ÎCCJ, Decizia nr. 168/2022

Asupra cererii de recurs de față;

Din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea disciplinară înregistrată la 12 ianuarie 2018 pe rolul secției pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii sub nr. x/2018, Inspecția Judiciară a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună aplicarea uneia dintre sancțiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare (în cele ce urmează "Legea nr. 303/2004") pârâtei A., în prezent procuror-șef european (fost procuror-șef al Direcției Naționale Anticorupție), pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a), c) și m) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, și pârâtului B., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. i) teza I din Legea nr. 303/2004.

La termenul din 22 iulie 2020, acordat în dosarul nr. x/2018, secția pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, din oficiu, a pus în discuția părților rămânerea fără obiect a acțiunii disciplinare exercitate împotriva pârâtei A., având în vedere pierderea calității de magistrat, prin demisie, în raport cu art. 25 din C. proc. civ. și art. 52

1

alin. (2) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii și a amânat judecata cauzei la 16 septembrie 2020, pentru a da posibilitatea părților să pună concluzii cu privire la acest aspect, în condiții de contradictorialitate.

Prin hotărârea nr. 9P din 16 septembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2018, secția pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii a hotărât următoarele: (i) a respins acțiunea disciplinară formulată de Inspecția Judiciară împotriva intimatei A., procuror-șef european, pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a), c) și m) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, ca rămasă fără obiect; (ii) a disjuns cauza privind pe B., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție; (iii) a dispus trimiterea dosarului la biroul grefa secțiilor în vederea constituirii unui nou dosar și a stabilit termen în vederea judecării la 16 septembrie 2020.

Atât reclamanta Inspecția Judiciară, cât și intimata din prezenta cauză au declarat recurs împotriva hotărârii nr. 9P din 16 septembrie 2020 pronunțate de secția pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, în dosarul nr. x/2018.

Prin Decizia nr. 101 din 15 martie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători: (i) cu majoritate, a admis recursurile declarate de Inspecția Judiciară și de A. împotriva hotărârii nr. 9P din 16 septembrie 2020 pronunțate de secția pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, în dosarul nr. x/2018; (ii) a casat în parte hotărârea atacată și a trimis cauza secției pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, în vederea soluționării acțiunii disciplinare formulate de Inspecția Judiciară împotriva pârâtei A.; (iii) a respins recursul declarat de recurenta A. împotriva încheierii din 22 iulie 2020 pronunțate de secția pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, în dosarul nr. x/2018.

Prin încheierea din 13 octombrie 2021, secția pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii a dispus repunerea pe rol a dosarului nr. x/2018 în vederea continuării judecății, acordând termen la 24 octombrie 2021.

Prin încheierea din 24 noiembrie 2021, secția pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii a admis excepția inadmisibilității mijlocului de probă constând în înregistrarea audio-video din 30 martie 2017 și a înlăturat această probă, reținând că nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 255 alin. (1) și art. 341 alin. (2) C. proc. civ., pronunțarea asupra fondului cauzei fiind amânată la 8 decembrie 2021.

În motivarea soluției de admitere a excepției inadmisibilității mijlocului de probă constând în înregistrare audio-video a ședinței din 30 martie 2017, instanța disciplinară a reținut că înregistrarea audio depusă la dosarul cauzei nu poate fi folosită ca probă într-un proces civil sau în prezenta procedură disciplinară, conform dispozițiilor art. 49 alin. (7) din Legea 317/2004, față de argumentația de mai jos.

Cu privire la spațiul în care s-a realizat înregistrarea, față de dispozițiile art. 341 alin. (2) C. proc. civ. și art. 71 și următoarele C. civ., având în vedere și interpretările doctrinei în materie, instanța disciplinară a concluzionat că, în privința captării imaginii ori vocii unei persoane, pentru ca fapta să constituie un delict, este necesar ca respectiva captare să se realizeze în timp ce persoana în cauză se află într-un spațiu privat, adică într-un loc care nu este deschis accesului general al publicului, acest spațiu putând să aparțină sau nu persoanei în cauză.

