ÎCCJ, Decizia nr. 49/2022

Ședința publică din data de 28 februarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor aflate la dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin Decizia nr. 1231 din 8 iunie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor împotriva Deciziei nr. 1196A din 1 octombrie 2020 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

În motivarea hotărârii, s-a reținut că nu se verifică identitatea de părți, deoarece în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018, aflat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, părți au fost reclamantul A. și pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, în timp ce în litigiul din dosarul nr. x/2018, în care Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a pronunțat decizia civilă nr. 1196A din 1 octombrie 2020, au avut calitatea de părți reclamanții B., C. și D., moștenitorii defunctului E., și pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.

Instanța de revizuire a constatat că pentru a fi incident cazul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este necesar ca, între hotărârile pretins potrivnice, să existe identitatea de părți, obiect și cauză, ceea ce nu este cazul în speță.

Împotriva deciziei menționate la pct. 2, revizuenta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a declarat recurs, invocând dispozițiile art. 488 și următoarele C. proc. civ., art. 34 alin. (5) din Legea nr. 154/2013, Legea nr. 10/2001, Legea nr. 165/2013 modificată și completată prin Legea nr. 368/2013.

Recurenta solicită admiterea recursului și modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii cererii de revizuire și, în principal, anularea Deciziei nr. 1196A din 1 octombrie 2020 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, iar, în subsidiar, modificarea deciziei, în sensul respingerii acțiunii reclamanților B., C. și D., ca fiind rămasă fără obiect.

Recurenta arată că instanța de revizuire a reținut, în mod eronat, neîndeplinirea condiției triplei identități de părți, obiect și cauză în speța dedusă judecății, întrucât, deși părțile nu erau aceleași în cadrul celor două litigii supuse analizei, instanța ar fi trebuit să constate că există identitate între obiectele celor două litigii, respectiv dosarul nr. x C. civ. ce conține Decizia A.A.A.S. nr. 22/25.02.2013 și acordarea de măsuri compensatorii pentru imobilul situat în București, str. x, compus din teren în suprafață de 295 mp.

Contrarietatea celor două hotărâri judecătorești evocate reiese din faptul că, prin decizia civilă nr. 1802 din 19 decembrie 2019, instanța de judecată a obligat C.N.C.I. să emită în favoarea reclamantului decizie de compensare printr-un număr de 311.456 puncte pentru imobilul teren în suprafață de 295 mp - ce face obiectul Deciziei nr. 22 din 25 februarie 2013 emisă de Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului -, deși instanța a reținut că 311.456 puncte reprezintă valoarea întregului teren în suprafață de 295 mp, și nu a cotei de 1/2 din imobil, iar, prin sentința civilă nr. 2788 din 28 noiembrie 2019, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1196 din 1 octombrie 2020, instanța a obligat C.N.C.I. la emiterea deciziei de compensare în favoarea reclamanților, prin acordarea unui număr de 87.382 puncte, pentru terenul situat în București, str. x, ce reprezintă, de fapt, valoarea cotei de 1/2 din imobil, ce revenea defunctului E..

Astfel, în considerentele deciziei civile nr. 1802 din 19 decembrie 2019, ce a soluționat definitiv litigiul ce a format obiectul dosarului nr. x/2018, instanța de control judiciar a stabilit valoarea întregului teren în suprafață de 295 mp la suma de 311.456 RON.

Deși, instanța sus-menționată a stabilit valoarea pentru întreg imobilul, la care era îndreptățit și defunctul E., instanța a obligat C.N.C.I. să emită decizie de compensare prin 311.456 puncte, în favoarea reclamantului A..

Se invocă faptul că, într-o speță similară, instanța de judecată a stabilit valoarea întregului imobil, însă instanța de apel a constatat că, dintre cele două persoane îndreptățite, doar una este parte în proces, astfel că a dispus numai cu privire la cota reclamantei. Secretariatul menționează că de această sentință judecătorească beneficiază și persoana care nu a formulat cerere de chemare în judecată, despăgubirile propuse fiind pentru ambele persoane îndreptățite, pentru întregul imobil.

