ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1101/2022

Ședința publică din data de 18 mai 2022

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții B., C. și Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (AVAS), solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța:

- să se constatate că reclamantul deține dreptul de proprietate asupra cotei de 86% din drepturile succesorale dobândite de pârâții vânzători B. și C. (moștenitorul lui D.) în baza sentinței civile nr. 1042/2011 a Tribunalului București, drept de proprietate dobândit conform actului de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale litigioase autentificat sub nr. x/2011 de notar E.;

- să se dispună obligarea AVAS să emită o nouă decizie de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent în baza sentinței civile nr. 1042/2011 a Tribunalului București, în care reclamantul să fie menționat ca persoană îndreptățită la acordare de măsuri reparatorii pentru cota de 86% din dreptul de proprietate asupra acțiunilor deținute de autorul vânzătorilor pârâți F. G., dobândită conform actului de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale litigioase nr. 741/2011 și implicit să se constatate nelegalitatea Deciziei AVASnr. 143/2012;

- să se constate nulitatea absolută a pactului comisoriu inserat în conținutul actului de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale litigioase, respectiv: "în situația în care până la termenul din 31.12.2013 cumpărătorul nu reușește din oricare motiv să obțină valorificarea drepturilor succesorale litigioase obținute prin decizia civila nr. 1042/2011, părțile vor considera prezentul contract reziliat de plin drept, fără a fi necesare intervenția instanței judecătorești, fără punerea în întârziere, somație sau chemare în judecată, cumpărătorul pierzând suma plătită vânzătorilor precum și cheltuielile efectuate pentru valorificarea drepturilor succesorale litigioase obținute prin sentința civilă mai sus menționată".

La data de 06.04.2016, pârâții C. și B. au depus întâmpinare, solicitând respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată și obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

La data de 13.04.2016, pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului - AAAS, a depus întâmpinare și cerere reconvențională, prin care a solicitat să se constate că notificatorii nu și-au dovedit calitatea de persoane îndreptățite în condițiile Legii nr. 10/2001 republicată, și prin actele emise de autorități (sentința civilă nr. 1042/12.06.2011 și Decizia motivată nr. 143/21.11.2012a AAAS), având în vedere cuantumul sumei în valoare de 89.617.341 RON, se va produce un prejudiciu foarte mare instituțiilor implicate și implicit Statului Român.

Prin sentința civilă nr. 630 din 23.03.2018, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepția tardivității capătului 2 din acțiunea principală, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, pe capătul 1 din acțiunea principală, a respins capătul 1 din acțiunea principală, formulat de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta AAAS, ca fiind îndreptat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului pe capătul 2 din acțiunea principală. Totodată, a respins capătul 2 din acțiunea principală, ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă, a respins, ca neîntemeiate, atât capătul 1 din acțiunea principală, în contradictoriu cu pârâții B. și C., cât și capătul 3 din acțiunea principală, în contradictoriu cu pârâții B., C. și AAAS și a respins cererea reconvențională, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 964/A din 20 august 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A., împotriva sentinței civile nr. 630/23.03.2018 și a tuturor încheierilor de ședință pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimații-pârâți B., C. și Autoritatea Pentru Administrarea Activelor Statului, ca nefondat.

Împotriva deciziei civile nr. 964/A din 20 august 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs reclamantul A., cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză.

Dosarul a fost înregistrat la înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 25 mai 2021 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 10, astfel cum reiese din fișa Ecris (dosarul înaltei Curți de Casație și Justiție).

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a învederat că înțelege să critice considerentele deciziei atacate în privința soluțiilor de respingere, ca inadmisibile, a criticilor de apel fundamentate pe obiectul imposibil și ilicit și pe cauza ilicită și imorală a obligației cuprinse în pactul comisoriu și, implicit, a acestuia, prin prisma încălcării prevederilor art. 22 alin. (6) și art. 478 alin. (4) C. proc. civ. și a aplicării greșite a art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

În considerente, instanța de apel a reținut, la secțiunea "Critica nr. 1: nelegalitatea și netemeinicia instanței referitoare la motivul de nulitate constând în cauza ilicită a pactului comisoriu", că nicăieri în cererea de chemare în judecată nu a fost indicat motivul de nulitate absolută al cauzei ilicite a obligației asumate prin pactul comisoriu, și, în consecință, a acestuia, apreciind că, în mod corect, tribunalul a hotărât că solicitarea de constatare a nulității pactului comisoriu pentru cauză ilicită constituie o modificare a cererii de chemare în judecată, modificare care trebuia făcută până la primul termen de judecată la care reclamantul a fost legal citat.

Astfel, recurentul a susținut că acest raționament al instanței de apel trebuie supus controlului de legalitate, dar și cel cu privire la "Critica nr. 2: nelegalitatea și netemeinicia aprecierii instanței cu privire la faptul că anumite aspecte invocate de apelant nu țin de valabilitatea pactului comisoriu", întrucât curtea de apel a reținut că au fost invocate pentru prima dată în etapa apelului ciriticile formulate de reclamant cu privire la sentința primei instanțe, conform cărora transformarea prin voința părților, a unor obligații de mijloace în obligații de rezultat atrage nulitatea absolută a clauzei contractuale rezolutorii, întrucât obiectul este ilicit, această transformare fiind interzisă de lege, și criticile în sensul că respectiva clauză rezolutorie are o cauză ilicită și imorală în măsura în care s-ar interpreta că intimații au stipulat clauza în considerarea influenței pe care considerau că o are recurentul asupra unei instituții publice.