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului ("CEDO") a statuat că protecția art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția") vizează inclusiv activititățile desfășurate în sediul profesional, sediul unei persoane juridice sau, într-un cuvânt "locul de muncă" (Hotărârea CEDO din 27 septembrie 2005, C. și alții împotriva Franței), iar noțiunea de "viață privată" nu exclude, în principiu, activitățile de natură profesională sau de afaceri, oferind protecție unei persoane atât în cercul său intim, cât și în timpul și pe parcursul activității profesionale (Hotărârea CEDO din 16 noimebrie 1992, Niemietz împotriva Germaniei).

Printre activitățile defășurate la locul de muncă se numără și comunicările de orice fel, art. 8 al Convenției protejând confidențialitatea comunicărilor private (Hotărârea din 12 iunie 2007, Frerot împotriva Franței), indiferent ce ar conține corespodența respectivă și indiferent ce formă ar lua, acest lucru însemnând că art. 8 din Convenție protejează confidențialitatea tuturor schimburilor în care persoanele se angajează în scopul de a comunica (Hotărârea CEDO din 6 decembrie 2012, Michaud împotriva Franței).

Or, înregistrarea în discuție privește comunicările efectuate într-o ședință de lucru desfășurată în sediul Direcției Naționale Anticorupție ("DNA") fără a exista acordul vreunui participant pentru realizarea înregistrării.

Din perspectiva veridicității înregistrării apărute în spațiul public, instanța disciplinară a reținut faptul că, din probele aflate la dosarul cauzei - respectiv raportul de constatare criminalistică efectuat în dosarul nr. x/2017 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și raportul de constatare tehnico-științifică efectuat în dosarul nr. x/2017 al DNA - rezultă că înregistrarea în discuție a suferit operațiuni tehnice de editare prin intercalări intenționate de pasaje.

Cele două constatări științifice au fost avute în vedere, ca mijloace de probă, de către Inspecția Judiciară, însă interpretarea dată concluziilor științifice de către inspectorii judiciari este deficitară, fiind în contradicție evidentă cu situația constatată potrivit celor de mai sus.

Din pespectiva obținerii și difuzării înregistrării, secția pentru procurori în materie disciplinară a reținut că înregistrarea este de proveniență necunoscută și neasumată de vreo persoană/parte/instituție, efectuându-se cercetări într-un dosar penal sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 302 și art. 304 C. pen.

În consecință, instanța disciplinară a apreciat că înregistrarea audio-video din 30 martie 2017, realizată de o persoană necunoscută, conținând fragmente dintr-o ședință de lucru defășurată în sediul DNA, a fost obținută atât prin nesocotirea prevederilor legale, cât și a principiilor expuse în cele de mai sus.

În ceea ce privește jurisprudența anterioară a Consiliului Superior al Magistraturii și a Înaltei Curți de Casație și Justiție invocată de Inspecția Judiciară sub aspectul admisibilității probei cu înregistrarea audio, secția pentru procurori în materie disciplinară a reținut că situația de fapt și de drept din prezenta cauză este diferită de cea constatată prin hotărârile invocate de reclamantă, respectiv încheierea din 22 februarie 2017 pronunțată în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin decizia nr. 5 din 29 ianuarie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători; hotărârea nr. 382 din 15 iunie 2016.

Astfel, instanța disciplinară a constatat că, în cauzele invocate, mijlocul de probă administrat a constat într-o înregistrare audio realizată de o persoană identificabilă (judecător sau procuror), fiind asumată de către aceasta, iar conținutul convorbirii nu a fost contestat.

Prin hotărârea nr. 14P din 8 decembrie 2021 a secției pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii a fost respinsă acțiunea disciplinară formulată de Inspecția Judiciară împotriva pârâtei A., în prezent procuror-șef european, pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a), c) și m) teza a II-a din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, ca neîntemeiată, reținându-se considerentele arătate în continuare.

În ceea ce privește abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, s-a reținut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare, întrucât lipsește latura obiectivă a acestei abateri. Astfel, elementul material constând în acțiuni exteriorizate prin vorbe sau fapte care nesocotesc prevederile legale sau regulamentare ce normează onoarea, probitatea profesională ori prestigiul justiției, lipsește din conduita pârâtei procuror.

