru prejudiciile materiale și morale decurgând dintr-o cauză penală, invocând prevederile: Declarației Universale a Drepturilor Omului, art. 6 și 13 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale; art. 5 alin. (2) și (3), art. 20, art. 22, art. 30 alin. (1), art. 32, art. 196, C. proc. civ. art. 1, art. 4-5, art. 58, art. 61, art. 71, art. 72 și art. 73 C. civ. art. 21 și 22 din Constituția României.

Totodată, a arătat că răspunderea statului se întemeiază pe obligația de garanție care are ca suport riscul de activitate a serviciului public de înfăptuire a justiției, iar instanța trebuie să aibă în vedere faptul că formele de răspundere obiectivă sunt reglementate în legislația națională prin prevederile art. 1375 C. civ. și art. 1376 C. civ.

Prin sentința pronunțată în cauză, tribunalul a reținut că solicitările recurentului-reclamat au la bază, în mod esențial, aspecte de fapt cu o puternică încărcătură emoțională, ce vizează frământări umane, morale, cu un impact deosebit în plan social și profesional, având în vedere experiența complexă a procesului penal în care a avut calitatea de inculpat, însă soluționarea cererii formulate necesită transpunerea tuturor elementelor expuse de reclamant în plan juridic, raționament ce conduce la respingerea pretențiilor întrucât sunt lipsite de fundament legal și promovează o abordare incorectă a ceea ce reprezintă în mod esențial procesul penal.

A reținut că procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri este reglementată în cuprinsul Cap. VI C. proc. pen., fără a fi însă în situațiile prevăzute de art. 538 sau art. 539 C. proc. pen. în cazul de față, ceea ce reiese în mod cert din cuprinsul cererii de chemare în judecată și al precizărilor formulate, în care nu regăsim aceste temeiuri.

Totodată, a constatat că prevederile art. art. 52 alin. (3) din Constituție, precum și cele ale art. 96 din Legea nr. 303/2004 nu au fost invocate în speță, în accepțiunea argumentelor expuse de parte, statul fiind chemat să răspundă pentru purtarea procesului penal în condițiile dreptului civil comun, respectiv a răspunderii civile delictuale, independent de elemente de natură subiectivă care să privească comportamentul organului judiciar, acțiunea urmând a fi analizată în aceste limite, potrivit art. 9 C. proc. civ. și art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Ca atare, verificând întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale, reglementate de prevederile art. 1357 C. civ., tribunalul a reținut că nu planează nicio îndoială asupra existenței efectelor negative a desfășurării procesului penal asupra vieții recurentului-reclamant, însă în situația în care legea a fost respectată, iar procesul penal s-a desfășurat conform cerințelor legale și garanțiilor ocrotite de art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, statul nu răspunde patrimonial.

Referitor la termenul rezonabil al procedurilor, a verificat dacă în cauză poate fi antrenată răspunderea civilă a statului în raport de prevederile art. 1349 și următoarele C. civ., pentru încălcarea prevederilor art. 6 alin. (1) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale – dreptul la un proces echitabil –, precum și ale art. 21 alin. (3) din Constituția României privind dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, concluzionând că, în cauză, nu sunt întrunite cumulativ condițiile impuse de lege.

Prin cererea de apel, recurentul-reclamant a afirmat încălcarea de către tribunal a normelor de procedură care reglementează obiectul și limitele judecății, invocând faptul că, deși a invocat în susținerea cererii de chemare în judecată prevederile art. 6 și 13 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale coroborate cu cele ale art. 20 din Constituție, precum și cu cele referitoare la tratatele internaționale cuprinse în C. civ. și în C. proc. civ., tribunalul a judecat în afara limitelor pe care le-a stabilit.

Instanța de apel, înlăturând această critică, a reținut că tocmai faptul că tribunalul a analizat pe fond pretențiile părții și nu a dat un fine de neprimire cererii formulate denotă împrejurarea că au fost avute în vedere dispozițiile art. 13 din Convenție și s-a asigurat reclamantului calea la un remediu efectiv de valorificare a pretențiilor sale.

Raportat la situația de fapt expusă de către recurentul-reclamant și de temeiurile de drept invocate de către acesta, a arătat că, în speță, construcția juridică a recurentului-reclamant în formularea pretențiilor are la bază ideea că soluția definitivă de achitare a sa la finalul procesului penal îi dă dreptul la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate.