În mod nelegal, instanța de apel a respins aceste critici, cu motivarea că sunt invocate noi motive de nulitate care nu au fost indicate prin cererea de chemare în judecată și nu le-a primit spre analiză, deoarece s-ar încălca dispozițiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., deși referirile la obiectul imposibil și ilicit al obligației de a obține valorificarea drepturilor succesorale asumate în cuprinsul pactului comisoriu, precum și la cauza sa ilicită și imorală, rezultă din ansamblul cererilor și apărărilor apelantului formulate în fața primei instanțe până la primul termen de judecată, cu respectarea momentului procesual limită prevăzut de art. 204 alin. (1) C. proc. civ., fiind dezvoltate prin răspunsul la întâmpinare depus de reclamant, astfel că prima instanță fost legal învestită cu judecarea acestor motive de nulitate.

A mai arătat recurentul că aceste motive de nulitate evocate și la prima instanță au fost numai explicitate pe calea apelului, fără a constitui cereri noi, operațiune care este permisă de prevederile art. 478 alin. (4) C. proc. civ., conform cărora părțile pot să expliciteze pretențiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanțe; prin cererea de apel a arătat că toate celelalte obligații asumate de reclamant prin actul de vânzare nr. 741/06.12.2011 (în afara celei de a plăti prețul) sunt, în mod natural, obligații de mijloace, respectiv de a face demersuri, de a depune diligențe.

Transformarea, prin voința părților, a unor obligații de mijloace în obligații de rezultat atrage nulitatea absolută a clauzei contractuale respective, transformarea fiind interzisă de lege, întrucât face ca obiectul obligațiilor (prestațiile – art. 1226 alin. (1) C. civ.) asumate de recurent să fie ilicit, or, sancțiunea pentru asumarea unei obligații ilicite este nulitatea absolută a obligației respective, întrucât nu se poate deroga prin convenții sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri (art. 11 C. civ.).

Or, în măsura în care intimații au stipulat pactul comisoriu în considerarea influenței pe care considerau că reclamantul ar fi avut-o asupra unei instituții publice și dacă consideră că o asemenea obligație este de rezultat, înseamnă că, în opinia intimaților, prin respectiva clauză contractuală reclamantul și-a asumat obligația de a săvârși infracțiuni de corupție, obligându-se la prestații ilicite (rt. 1226 alin. (2) C. civ.), având o cauză ilicită și imorală (art. 1236 alin. (1) și art. 1238 alin. (2) C. civ.).

A mai susținut recurentul că, fiind motive de nulitate absolută, atât obiectul ilicit și imposibil, cât și cauza ilicită și imorală poate fi invocat de orice persoană interesată, pe cale de acțiune sau de excepție, sau de instanță din oficiu (art. 1247 alin. (3) C. civ.), or, instanța de apel s-a degrevat de examinarea acestor motive de nulitate absolută, contrar îndatoririi acesteia potrivit art. 22 C. proc. civ.

Recurentul a învederat că, din perspectivă teoretică, în speță, cauza acțiunii causa petendi constă în intenția reclamantului de a fi recunoscut ca titular al cotei de 86% din drepturile succesorale dobândite de intimații B. și C. în baza sentinței civile nr. 1042/02.06.2011 a Tribunalului București, iar cauza cererii de chemare în judecată cauza debendi este reprezentată de actul de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale litigioase nr. 741/06.12.2011, astfel că, prin criticile de apel neanalizate pe fond, nu a modificat în apel cauza cererii de chemare în judecată, instanța de apel aplicând greșit dispozițiile art. 478 alin. (3) și (4) C. proc. civ. și pe cele ale art. 22 alin. (6) din același cod.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța de apel nu a expus motivele pentru care nu a analizat criticile apelantului-reclamant fundamentate de conținutul obligației de a obține valorificarea drepturilor succesorale cuprinsă în pactul comisoriu și pe cauza de nulitate a aceleiași obligații pentru obiectul său imposibil de excutat în termenul contractual convenit pentru îndeplinirea obligației (împlinit la 31.12.2013), în măsura în care aceasta este calificată drept obligație de rezultat, iar acest rezultat ar consta în emiterea Deciziei Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor privind acordarea de puncte sau în plata ulterioară a despăgubirilor urmare a convertirii în RON a punctelor acordate.

De asemenea, instanța de apel nu a prezentat nici argumentele pentru care nu a analizat criticile de apel referitoare la argumentul obligației de mijloace prezentat de prima instanță, și nici pe cele privind ineficacitatea pactului comisoriu pentru lipsa stipulării exprese a obligației convenite sub sancțiunea operării acestuia, încălcând astfel dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care obligă instanța de apel să analizeze argumentele invocate de părți, inclusiv toate criticile de apel, nu doar a unora dintre critici, chiar dacă toate criticile tind spre același scop al schimbării hotărârii primei instanțe.

Recurentul a opinat că motivarea instanței de apel este sumară, neconvingătoare, considerentele rezumându-se la confirmarea corectitudinii raționamentului primei instanțe, fără a indica motivele pentru care nu au fost analizate ori respinse criticile esențiale de apel pe care le-a formulat.

Astfel, instanța de apel nu a analizat criticile vizând nestabilirea, în concret, a conținutului obligației de a obține valorificarea drepturilor succesorale stipulată în pactul comisoriu și a rezultatului contractual prefigurat și nu a stabilit în ce constă această obligație, respectiv care sunt prestațiile concrete la a căror efectuare s-ar fi obligat reclamantul prin clauza rezolutorie, limitându-se la a constata că prima instanță a dat o calificare corectă a acesteia, respectiv obligație de rezultat; însă, instanțele de fond nu au arătat în ce ar consta rezultatul la care s-a obligat reclamantul, fie emiterea de către AVAS a Deciziei nr. 143/24.11.2012, fie emiterea Deciziei CNCI, fie plata despăgubirilor ulterior convertirii în RON a punctelor acordate.