Prin Ordinul nr. 36 din 31 martie 2017, intimata A., în calitate de procuror-șef al DNA, a dispus efectuarea unui control de către procurorii-șefi adjuncți, B. și D., vizând activitatea desfășurată de către procurorii secției de combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, printre obiectivele acestuia regăsindu-se și aspectele dezbătute în ședința operativă din 30 martie 2017.

Caracterul operativ al ședinței respective, cu referire la aspectele profesionale dezbătute, este evidențiat de declarațiile procurorilor B., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O..

Instanța disciplinară a constatat că probele testimoniale menționate infirmă folosirea de către intimata A. a expresiilor "să presăm" (privind un dosar cu un ministru), "spălatu pe cap" sau a altor termeni cu caracter trivial. Astfel, procurorii audiați în calitate de martori de către secția pentru procurori în materie disciplinară (20 martori), cu excepția procurorilor P. și Q., au susținut că intimata A. nu a folosit expresii de genul celor indicate de Inspecția Judiciară, nici în cadrul ședinței din speța de fața, nici în alte circumstanțe.

Secția pentru procurori în materie disciplinară a subliniat că depozițiile procurorilor P. și Q. vor fi apreciate prin raportare și la împrejurarea că prin Ordinul nr. 301/05.07.2017 și Ordinul nr. 300/05.07.2017, în baza avizului favorabil emis de secția pentru procurori, dat prin Hotărârea nr. 525/2017 și, respectiv, nr. 524/2017, procurorul-șef al DNA, intimata A., a dispus revocarea celor doi magistrați din funcția de procuror în cadrul DNA - nivel central, începând cu 5 iulie 2017.

Dând eficiență prevederilor art. 264 din C. proc. civ., instanța disciplinară a remarcat faptul că Inspecția Judiciară a apreciat ca fiind pe deplin dovedită abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, prevalându-se, în principal, de înregistrările difuzate de postul de televiziune R., coroborate cu declarațiile a doar trei procurori care au formulat și o sesizare în prezenta cauză (P., Q. și S.), care au o evidentă poziție subiectivă în raport cu pârâta, chiar dacă procurorii ascultați în cadrul cercetării disciplinare (ulterior, audiați ca martori și de către secția pentru procurori în materie disciplinară) au infirmat existența unor manifestări ale pârâtei care ar fi putut aduce atingere onoarei, probității profesionale ori prestigiului justiției.

Instanța disciplinară a constatat că Inspecția Judiciară a ignorat cu ușurință probele testimoniale administrate în cadrul cercetării disciplinare, sugerând, prin raționamentul folosit în rezoluția de exercitare a acțiunii disciplinare, faptul că procurorii nu se pot bucura de credibilitate atunci când sunt ascultați în calitate de martori într-o procedură administrativă ce vizează un procuror ierarhic superior, ceea ce este inadmisibil, simpla relație de subordonare neputând institui o prezumție a lipsei de credibilitate a declarațiilor, fără a exista dovezi concrete în raport cu fiecare martor audiat în parte. Mai mult, Inspecția Judiciară a dat un caracter absolut înregistrărilor, în detrimentul probelor testimoniale, clădind astfel un raționament deficitar, sub aspectul logicii, și superficial, sub aspectul coroborării probelor administrate, în ansamblul lor. De altfel, înregistrările folosite de către Inspecția Judiciară au fost înlăturate ca mijloc de probă având în vedere atât modalitatea frauduloasă de obținere, cât și lipsa de veridicitate a acestora.

Or, în cauza de față, probele legal administrate, atât în faza cercetării disciplinare, cât și în faza de judecată, demonstrează că, în ședința operativă din data de 30 martie 2017, intimata A., în calitate de procuror-șef al DNA, în exercitarea atribuțiilor prevăzute de art. 7 din Regulamentul de ordine interioară, a dezbătut în cadrul colectivului de procurori obiective profesionale cu privire la cauzele aflate în lucru, sub aspectul operativității soluționării acestora sau al ritmicității administrării probelor, respectarea normelor de procedură penală, efectele deciziei Curții Constituționale în dosarele având ca obiect infracțiunea de abuz în serviciu, adoptând o conduită profesională corespunzătoare funcției de conducere deținute.