În baza acestui raționament, C.N.C.I., a emis Decizia de compensare nr. x din 13 februarie 2020, în cuantum de 311.456 puncte, în favoarea lui A. și E..

În cel de-al doilea litigiu, însă, instanța de fond a stabilit valoarea cotei de 1/2 din imobilul teren situat in str. x, ce îi revenea defunctului E., moștenit de reclamanții B., C. și D., iar valoarea întregului imobil la suma de 174.764 RON.

Recurenta mai arată că, prin respingerea cererii de revizuire, se aduce o gravă atingere principiului securității juridice, admițându-se nelegalitatea pronunțării unei hotărâri judecătorești, însă respingându-se reformarea acesteia, deoarece motivele invocate de revizuent reprezintă, în fapt, motive de nelegalitate pentru care se poate exercita calea de atac extraordinară a recursului, punând, astfel, revizuenta în imposibilitatea de a pune în executare o hotărâre judecătorească, nelegal pronunțată, fără să aducă atingere unei alte hotărâri judecătorești legal pronunțate.

II. Considerentele Înaltei Curți - Completul de 5 judecători

Analizând recursul dedus judecății, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

Recurenta și-a întemeiat, generic, criticile formulate pe art. 488 și următoarele C. proc. civ.

Înalta Curte constată că acestea pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., deoarece se susține că instanța de revizuire a aplicat/interpretat greșit cerințele de admisibilitate a cererii de revizuire privind tripla identitate de părți, obiect și cauză, încălcând astfel normele referitoare la autoritatea de lucru judecat.

Astfel, recurenta susține că instanța de revizuire a aplicat și interpretat greșit normele privind autoritatea de lucru judecat, care nu ar presupune o identitate de părți, fiind suficientă identitatea între obiectele celor două litigii.

Aceste susțineri sunt nefondate.

Prevederile art. 431 C. proc. civ. reglementează efectele lucrului judecat, dispunând, în alin. (1), că nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect, iar, potrivit alin. (2), oricare din părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.

În termenii consacrați de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., nu este nevoie să fie întrunită tripla identitate de elemente ale raportului juridic transpus pe plan procesual, cum se întâmplă în cazul excepției autorității de lucru judecat (obiect, cauză și părți), ci trebuie să existe doar o legătură cu lucrul judecat anterior, care să se impună noii judecăți (în sensul de a nu se nesocoti ceea ce o instanță a statuat deja jurisdicțional).

Dispozițiile art. 435 C. proc. civ. reglementează modalitatea în care se produc efectele hotărârii judecătorești, cu valoare obligatorie, sub semnul relativității, în raporturile dintre părți și în forma opozabilității față de terții neparticipanți la procedura judiciară, care vor putea face însă dovada contrară celor statuate prin hotărâre, în absența participării lor la proces.

Astfel, potrivit textului, "hotărârea judecătorească este obligatorie și produce efecte numai între părți și succesorii acestora. Hotărârea este opozabilă oricărei terțe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condițiile legii, dovada contrară."

Principiul relativității hotărârii judecătorești, atât sub aspectul efectelor obligatorii între părți, cât și al lucrului judecat, presupune ca ceea ce a fost judecat să nu poată folosi sau, în principiu, să nu poată fi opus decât de către părțile în proces și succesorii acestora.

Fundamentul și justificarea acestui principiu le constituie contradictorialitatea și dreptul la apărare, deoarece doar aceste părți au participat în litigiu, au avut ocazia de a-și susține apărările, de a propune și administra probe, de a dezbate pricina în contradictoriu și de a exercita căile legale de atac. Este, prin urmare, just ca ele să respecte ceea ce s-a stabilit definitiv, atât în sensul inadmisibilității unei noi acțiuni identice (efectul negativ al lucrului judecat), cât și în sensul că, între ele, chestiunile litigioase definitiv stabilite să nu mai poată fi contrazise, iar judecățile respective trebuie avute în vedere ca premise cu valoare de adevăr juridic și, în consecință, inatacabile în litigiile ulterioare (efectul pozitiv).