Prima instanță s-a limitat la a constata că rezultatul prefigurat în pactul comisoriu constă în valorificarea cotei de 14% din drepturile succesorale litigioase ale pârâților până la data de 31.12.2013, dar și că acest rezultat nu a fost atins, fapt care echivalează cu neexecutarea obligației, or, numai după ce instanța de fond va cerceta și va stabili în ce constă rezultatul obligației stipulate în pactul comisoriu, se pot analiza judicios criticile de apel formulate de reclamant.

Recurentul a mai învederat că stabilirea conținutului obligației stipulate în pactul comisoriu are un rol hotărâtor în modalitatea de soluționare judicioasă a litigiului pendinte, întrucât de această stabilire concretă depinde fie incidența unei cauze exoneratoare de răspundere în beneficiul recurentului (în cazul în care se înțelege o obligație de mijloace sau de rezultat constând în eliberarea deciziei de compensare prin puncte), fie al îndeplinirii obligației (în cazul în care obligația este calificată drept obligație de mijloace sau de rezultat și care are ca obiect emiterea Deciziei AVAS), fie al nulității obligației și, implicit, a pactului comisoriu (în cazul în care obligația este calificată drept obligație de rezultat și are ca obiect plata despăgubirilor ori emiterea Deciziei CNCI de compensare prin puncte, pentru cauza sa ilicită și imorală alături de obiectul ei imposibil și ilicit).

S-a mai învederat că examinarea dreptului de a obține valorificarea drepturilor succesorale trebuia să aibă în vedere cadrul legislativ la data nașterii sale, respectiv O.G. nr. 62/2010, care era în vigoare la momentul încheierii Actului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase nr. 741/06.12.2011, iar potrivit art. III alin. (1) din acest act normativ, procedura emiterii titlurilor de plată în baza Titlului VII din Legea nr. 247/2005 era suspendată pe o perioadă de 2 ani, și anume până la data de 01.07.2012.

Astfel, la data încheierii actului de vânzare era suspendată procedura de emitere a titlurilor de plată, noțiunea de valorificare a drepturilor succesorale utilizată de textul pactului comisoriu putea avea numai semnificația de emitere a Deciziei AVAS, or, în cauză decizia AVAS a fost emisă la 21.11.2012, adică în interiorul termenului contractual de efectuare a diligențelor care expira la 21.12.2013, reclamantul îndeplinindu-și obligația stipulată în textul pactului comisoriu înainte de expirarea termenului contractual prevăzut în acest scop.

Pe de altă parte, recurentul a arătat că sintagma de obținere a despăgubirilor nu este utilizată în textul pactului comisoriu care are în vedere noțiunea de valorificare a drepturilor succesorale, iar o astfel de obligație pretinsă de intimații persoane fizice în sensul de a obține despăgubiri până la 31.12.2013 nu putea fi executată de reclamant în termenul contractual, respectiv până la 31.12.2013, ca urmare a survenirii modificărilor legislative care au natura unor cauze exoneratoare de răspundere contractuală, deoarece la data de 15.03.2012, la aproximativ 3 luni de la încheierea actului de vânzare, a intrat în vigoare O.U.G. nr. 4/2012, care prevedea că procedura de emitere a titlurilor de despăgubire, de conversie, precum și procedurile de evaluare a imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 a fost suspendată pe o perioadă de 6 luni, iar prin Legea nr. 117/2012, termenele prevăzute de actele normative anterior menționate au fost prorogate până la 15.05.2013, iar la 16.05.2013 a fost adoptată Legea nr. 165/2013, care a intrat în vigoare la 20.05.2013.

Așadar, în perioada 06.12.2011 (data încheierii actului de vânzare) și 20.05.2013 (data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013) era imposibilă îndeplinirea obligației de a obține despăgubirile, având în vedere că au devenit incidente dispozițiile art. 34 alin. (1)-(2) din Legea nr. 165/2013, care au interzis, timp de 60 luni, sub sancțiunea respingerii ca prematur introdusă, formularea în justiție a unei cereri de chemare în judecată pentru obligarea CNCI la emiterea deciziei de compensare prin puncte.

A mai arătat recurentul că în perioada 20.05.2013 - 31.12.2013, data împlinirii termenului contractual, a fost adoptată cu titlu de noutate legislativă, prin O.U.G. nr. 21/2015, măsura soluționării cu prioritate a dosarelor în care au fost pronunțate hotărâri judecătorești irevocabile/definitive de constatare a existenței dreptului de proprietate și a întinderii sale, or, survenirea acestor dispoziții legale care au natura unei cauze neimputabile recurentului, au făcut imposibilă plata despăgubirilor în interiorul termenului care s-a împlinit la 31.12.2013.

O altă critică a recurentului a vizat faptul că instanța de apel nu a analizat motivul de apel referitor la obiectul imposibil de excutat al obligației de a obține valorificarea drepturilor succesorale în cazul calificării sale drept obligație de rezultat, indiferent dacă aceasta constă în emiterea deciziei CNCI sau în plata despăgubirilor.

Având în vedere modificările legislative survenite, recurentul a opinat că în perioada 06.12.2011 (data încheierii actului de vânzare) - 20.05.2013 (data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013) era imposibilă emiterea Deciziei CNCI, cât și încasarea despăgubirilor, în raport de dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010, O.U.G. nr. 4/2012 și cele ale Legii nr. 117/2012, și, fiind o obligație imposibil de executat la momentul nașterii sale, dar și pe parcursul termenului contractual stipulat pentru executarea sa, obligația este lovită de nulitate absolută, întrucât nimeni nu se poate obliga la imposibil (ad impossibillium nulla obligatio), iar imposibilitatea plății despăgubirilor nu a rezultat din nepriceperea sau neîndemânarea reclamantului sau din cauze care să fi putut fi înlăturate, concluzia fiind că nulitatea obligației de a obține valorificarea drepturilor succesorale atrage și nulitatea pactului comisoriu în care este stipulată această obligație.