În ceea ce privește abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, secția pentru procurori în materie disciplinară a constatat că reținerea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004 în sarcina pârâtei A. nu a fost pe deplin dovedită de către Inspecția Judiciară, din considerentele redate în continuare.

Din probele administrate în cauză, atât în faza cercetării disciplinare, cât și în fața secției pentru procurori în materie disciplinară, a rezultat că email-ul respectiv, atribuit intimatei, nu a fost identificat/atașat în format original, ci doar într-o copie format text "word", care nu a fost asumată de către aceasta. În acest context, aceasta din urmă a arătat că formatul în care fost depusă copia email-ului, respectiv text în format "word", ar permite modificarea conținutului și că un email transmis prin rețeaua DNA ar fi trebuit să existe în format Outlook.

În urma administrării probatoriului, instanța disciplinară a constatat că persoanele care au arătat că au primit un email de la intimata A. la 20 iunie 2017 sau în perioada respectivă, au apreciat, în marea lor majoritate, că nu au resimțit că le-a fost afectată onoarea și reputația profesională, mesajul acesteia încadrându-se în standardele de conduită impuse magistraților, prin raportare la evenimentele în desfășurare, generate de apariția în spațiul public a unor înregistrări dintr-o ședință operativă a DNA. Prin excepție, doar cei care au formulat și sesizarea, procurorii Q., P. și S., au opinat contrariul, cu toate că email-ul respectiv nu conținea o referire/individualizare cu privire la o persoană anume.

Așadar, principalul mijloc de probă invocat de către Inspecția Judiciară și depus de cei care au formulat sesizarea, respectiv, copia unui email atribuit intimatei A., care nu a putut fi confirmat în conținut nici de instituția depozitară, nici de către emitent, și nici de destinatari, cu excepția celor care au formulat sesizarea, nu are suficientă forță probatorie, în economia probatoriului administrat în cauză. Și cu privire la modul în care a fost perceput acest email, s-a constatat existența unor opinii convergente în sensul că afirmațiile atribuite astfel intimatei nu au fost de natură a leza demnitatea colegilor sau a altor persoane.

În consecință, instanța disciplinară a constatat că probele administrate în cauză nu sunt apte să creeze convingerea că afirmațiile imputate intimatei pot antrena, dincolo de orice dubiu, răspunderea sa disciplinară, din contră, lasă loc unui dubiu, atât sub aspectul elementului material al abaterii, cât și a urmărilor pretins a fi produse, ce funcționează în favoarea acesteia, astfel că s-a dat eficiență principiului in dubio pro reo.

În ceea ce privește abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. m) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, instanța disciplinară a reținut că nu sunt întrunite cumulativ condițiile prevăzute de lege pentru a angaja răspunderea disciplinară a pârâtei din perspectiva acestei abateri disciplinare, pentru următoarele considerente.

Din probele administrate în cauză, a rezultat că dosarul nr. x/2017 al secției de combatere a corupției din cadrul DNA s-a constituit ca urmare a procesului-verbal de sesizare din oficiu întocmit la 19 iunie 2017, de către procurorii B. și T., în baza art. 288 alin. (1) și art. 292 din C. proc. pen.. Obiectul sesizării din oficiu era constituit de difuzarea pe postul de televiziune R., la 18 iunie 2017, începând cu orele 20:00, sub titulatura "Breaking News - înregistrări explozive cu A." a unor materiale înregistrate audio, în care se susținea că ar fi fost vocea procurorului-șef al DNA, A., înregistrată în timpul unei ședințe de lucru, având ca obiect activitatea uneia dintre secțiile operative ale DNA, cu referire și la cauzele aflate pe rolul acelei secții.

În conformitate cu dispozițiile art. 7 lit. b) din Regulamentul de ordine interioară al DNA, intimata A., în calitate de procuror-șef, a dispus, la 19 iunie 2021, prin rezoluție olografă, înregistrarea procesului-verbal de sesizare din oficiu în registrul penal și repartizarea lucrării procurorului-șef adjunct al DNA, B., procurorului-șef al secției de combatere a infracțiunilor de corupție, T., în vederea efectuării urmăririi penale în cauză.