Înalta Curte constată că, dată fiind relativitatea efectelor lucrului judecat, este necesară, însă, existența identității de părți, pentru a se reține incidența dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., pentru ca ceea ce s-a stabilit juridisdicțional anterior să se impună cu efect obligatoriu într-un nou proces, care are legătură cu aspectele litigioase tranșate deja.

Astfel fiind, în deplin acord cu argumentele instanței de revizuire, Înalta Curte reține la rândul său că în cele două litigii invocate nu este prezentă identitatea de părți.

Primul litigiu, înregistrat sub nr. x/2018, a avut ca obiect cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, prin care a solicitat constatarea calității reclamantului de persoană îndreptățită, conform Legii nr. 10/2001 și obligarea pârâtei la validarea Deciziei nr. 22/2013 emisă de AAAS, pentru imobilul teren în suprafață de 295 mp situat în București.

Prin sentința civilă nr. 1967 din 08 noiembrie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, instanța a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței anterior menționate, reclamantul a formulat apel, iar prin decizia civilă nr. 1802 din 19 decembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, judecând pe fond, a admis cererea și a obligat pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor să emită în favoarea reclamantului decizie de compensare printr-un număr de 311.456 puncte pentru imobilul teren în suprafață de 295 mp ce face obiectul deciziei nr. 22/25.02.2013 emisă de Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului.

La rândul său, dosarul nr. x/2018, a avut ca obiect cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții B., C. și D., moștenitorii defunctului E., în contradictoriu cu pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, prin care au solicitat:

- să se constate că au calitatea de persoane îndreptățite de moștenitori legali, de pe urma defunctului E., acceptând și însușindu-se toate demersurile făcute de defunct și drepturile care decurg din Decizia nr. 22/25.02.2013 a AAAS, dosar ANRP nr. x/CC, pentru imobilul situat în str. x, București, care a modificat Decizia nr. 16/2010 emisă de AAAS în baza sentinței civile nr. 210/08.12.2011 a Tribunalului București și a deciziei civile nr. 1012 R din 22.05.2012 a Curții de Apel București - dosar nr. x/2010;

- să se soluționeze pe fond cauza și să se dispună obligarea pârâtelor ANRP și CNCI, în raport de art. 21 alin. (6) și (7) din Legea nr. 165/2013, să facă toate demersurile legale pentru realizarea procedurii de despăgubire, evaluare și emitere a dispoziției de compensare în puncte valorice pentru dosarul nr. x C. civ., înregistrat în februarie- martie 2013, privind Decizia nr. 22/25.02.2013 emisă de AAAS, notificarea nr. x/12.02.2002 a BEJ F., în baza Legii nr. 10/2001, pentru imobilul situat în str. x, sector 3 București, care a modificat decizia nr. 16/2010 emisă de AAAS;

- să fie obligate pârâtele la plata unor penalități de întârziere în fiecare zi în cazul neexecutării hotărârii pe care o va pronunța instanța.

Prin sentința civilă nr. 2788 din 28 noiembrie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, instanța a admis în parte cererea, a constatat că reclamanții sunt succesorii defunctului E. și a obligat pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor la emiterea deciziei de compensare în favoarea reclamanților prin acordarea unui număr de 87.382 puncte, pentru terenul situat în București, strada x nr. 11.

Împotriva sentinței anterior menționate, pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a formulat apel, iar prin decizia civilă nr. 1196 A din 1 octombrie 2020, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul, ca nefondat.

În concluzie, Înalta Curte reține că nu sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 431 alin. (2) C. proc. civ. pentru a opera autoritatea de lucru judecat în raport de hotărârile invocate prin cererea de revizuire, criticile formulate pe acest aspect fiind neîntemeiate, câtă vreme nu este întrunită identitatea de părți.

Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători constată că hotărârea ce formează obiectul recursului este legală și temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor împotriva deciziei civile nr. 1231 din 8 iunie 2021 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2020.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 februarie 2022.