În continuare, recurentul a criticat faptul că instanța de apel nu a analizat "argumentul obligației de mijloace" prezentat de prima instanță, confirmând că este legală și temeinică calificarea dată de prima instanță obligației asumate de recurent prin pactul comisoriu, fără o examinare proprie din partea instanței de control judiciar.

Conchizând acest motiv de casare, recurentul a criticat faptul că instanța de apel nu a analizat ineficacitatea pactului comisoriu pentru lipsa stipulării exprese a obligației convenite sub sancțiunea operării acestuia, întrucât reglementarea pactului comisoriu prevede că trebuie indicate în mod expres obligațiile a căror neexecutare atrage rezoluțiunea de drept a contractului (art. 1553 alin. (1) C. civ.), spre deosebire de litigiul pendinte în care conduita reclamantului este una abstractă, generică la nivelul textului pactului comisoriu, care utilizează noțiunea de valorificare a drepturilor succesorale.

Pe calea apelului, reclamantul a dezvoltat argumentente pentru care conduita contractuală din pactul comisoriu este neindividualizată, care nu au fost analizate de instanța de apel, iar obligația din pactul comisoriu, prin lipsa unei redactări riguroase a conținutului obiectului său, echivalează cu situația de nestipulare expresă a obligației prevăzute sub pedeapsa pactului comsioriu.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța de apel a încălcat normele de drept material prin respingerea capătului de cerere nr. x având ca obiect constatarea nulității absolute a pactului comisoriu, fiind nelegale considerentele privind motivul de nulitate al pactului comisoriu decurgând din condiția imposibilă a obligației cuprinse în acesta.

Instanța de apel a reținut, în mod greșit, că nicăieri în cererea de chemare în judecată nu a fost indicat motivul de nulitate absolută al cauzei ilicite, iar tribunalul, corect, a decis că solicitarea de constatare a nulității contractului pentru cauză ilicită constituie o modificare a cererii de chemare în judecată, modificare care trebuia făcută până la primul termen la care reclamantul a fost legal citat; or, reclamantul a respectat termenul limită prevăzut de art. 204 alin. (1) C. proc. civ., aspectele privind obiectul ilicit și imposibil al obligației de valorificare a drepturilor succesorale, precum și cauza ilicită și imorală, fiind dezvoltate prin răspunsul la întâmpinare, în care a arătat că potrivit principiului ad impossibilium nulla obligatio nu se putea obliga la a face ceea ce nu depinde de acesta, iar pentru garantarea obținerii rezultatului ar fi trebuit să se substituie instituțiilor competente ori legiuitorului, ceea ce face ca această obligație să nu fie posibilă. Ulterior, pe calea apelului, a arătat că doar a explicitat aceste motive de nulitate, potrivit art. 478 alin. (4) C. proc. civ.

A mai arătat recurentul că interpretarea unei asemenea clauze ca fiind o obligație de rezultat conduce la constatarea imposibilității condiției, cu consecința prevăzută de art. 1402 teza I C. civ., o asemenea clauză urmând a fi considerată nescrisă, sens în care a arătat că a solicitat primei instanțe constatarea nulității pactului comisoriu de grad IV inserat în conținutul actului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase și constatarea ca fiind nescrisă a clauzei care prevede obligația de rezultat ca obligație imposibilă potrivit art. 1402 C. civ.

Pe de altă parte, fiind vorba despre motive de nulitate absolută, obiectul ilicit și imposibil și cauza ilicită sau imorală putea fi invocată de orice persoană interesată (art. 1247 alin. (2) C. civ.), iar instanța avea obligația să invoce din oficiu nulitatea absolută, potrivit alin. (3) al art. 1247 C. civ., însă s-a limitat la analizarea fondului motivului de nulitate reprezentat de cauza ilicită a pactului comisoriu numai din perspectiva condiției imposibile reglementate de dispozițiile art. 1402 C. civ., fără a examina cauza ilicită prin prisma împrejurării că, în cazul calificării drept obligație de rezultat a celei cuprinse în clauza rezolutorie, reclamantul s-ar fi obligat la acordarea despăgubirilor ceea ce ar fi însemnat să dețină calitatea, capacitatea și dreptul de a decide în locul instituțiilor abilitate în procedura de stabilire a despăgubirilor.

A mai arătat că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 478 alin. (3) și (4) C. proc. civ., întrucât motivele de nulitate absolută a pactului comisioriu nu au fost invocate direct în apel, iar partea avea posibilitatea de a explicita prin cererea de apel pretențiile adresate primei instanțe, precum și dispozițiile art. 22 alin. (6) din același cod, care instituie obligația judecătorului de a se pronunța asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăși limitele învestirii.

Recurentul a mai susținut că sunt nelegale considerentele pe care instanța de apel le-a avut în vedere când a rezolvat fondul motivului de nulitate al pactului comisoriu decurgând din condiția imposibilă, cu motivarea sumară că nu a fost stipulată o obligație condițională, aplicând greșit dispozițiile art. 1402 C. civ., precum și considerentele privind respingerea, ca străine cauzei, a criticilor din apel vizând anumite aspecte care nu țin de valabilitatea pactului comisoriu.

Prin cererea de apel, reclamantul a arătat că a dezvoltat critici cu privire la hotărârea primei instanțe și în raport de natura obligației asumate prin pactul comisoriu, fie de diligență cum rezultă din ansamblul raportului contractual, fie de rezultat cum susțin intimații, iar în vederea determinării obiectului obligațiilor asumate se impunea analiza contextului legislativ în care au fost asumate, obiectul obligațiilor și motivele de nulitate a pactului comisoriu.