Instanța disciplinară a reținut că, pornind de la contextul factual menționat, Inspecția Judiciară a apreciat în mod greșit că repartizarea dosarului nr. x/2017 procurorilor menționați în cadrul paragrafului anterior pune în discuție o eventuală incompatibilitate în exercitarea atribuțiilor de serviciu în sarcina unuia dintre procurorii de caz.

Raportându-se la normele care reglementează incompatibilitatea judecătorului și a procurorului (art. 64 alin. (1) lit. f), art. 65 alin. (1), art. 66 din C. proc. pen.) și la caracterul de ordine publică al acestora, instanța disciplinară a apreciat că acestea sunt de strictă interpretare și aplicare, astfel încât nu pot fi extinse prin analogie și la alte situații.

Astfel, s-a reținut că, în cauza de față, procurorul desemnat să instrumenteze cauza respectivă, B., nu a apreciat că există un motiv de incompatibilitate în privința sa, fapt ce atestă că percepția acestuia a fost că își îndeplinește atribuțiile de serviciu cu respectarea prevederilor legale și regulamentare, inclusiv a celor referitoare la incompatibilitate.

Raționamentul Inspecției Judiciare potrivit căruia procurorul B. s-ar fi aflat într-o stare vădită de incompatibilitate - aspect cunoscut și implicit ignorat de intimata A. -, întrucât a avut calitatea de martor la săvârșirea infracțiunii pe care a cercetat-o, pleacă de la o premisă greșită.

În momentul repartizării dosarului nr. x/2017 (19 iunie 2021) procurorului-șef adjunct al DNA procurorului-șef al secției de combatere a infracțiunilor de corupție, infracțiunea în raport de care se efectua urmărirea penală era o infracțiune de pericol, nesusceptibilă de un prejudiciu material, nu exista o persoană vătămată, iar autorii faptei nu erau identificați la acel moment. Așadar, în aceste condiții, nu se poate ridica problema incompatibilității pentru motivul prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. și invocat în raționamentul Inspecției Judiciare.

În acest context, instanța de disciplină a reținut faptul că, prin hotărârea nr. 11 P pronunțată în dosarul nr. x/2020 (cauză disjunsă din dosarul nr. x/2018), secția pentru procurori în materie disciplinară a dispus respingerea acțiunii disciplinare formulate de Inspecția Judiciară împotriva pârâtului B., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. i) teza I din Legea nr. 303/2004, ca neîntemeiată (soluția rămânând definitivă prin decizia nr. 53 din data de 1 martie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, pronunțată în dosarul nr. x/2020). În esență, prin hotărârea respectivă, secția pentru procurori în materie disciplinară a constatat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. i) teza I din Legea nr. 303/2004 în sarcina intimatului B., nefiind, astfel, identificat vreun motiv de incompatibilitate cu ocazia instrumentării dosarului penal nr. x/2017 al DNA.

Așadar, cu atât mai mult, nu se poate imputa intimatei A. faptul că ar fi ignorat normele care reglementează incompatibilitatea judecătorului și a procurorului în condițiile în care momentul repartizării dosarului nr. x/2017 precede instrumentarea cauzei de către procurorul B., repartizarea fiind chiar anterioară etapei începerii urmăririi penale in rem.

De asemenea, s-a apreciat, de către instanța disciplinară, că tot în mod greșit, Inspecția Judiciară a reținut că, în speță, intimata A. a nesocotit dispozițiile art. 114 C. proc. pen.. Dispozițiile indicate nu au aplicabilitate în cauză, întrucât acestea au în vedere calitatea de expert, avocat, mediator, reprezentant sau alt subiect procesual principal. Procurorul este participant în procesul penal și nu are niciuna dintre calitățile menționate mai sus. Acest raționament a fost reținut și în considerentele deciziei nr. 53 din data de 1 martie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Secția pentru procurori în materie disciplinară a reținut că și în acțiunea disciplinară ce face obiectul prezentului dosar disciplinar s-a făcut aplicarea eronată a dispozițiilor legale ce vizează incompatibilitățile și, pe cale de consecință, a celor ce vizează abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. m) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, neputându-se imputa intimatei A. faptul că a desemnat un procuror să soluționeze o cauză penală cunoscând că acesta se află în stare de incompatibilitate.

II. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii nr. 14P din 8 decembrie 2021 și a încheierii din 24 noiembrie 2021, care face parte integrantă din hotărârea sus-menționată, pronunțate de secția pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecția Judiciară a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii și a încheierii atacate, reținerea cauzei spre rejudecare și, pe fond, admiterea acțiunii disciplinare și aplicarea uneia dintre sancțiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004.

Recursul a fost formulat în temeiul dispozițiilor art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările și completările ulterioare și ale art. 461 și art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin cererea de recurs formulată în cauză, recurenta Inspecția Judiciară a invocat criticile ce vor fi redate în continuare.

În ceea ce privește încheierea din 24 noiembrie 2021, recurenta susține că nelegalitatea rezidă din faptul că, în dispozitivul încheierii, instanța disciplinară a omis să se pronunțe cu privire la excepția inadmisibilității mijlocului de probă, nu a indicat motivele în drept, calea de atac, termenul de exercitare și dacă încheierea se atacă separat sau împreună cu fondul, încălcându-se, astfel, dispozițiile art. 233 alin. (1) lit. j) și lit. k) C. proc. civ.

Criticile recurentei Inspecția Judiciară cu privire la netemeinicia încheierii atacate vizează interpretarea greșită a dispozițiilor art. 341 alin. (2) Cod procedură civilă, ale art. 71 și următoarele C. civ., precum și ale art. 74 lit. b) și c) C. proc. civ.. Recurenta arată că, prin extinderea noțiunii de viață privată protejată de dispozițiile art. 8 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, instanța disciplinară a inclus în această sferă și comunicările purtate în cadrul activităților profesionale, citând eliptic considerentele unor decizii de Mare Cameră ale CEDO.

În realitate, susține recurenta, întreaga jurisprudență invocată a CEDO include, în sfera noțiunii de viață privată aflată sub protecția art. 8 din Convenție, comunicările private de la locul de muncă, și nu comunicările în cadrul desfășurării activității profesionale (Niemietz versus Germania, Cauza 13710/88), precum cele din prezenta speță, purtate în cadrul unei ședințe operative de lucru în care comunicările vizau doar aspecte legate de activitatea profesională a procurorilor prezenți, și nu comunicări făcute în scop de relaționare socială la locul de muncă.

Astfel, potrivit concluziilor recurentei, în mod tendențios și prin denaturarea interpretării ariei de aplicare a dispozițiilor art. 8 din Convenție, instanța disciplinară își fundamentează înlăturarea mijlocului de probă constând în înregistrarea ședinței de lucru din 30 martie 2017 de la nivelul secției a II-a din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, prin aceea că înregistrările atestă comunicări ce țin de viața privată în afara cercului intim și care au avut loc la sediul profesional.

În contradicție totală cu CEDO, care în Hotărârea C. ș.a. versus Finlanda din 27.09.2005 (Cauza C - 50882/99) statuează că art. 8 din Convenție se aplică și sediului profesional al unei persoane, dar numai în măsura în care aceasta își desfășoară o bună parte a vieții private în acel spațiu, instanța disciplinară a apreciat că discuțiile purtate la un nivel trivial țin de viața privată, deși niciunul dintre participanți, respectiv procurorii secției a II-a, procurorul-șef de secție și procurorul-șef DNA, nu-și desfășoară o bună parte a vieții private în sediul Direcției Naționale Anticorupție.

Astfel, se arată în continuare, în mod excesiv, instanța disciplinară a reținut că mijlocul de probă exclus ar fi fost obținut cu încălcarea legii, deși nu indică nici un act normativ încălcat, făcând trimitere doar la conceptul de viață privată, astfel cum deficitar l-a identificat în jurisprudența CEDO. secția pentru procurori în materie disciplinară a adăugat, de asemenea, ca o condiție neprevăzută de lege, acordul a cel puțin unui participant la înregistrarea ședinței de lucru, deși în stabilirea celei mai grave forme de răspundere, răspunderea penală, legiuitorul a garantat admisibilitatea ca mijloc de probă a înregistrărilor făcute de părți sau alte persoane prin mijloace proprii asupra convorbirilor pe care le-au purtat cu terții - art. 139 alin. (3) C. proc. pen.