A constatat că recurentul-reclamant își întemeiază pretențiile deduse judecății pe dispozițiile privind răspunderea civilă delictuală, invocând încălcări ale drepturilor ocrotite prin Constituție și prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Prin urmare, în urma propriei analize, instanța de apel a constatat că nu se poate reține existența unei fapte ilicite a statului sau a organelor sale, împrejurare față de care a concluzionat că în mod corect tribunalul a apreciat că nu sunt întrunite condițiile care permit antrenarea în cauză a răspunderii statului.

Procedând în această modalitate, contrar celor susținute de recurentul-reclamant, instanța de apel nu a încălcat principiul disponibilității, analizând cauza în temeiul prevederilor ce reglementează răspunderea civilă delictuală, reținute a fi incidente de către tribunal, după ce, anterior, constatase că în mod corect prima instanță a procedat la judecarea cauzei în baza acestor norme, făcând o corectă aplicare a prevederilor art. 22 C. proc. civ.

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 22 C. proc. civ., în demersul său pentru aflarea adevărului, judecătorul va soluționa litigiul aplicând dispozițiile legale incidente în cauză, respectând astfel principiul legalității, independent de normele juridice invocate de părți. De altfel, partea nu este obligată să indice chiar textele de lege corespunzătoare pretenției deduse judecății, fiind suficientă enunțarea fundamentului juridic al cererii, încadrarea acesteia în textele de lege fiind atributul judecătorului.

Totodată, se reține că părțile pot limita calificarea juridică și motivele de drept asupra cărora poartă dezbaterile numai prin acordul lor expres. A contrario, în lipsa acestui acord expres ori dacă litigiul poartă asupra unor drepturi de care părțile nu pot dispune (norme imperative), instanța poate da ori restabili calificarea juridică exactă, ceea ce nu se rezumă doar la indicarea normei de drept aplicabile, ci și la calificarea obiectului cererii, a categoriei ori a instituției sau normelor juridice aplicabile.

Or, în speță, așa cum s-a mai arătat, temeiul de drept al acțiunii a fost prefigurat prin raportul juridic dedus judecății, recurentul-reclamant, potrivit precizărilor depuse la dosar, solicitând obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor la plata daunelor materiale și morale pentru prejudiciul cauzat de procesul penal, finalizat cu achitarea sa, cu mențiunea că nu își întemeiază acțiunea pe dispozițiile art. 538 și 539 C. proc. pen. și fără a se raporta la prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004 și art. 52 alin. (3) din Constituția României.

Astfel, Înalta Curte constată că în mod legal instanța de apel a apreciat că tribunalul nu a încălcat limitele învestirii sale și nici principiul disponibilității în ceea ce privește obiectul cauzei, făcând o corectă aplicare prevederilor art. 22 C. proc. civ. și soluționând pe fond pretențiile deduse judecății, pe baza acelor dispoziții legale care deschid părții dreptul la un remediu efectiv de valorificare a drepturilor sale, dând, astfel, eficiență dispozițiilor Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și ale Constituției României, astfel cum acestea au fost evidențiate de parte.

Totodată, reține că, prin memoriul de recurs, nu au fost aduse critici cu privire la modalitatea în care curtea de apel a interpretat și aplicat în cauză dispozițiile ce reglementează răspunderea civilă delictuală, din perspectiva verificărilor efectuate de către aceasta cu privire la îndeplinirea condițiilor impuse de lege pentru antrenarea unei atare răspunderi, analiză în urma căreia s-a constatat inexistența unei fapte ilicite care să fi determinat producerea prejudiciului suferit de către recurentul-reclamant, ci partea a susținut doar că aceste prevederi nu puteau fundamenta soluția instanței de apel, nereprezentând temei al cererii de chemare în judecată.

Or, această critică este nefondată, așa cum s-a arătat anterior.

Toate celelalte afirmații ale părții, subsumate acestui motiv de recurs, reprezintă reluarea argumentelor pentru care recurentul-reclamant a înțeles să critice hotărârea primei instanțe, însoțite de enunțarea dispozițiilor legale care tind a demonstra admisibilitate demersului său judiciar, evocate și pe parcursul fazelor procesuale anterioare.

Prin urmare, așa cum s-a mai arătat, asemenea susțineri, ce nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate a deciziei atacate, nu sunt apte de încadrare în vreunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și, prin urmare, nu pot fi supuse analizei instanței de recurs.

Față de toate cele anterior reținute, constatând legalitatea hotărârii atacate în raport cu criticile formulate și dispozițiile legale incidente speței, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 2304 din data de 24 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 2304 din data de 24 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 septembrie 2023.