În continuare, recurentul a reluat considerațiile cu privire la contextul legislativ în care obligațiile au fost asumate și conținutul noțiunii contractuale de valorificare a drepturilor succesorale prin prisma acestui context, prezentate anterior în dezvoltarea primelor două motive de casare.

În vederea determinării dacă obligațiile stipulate în contract, sub sancțiunea pactului comisoriu, sunt obligații de rezultat sau de mijloace, recurentul a opinat că trebuie avute în vedere criteriile conferite de lege pentru departajarea obligațiilor de mijloace de cele de rezultat (art. 1481 alin. (3) C. civ.) și regulile de interpretare a contractului (art. 1266-1269 și art. 1272 C. civ.), arătând că toate celelalte obligații asumate de recurent în afara celei de plată a prețului sunt obligații de diligență, concluzie susținută de clauza contractuală potrivit căreia reclamantul a declarat că este de acord să se oblige să depună toate diligențele necesare pentru obținerea întregului drept succesoral, și validată de principiul actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat (art. 1268 alin. (3) C. civ.), de principiul conversiunii actului juridic (art. 1260 C. civ.) și de principiul in dubio pro reo, dacă în urma aplicării tuturor criteriilor de interpretare, clauza contractuală rămâne totuși neclară, ea neputând fi interpretată decât în favoarea recurentului.

Astfel, singura interpretare a contractului care ține seama de regulile de interpretare a contractului și de criteriile de departajare între obligațiile de mijloace și cele de rezultat este cea potrivit căreia obligațiile asumate de reclamant, sub sancțiunea pretinsului pact comisoriu, sunt obligații de mijloace (de diligență).

Recurentul a opinat că dacă intimații consideră că obligația privind valorificarea drepturilor succesorale este una de rezultat, pretinsul pact comisoriu stipulat în actul de vânzare este lovit de nulitate absolută, întrucât intimații au inserat clauza rezolutorie în considerarea influenței pe care considerau că reclamantul ar fi avut-o asupra unei instituții publice.

În continuare, recurentul a susținut că sunt nelegale considerentele instanței de apel vizând calificarea drept obligație de rezultat a obligației de a obține valorificarea drepturilor succesorale prevăzută în cuprinsul pactului comisoriu, deoarece, contrar celor reținute prin decizia recurată, hotărârea primei instanțe conține considerente contradictorii care rezultă din neasumarea de către prima instanță a unei poziții concrete și unitare cu privire la natura obligațiilor asumate de apelant sub sancțiunea pactului comisoriu: obligații de rezultat sau de diligență; astfel, prima instanță a calificat obligația asumată de reclamant ca fiind una de mijloace, în sensul de a depune toate diligențele necesare pentru a obține valorificarea întregului drept succesoral litigios, iar, în continuare, aceeași instanță a apreciat că nu are nicio relevanță faptul că obligația de a depune diligențe presupune determinarea unor terțe peroane să facă anumite prestații către pârâți, aceste considerente fiind contradictorii, întrucât în cadrul promisiunii faptei altuia obligațiile asumate de promitent sunt de rezultat, iar în cazul promisiunii de bune oficii, obligațiile asumate de promitent sunt obligații de diligență; or, reclamantul a susținut că și-a asumat doar obligații corespunzătoare promisiunii de bune oficii, respectiv obligații de mijloace.

Calificarea dată de prima instanță și însușită de instanța de apel privitoare la obligația cuprinsă în pactul comisoriu ca fiind o obligație de rezultat a fost analizată cu aplicarea greșită a legii, deoarece instanța de apel a menționat că primul criteriu enumerat de art. 1481 alin. (3) C. civ. a fost corect aplicat de tribunal, care a analizat voința părților, reținând că acestea fac referire la un anumit rezultat (valorificarea dreptului succesoral) la un anumit termen. Or, dispozițiile art. 1481 alin. (3) C. civ. nu reglementează regula de interpretare conform voinței părților, ci criterii de departajare a obligațiilor de rezultat față de cele de diligență, ceea ce contrazice raționamentul instanței de apel.

Astfel, instanțele de fond nu au aplicat regula interpretării contractului conform voinței comune a părților prevăzută de art. 1266 alin. (1) C. civ., cu prilejul calificării naturii obligației de a obține valorificarea drepturilor succesorale, iar instanța de apel a ignorat contextul legislativ existent la data nașterii obligației de a obține valorificarea drepturilor succesorale, fiind nelegale aprecierile din decizia recurată potrivit cărora stabilirea naturii obligației nu era necesară pentru analizarea motivelor de nulitate a pactului comisoriu, având în vedere că de natura acestei obligații depinde incidența motivelor de nulitate a obligațiilor privind valorificarea drepturilor succesorale reprezentate de obiectul imposibil al obligației.

S-a mai susținut de către recurent că este nelegală soluția de respingere a capătului de cerere nr. x în constatarea neintervenirii pactului comisoriu și a existenței dreptului de proprietate al recurentului asupra sumei de 86% din drepturile succesorale litigioase; de asemenea, a arătat că sunt nelegale considerentele vizând culpa contractuală a recurentului, instanța de apel reținând că niciun text în materia rezoluțiunii nu îndreptățește concluzia potrivit căreia pentru a opera pactul comisoriu ar fi necesară o neexecutare culpabilă, iar prezumția de culpă la care a făcut referire instanța este reglementată într-o altă materie, cu motivarea că rezoluțiunea presupune o neexecutare imputabilă a obligației, indiferent de modul de operare al rezoluțiunii, legale, convenționale sau judiciare.

O altă critică a recurentului a vizat considerentele instanței de apel cu privire la prezumția legală de culpă care ar fi fost corect aplicată de către tribunal, deoarece, în speță, este vorba despre executarea/neexecutarea unei obligații contractuale, fiind incidente dispozițiile art. 1548 C. civ., care reglementează o prezumție legală relativă.