Deopotrivă, instanța disciplinară și-a fundamentat excluderea mijlocului de probă contestând veridicitatea înregistrărilor prin raportare exclusiv la două rapoarte de constatare tehnico-științifică efectuate asupra acestor înregistrări în două dosare penale, respectiv dosarul nr. x/2017 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică și dosarul nr. x/2017 al Direcției Naționale Anticorupție. Însă, aceste două rapoarte au fost depuse de către Inspecția Judiciară la dosarul disciplinar, tocmai pentru a fundamenta caracterul real al afirmațiilor făcute de către persoana cercetată în cadrul ședinței de lucru. Aceasta, deoarece niciunul dintre rapoartele de constatare tehnico-științifică nu concluzionează că înregistrările ar fi fost trucate, că afirmațiile făcute nu ar corespunde realității, ci că înregistrările analizate ar fi fost alterate din perspectiva operațiunilor de înregistrare pe alți suporți de pe suportul original, aspect ce nu atestă sub nicio formă modificarea sensului cuvintelor și denaturarea frazelor astfel cum ele au fost prezentate, inclusiv pe canale mass-media.

În raport de cele de mai sus, se arată că instanța de disciplină a reținut, contra adevărului juridic atestat științific, că înregistrarea apărută în spațiul public ar fi "suferit operațiuni tehnice de editare prin intercalări intenționate de pasaje", cu atât mai mult cu cât rapoartele în discuție nu conțin astfel de concluzii.

În final, recurenta invocă faptul că Secția pentru procurori în materie disciplinară își fundamentează netemeinic excluderea mijlocului de probă pe împrejurarea că înregistrările în discuție sunt "de proveniență necunoscută și neasumate de vreo persoană/parte/instituție, efectuându-se cercetări într-un dosar penal sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prev. de art. 302 și art. 304 C. pen..".

Or, nu există nicio dispoziție legală care să condiționeze validitatea unei înregistrări de stabilirea identității autorului înregistrărilor, constatându-se că, inclusiv în arie penală, dispozițiile art. 139 alin. (3) C. proc. pen. se referă și "la alte persoane", fără a impune condiția cunoașterii sau a identificării lor.

În consecință, recurenta apreciază ca fiind dovedită netemeinicia excluderii mijlocului de probă constând în înregistrarea ședinței din data de 30 martie 2017 de la sediul DNA și solicită ca aceasta să fie avută în vedere la soluționarea acțiunii disciplinare.

În ceea ce privește hotărârea nr. 14P din 8 decembrie 2021, recurenta susține că aceasta este netemeinică pentru motivele redate în cele de mai jos.

Recurenta formulează o critică cu caracter general care vizează modalitatea eronată în care au fost analizate cele trei fapte ale intimatei de către instanța disciplinară, respectiv în mod disparat, în loc de a fi privite în ansamblul lor, dat fiind că în legătură cu fiecare dintre acestea se regăsește un element comun, și anume înregistrarea difuzată în mass-media.

Cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, recurenta arată că, prin înlăturarea probei cu înregistrarea audio, instanța disciplinară s-a limitat la a evalua conținutul declarațiilor martorilor care au infirmat folosirea expresiilor și a termenilor cu caracter trivial, în timp ce declarațiile martorilor care au susținut contrariul au fost puse sub semnul subiectivismului generat de revocarea acestora din funcție de către procurorul cercetat disciplinar.

Contrar susținerilor instanței disciplinare, Inspecția Judiciară nu a ignorat proba testimonială, ci a considerat că aceasta nu se corobora cu înregistrările difuzate de postul de televiziune R..

Astfel, se apreciază că atât timp cât înlăturarea mijlocului de probă constând în înregistrarea audio s-a fundamentat pe argumente greșite, așa cum s-a arătat anterior, se impune reevaluarea tuturor probelor în ansamblul lor, așa cum s-a procedat în contextul exercitării acțiunii disciplinare.

Cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, recurenta susține că această acțiune - conținutul comunicării, astfel cum a fost reținut de Inspecția Judiciară pe baza înscrisurilor obținute în procedura administrativă - nu a fost negată nici măcar de către intimată, care s-a limitat la a arunca o urmă de îndoială asupra acestui conținut prin afirmația că, datorită caracteristicilor, acest text putea fi modificat.