Astfel, a arătat că, în primul rând, condițiile prevăzute de lege în care operează pactul comisoriu nu presupun examinarea culpei debitorului în neexecutarea obligației, iar niciun text în materia rezoluțiunii nu îndreptățește concluzia potrivit căreia pentru a opera pactul comisoriu ar fi necesară o neexecutare culpabilă, prezumția de culpă la care a făcut referire instanța de apel fiind reglementată în materia "executarea prin echivalent a obligației" (art. 1530-1548 C. civ.), așadar considerentele recurate vizând reținerea culpei reclamantului sunt străine de natura pricinii, fiind rezultatul aplicării greșite a normelor de drept material indicate.

Recurentul a mai învederat că sunt nelegale considerentele instanței de apel cu privire la faptul că nu se confirmă cauzele exoneratoare de răspundere pe care le-a invocat reclamantul în survenirea modificărilor legislative. Prima instanță a reținut că reclamantul și-a asumat riscul intervenirii unei legislații speciale care să conducă la neatingerea rezultatului promis, iar în contract s-a stipulat că vânzătorii nu își asumă niciun fel de răspundere cu privire la riscul pentru incidența unor dispoziții legale prohibitive din legi speciale sau din dreptul comun în privința restituirii în natură sau obținerii unei despăgubiri prin echivalent, în situația în care nu va fi atins rezultatul obținerii restituirii în natură sau a măsurilor reparatorii.

Instanțele de fond au interpretat în mod greșit clauza contractuală, sensul clauzei fiind că reclamantul nu poate atrage răspunderea contractuală a intimaților pentru incidența unor dispoziții legale de natură să împiedice realizarea restituirii în natură sau obținerea unei despăgubiri, iar nu acela potrivit căruia reclamantul s-a obligat să obțină valorificarea drepturilor succesorale litigioase indiferent de contextual legislativ, deoarece contractul se interpretează potrivit voinței concordante a părților (art. 1266 alin. (1) C. civ.).

Așadar, recurentul a opinat că este vorba despre o clauză exoneratoare de răspundere stipulată în beneficiul intimaților, iar nu despre o cauză de agravare a răspunderii consemnată în detrimentul reclamantului, această interpretare fiind confirmată de clauza din cuprinsul actului de vânzare, de la pagina 3, paragraful 3, iar clauza privind riscul intervenirii modificărilor legislative regăsindu-se la paragraful 1 al paginii 3.

S-a mai arătat de către recurent că sunt nelegale considerentele vizând cauza exoneratoare de răspundere a recurentului constând în faptele intimaților care, pe de o parte, au îndeplinit ei înșiși, înainte de expirarea termenului contractual (31.12.2013) și fără înștiințarea recurentului, demersurile aflate în sarcina acestuia din urmă, iar pe de altă parte, nu au acordat recurentului suportul logistic necesar.

Instanța de apel a reținut, în mod nelegal, că nu sunt întemeiate argumentele referitoare la cauza exoneratoare de răspundere reprezentată de faptele intimaților, întrucât faptele menționate de reclamant nu constituie fapte ilicite și culpabile ale intimaților, care ar putea determina neexecutarea obligației de către reclamant, și nici critica privind faptul că intimații nu au acordat reclamantului suportul logistic necesar în vederea realizării obiectului contractului, întrucât este contrazisă de o clauză din actul de vânzare, în care s-a stipulat că la data semnării vânzătorii au înmânat cumpărătorului toate titlurile în original și copiile legalizate pe care le dețineau.

Or, neexecutarea imputabilă intimaților rezultă din faptul că instanța nu a calificat juridic faptele deduse judecății și nu le-a atribuit acestora semnificația juridică cuvenită, deși intimații au încheiat și contractul de mandat nr. x/06.12.2011, valabil până la 31.12.2013, pentru ca reclamantul să poată întreprinde toate demersurile necesare în baza actului de vânzare, însă, cu toate acestea, cu încălcarea obligațiilor rezultate din mandat și vânzare, intimații au obținut Decizia AVAS nr. 143/21.11.2012 exclusiv pe numele lor, fără a prezenta la AVAS actul de vânzare, nesocotind faptul că 86% din drepturile litigioase au fost transferate către reclamant, din aceste împrejurări rezultând că intimații nu au avut intenția să execute cu bună-credință contractul încheiat în cauză.

Recurentul a opinat că, practic, intimații au revocat tacit contractul de mandat și l-au pus pe recurent în imposibilitate juridică de îndeplinire a obligațiilor aferente actului de vânzare, în acest context, pactul comisoriu neputând opera, întrucât obligațiile pe care intimații pretind că reclamantul nu le-a executat sunt imputabile acestora (art. 1517 C. civ.).

O altă critică a recurentului s-a referit la faptul că sunt nelegale considerentele vizând încălcarea dreptului reclamantului la termenul suplimentar de executare în vederea executării în natură a obligației cuprinse în pactul comisoriu, fără ca instanța de apel să arate motivele pentru care a ajuns la această concluzie.

Recurentul a susținut că, în analizarea priorității acordării termenului suplimentar de executare, trebuia avută în vedere ierarhia remediilor neexecutării contractului organizată de principiul favor contractus, principiul prioritar al executării în natură a obligațiilor debitorului potrivit art. 1516 alin. (1) și (2) și art. 1527 C. civ.

Însă, intimații nu au acordat reclamantului termenul suplimentar de executare (ceea ce ar fi fost obligatoriu conform art. 1516 alin. (2) C. civ.) în vederea executării silite în natură a obligației și nu au depus la dosarul AVAS actul de vânzare nr. 741/06.12.2011, această împrejurare fiind suficientă pentru a dovedi lipsa intenției intimaților de a colabora cu bună-credință cu reclamantul în vederea derulării contractului.

Ultima critică formulată de recurent a vizat nelegalitatea soluției de respingere a capătului de cerere nr. x în constatarea nelegalității Deciziei AVAS nr. 143/21.11.2012 și obligarea acesteia la emiterea unei noi decizii de acordare a măsurilor reparatorii, curtea de apel reținând că reclamantul a formulat acest motiv de apel implicit, în urma admiterii capătului de cerere referitor la constatarea nulității absolute a pactului comisoriu sau a capătului de cerere privind constatarea faptului că pactul comisoriu nu a operat.

AAAS a invocat în fața primei instanțe excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, care a fost admisă și a condus la respingerea capătului de cerere ca fiind formulat de o persoană lipsită de calitate procesuală activă ca urmare a rezoluțiunii de drept a actului de vânzare, prin care reclamantul a pierdut, cu efect retroactiv, dreptul de proprietate asupra cotei de 86% din drepturile succesorale litigioase.

Conchizând, recurentul a arătat că are legitimitate procesuală activă, urmând a fi înlăturată soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale active a recurentului în formularea capătului nr. 2 al cererii de chemare în judecată.

5.1. Intimatul-pârât C. a depus întâmpinare, la data de 16 iulie 2021, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea hotărârii instanței de apel ca legală.

În ceea ce privește motivul de recurs încadrat de recurent în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., referitor la critica potrivit căreia instanța de apel a nesocotit normele procedurale, respectiv art. 22 alin. (2) și alin. (6) și art. 478 alin. (3) din C. proc. civ., solicită respingerea acestuia, ca nefondat, apreciind că chiar și în ipoteza în care ar fi vorba de o nesocotire a acestor dispoziții, o astfel de împrejurare nu atrage sancțiunea nulității actului de procedură decât în cazul producerii unei vătămări a părții, vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea acestuia, ceea ce nu este cazul în speța de față.

Cu privire la momentul invocării motivului de nulitate constând în cauza ilicită, intimatul arată că, în susținerea pretențiilor sale, reclamantul invocat o serie de împrejurări de fapt și instituții juridice care nu se regăsesc în cererea de chemare în judecată astfel cum a fost modificată prin cererea depusă la primul termen.

Dintre multiplele astfel de modificări, relevanță în prezenta cauză are așa-zisul motiv de nulitate absolută a pactului comisoriu, motiv potrivit căruia inserarea sa în contractul de vânzare cumpărare ar fi determinată de o pretinsă cauză ilicită constând în împrejurarea că intimații ar fi avut prefigurarea influenței pe care reclamantul ar fi avut-o asupra unei instituții publice.

Față de momentul producerii modificărilor în discuție și în lipsa acordului expres al celorlalte părți, este evident că acestea au fost formulate tardiv, astfel că soluția instanței este legală, sub acest aspect.

În ceea ce privește susținerile recurentului cu privire la modalitatea de invocare a cauzei ilicite, intimatul arată că ambele instanțe de fond au analizat susținerile recurentului din perspectiva motivului de nulitate constând în imposibilitatea obiectului, adică imposibilitatea obținerii rezultatului la care s-a obligat A. prin contractul de vânzare, împrejurare ce ar echivala și cu o condiție imposibilă.

Împrejurarea că în cuprinsul răspunsului la întâmpinare se menționează sintagma cauză ilicită, însă atunci când este descrisă această așa-zisă cauză ilicită, recurentul se referă la imposibilitatea realizării obiectului obligației de valorificare a drepturilor succesorale întrucât aceasta depindea de terțe persoane (instituții ale statului), nu are nici un fel de influență asupra calificării motivului de nulitate din obiect imposibil în cauză ilicită, cele două fiind motive diferite de nulitate ale actului juridic, unul referindu-se la posibilitatea de executare a prestațiilor (obiectul), iar celălalt fiind un element psihologic ce reprezintă suportul manifestării voinței juridice (cauza).

În cazul cererilor prin care se solicită anularea unui act juridic, pentru mai multe motive de nulitate, fiecare motiv care determină în mod cauzal sancțiunea nulității reprezintă o cerere în sine, putând fi formulată separat și independent.

Așadar, solicită să se constate că instanța de apel nu a încălcat dispozițiile art. 478 alin. (4) din C. proc. civ., în speță, invocarea cauzei ilicite nefiind o simplă explicitare a unei situații factuale judecată de prima instanță, ci de o veritabilă cerere cu evident caracter de noutate făcută direct în fața instanței de control judiciar.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intimatul solicită respingerea acestuia, arătând că hotărârea instanței de apel este motivată pe larg în privința soluției de respingere a apelului, aceasta încercând să răspundă în mod explicit tuturor criticilor formulate prin motivele de apel.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intimatul solicită respingerea acestuia, apreciind că instanța de apel a făcut o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale incidente în speță.

5.2. Intimata-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a depus întâmpinare, la data de 19 iulie 2021, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând, în esență, următoarele:

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prevăzut la punctul 4, pag. 32 din cererea de recurs prin care se susține " nelegalitatea soluției de respingere a capătului de cerere nr. x în constatarea nelegalității Deciziei nr. 143/21.11.2011 a AAAS și obligarea acesteia la emiterea unei noi decizii de acordare a masurilor reparatorii", AAAS solicita respingerea acestuia ca nefondat.

Sub acest aspect, consideră că în mod legal s-a stabilit ca AAAS nu are calitate procesuala pasiva, întrucât nu a fost parte în contractul de vânzare cumpărare de drepturi litigioase nr. 741/06.12.2011, care cuprinde pactul comisoriu, iar în lipsa oricărui raport juridic obligațional între recurentul-reclamant și AAAS, instanțele nu puteau constata identitatea între persoana pârâtului și debitorului raportului juridic.

Totodată, legal s-a stabilit că nu se poate reține nici necesitatea opozabilității hotărârii față de AAAS, deoarece hotărârea este opozabilă acesteia, ca terț, în condițiile art. 435 alin. (2) C. proc. civ., fără ca acest lucru să semnifice că are calitate procesuală pasivă.

A solicitat instanței de recurs sa constate ca, în temeiul sentinței civile nr. 1042/12.06.2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a III - a civilă, în dosarul nr. x/2008 rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1259 din 13 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, prin respingerea recursului, AAAS a emis decizia motivată nr. 143 din 21.11.2012 și și - a îndeplinit obligațiile legale în condițiile Legii nr. 10/2001.

In ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prevăzut la punctul 1, pag. 2 din cererea de recurs prin care se susține ca, "instanța a încălcat regulile de procedura a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității", intimata solicită respingerea, ca nefondat, apreciind că, în mod legal a stabilit instanța de apel ca prin sentința de fond, instanța nu a analizat celelalte susțineri ale reclamantului din concluziile scrise depuse la dosar și care nu au fost cuprinse în cererea inițială, în răspunsul la întâmpinare și în cererea precizatoare (referitoare la cauza ilicită a prestațiilor asumate de reclamant (s.n.). (...) etc), întrucât echivalează cu o modificare a cauzei cererii de chemare în judecată, care putea fi făcută numai în termenul prevăzut de art. 204 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, arată că nu sunt temeinice susținerile recurentului instanței referitoare la motivul de nulitate constând în cauza ilicită a pactului comisoriu.

In ceea ce privește motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prevăzute la punctul 2, respectiv 2.1, 2.2., 2.3., 2.4. pag. 5-12 din cererea de recurs prin care se susține ca, " hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", a solicitat respingerea acestora, susținând că, în mod corect și legal, instanța de apel a respins această critică, ca inadmisibilă, deoarece se invocă un motiv de nulitate nou, neindicat prin cererea de chemare în judecată, astfel că nu putea fi primit spre analiză în faza de apel, fără a fi încălcate dispozițiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora în apel nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată.

Referitor la motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intimata a susținut că instanțele de fond au făcut o corectă interpretare a naturii obligației asumate de reclamant prin pactul comisoriu și a cauzelor exoneratoare de răspundere, precum și o aplicare și interpretare corectă a dispozițiilor legale incidente în cauză.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 2 martie 2022 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 964A din data de 20 august 2020, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă și a stabilit termen de judecată în ședință publică, la data de 04 mai 2022, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Verificând conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în limitele motivelor de casare formulate, Înalta Curte constată că recursul reclamantului este nefondat și îl va respinge, în considerarea celor ce succed.

II.1. Prin cel dintâi motiv de casare, întemeiat în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul A. afirmă o încălcarea a regulilor de procedură de către instanța de apel, în concret, a prevederilor art. 22 alin. (6), art. 478 alin. (4) și art. 478 alin. (3) C. proc. civ., cele care reglementează obligația instanței de judecată de a soluționa cauza în limitele învestirii sale și a căror nerespectare este de natură să atragă sancțiunea nulității hotărârii.

În esență, recurentul susține că în mod greșit instanțele fondului au refuzat să cerceteze legalitatea pactului comisoriu, stipulat în cuprinsul contractului de vânzare încheiat de părțile aflate în litigiu, din perspectiva tuturor motivelor de nulitate, invocate de reclamant prin răspunsul la întâmpinare formulat în primă instanță și explicitate prin declarația de apel. Mai mult decât atât, fiind vorba despre motive de nulitate absolută (obiect ilicit, cauză ilicită și imorală) prima instanță avea obligația să le invoce din oficiu, în exercitarea rolului activ al judecătorului în proces.

Criticile formulate de reclamant sunt nefondate.

Înalta Curte constată că prin acest motiv de casare este supusă analizei problema raportului dintre principiul disponibilității părților în procesul civil și rolul activ al judecătorului în asigurarea legalității și în aflarea adevărului.

Astfel, dacă titularul cererii este cel care alege pretenția pe care o supune judecății, precum și situația de fapt și de drept pe care își întemeiază această pretenție, judecătorului îi revine obligația de a se pronunța în limitele acestei învestiri, oferind cererii calificarea juridică exactă și aplicând normele juridice incidente. În acest sens trebuie înțelese prevederile art. 22 C. proc. civ., cele care consacră legislativ rolul judecătorului în aflarea adevărului.

Identificarea unei posibile atingeri aduse dreptului de dispoziție al părților în procesul civil, în virtutea căruia acestea sunt cele care stabilesc obiectul și limitele procesului (cf.art. 9 alin. (2) C. proc. civ.) face necesară relevarea distincției între obiect și cauză, ca elemente specifice atât acțiunii civile, cât și cererii de chemare în judecată.

Înalta Curte reamintește că, în raport cu art. 194 alin. (1) lit. c) și d) C. proc. civ., cererea de chemare în judecată trebuie să precizeze obiectul, precum și motivele de fapt și de drept pe care aceasta se întemeiază. Cererea care nu indică obiectul și motivele de fapt este nulă - o nulitate expresă, prevăzută de art. 196 alin. (1) C. proc. civ.

Obiectul cererii reprezintă pretenția concretă dedusă judecății, în timp ce motivele acestei pretenții (causa petendi) se subsumează noțiunii de cauză a cererii, reprezentând fundamentul ei, faptele alegate de reclamant în susținerea pretenției sale, cauza având o evidentă natură factuală.

Obiectul cererii de chemare în judecată este distinct de obiectul acțiunii civile alese de reclamant, care constă în soluționarea pretenției concrete deduse judecății, în judecata însăși.

Tot astfel, cauza cererii, care are o natură preponderent factuală, este și ea distinctă de cauza ac