Recurenta arată că exprimarea autoritară și nepotrivită a fost încadrată ca abatere disciplinară prin prisma aptitudinii de a leza, și nu prin prisma modului în care, individual, persoanele care au accesat mesajul l-au interpretat.

Prin natura căii de comunicare (rețea internă), în mod evident, intimata a urmărit ca mesajul să ajungă la cunoștința procurorilor din cadrul structurii de parchet, neavând relevanță lipsa nominalizării acestora.

Se subliniază că limbajul utilizat în cuprinsul comunicării se înscrie în același registru ce caracterizază comunicarea din cadrul ședinței de lucru, mesajul fiind dat tocmai ca urmare a apariției în spațiul public a înregistrării ședinței. Acest ultim aspect confirmă tocmai faptul că discuțiile înregistrate și difuzate au fost reale, mesajul reprezentând reacția de răspuns a intimatei la acțiunea pusă pe seama unuia sau a mai multor participanți la respectiva ședință, așa cum, de altfel, a reținut și secția pentru procurori în materie disciplinară la pagina 15, paragraf ultim, din hotărârea atacată.

Situația de îndoială reținută de instanța disciplinară se impune a fi înlăturată, principiul juridic invocat de către aceasta, conform căruia îndoiala profită făptuitorului reprezentând o regulă de bază a procesului penal, obiectivată în prezumția de nevinovăție la care se referă art. 4 C. proc. pen.

În fața Secțiilor în materie disciplinară ale Consiliului Superior al Magistraturii, însă, procedura administrativă se completează cu dispozițiile C. proc. civ., prin care nu este reglementată, ca principiu fundamental al procesului civil, regula in dubio pro reo.

Cu privire la abaterea discilpinară reglementată de art. 99 lit. m) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, recurenta invocă greșita interpretare, de către instanța disciplinară, a dispozițiilor legale cu privire la incompatibilitatea judecătorilor și procurorilor și arată că, în pofida celor reținute de instanța disciplinară, calitatea de martor are întâietate față de calitatea de expert, avocat, mediator ori reprezentant al uneia dintre părți sau al unui subiect procesual principal, inclusiv procuror.

De asemenea, contrar motivării secției pentru procurori în materie disciplinară, recurenta consideră că nu are relevanță obiectul investigației penale sau etapele procesuale parcurse până la finalizarea urmăririi penale, incompatibilitatea reținută de Inspecția Judiciară vizând prezența procurorului B. la ședința a cărei difuzare publică a constituit motivul sesizării din oficiu. Calitatea acestuia de potențial martor era similară calității tuturor celorlalți participanți, aspect în raport de care desemnarea acestuia cu exercitarea funcției judiciare a fost reținută de Inspecția Judiciară ca reprezentând o chestiune ce punea sub semnul îndoielii imparțialitatea procurorului în efectuarea urmăririi penale.

III. Întâmpinarea formulată de intimata A.

Prin întâmpinarea formulată, intimata A. solicită respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de recurenta Inspecția Judiciară împotriva încheierii din 24 noiembrie 2021 și a hotărârii nr. 14P din 8 decembrie 2021, pronunțate de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru procurori în materie disciplinară, în dosarul nr. x/2018.

În ceea ce privește criticile formulate împotriva încheierii și a hotărârii atacate prin recursul ce formează obiectul prezentei cauze, intimata arată că, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurentă, se constată că întreaga motivare nu precizează norme materiale de drept a căror aplicare a fost greșită, ci dezvoltă o veritabilă critică de netemeinicie, prin reinterpretarea probelor ce au fost administrate, ceea ce, în mod evident, chiar sub recunoașterea efectului devolutiv al recursului în materie disciplinară a magistraților, nu poate fi primit doar sub acest aspect.

Cu privire la criticile de nelegalitate a încheierii din 24 noiembrie 2021, intimata formulează următoarele apărări: (i) dispozițiile art. 233, alin. (1), lit. j) C. proc. civ. sunt respectate întocmai; de la fila x, paragraful ultim și până la fila x, paragraful 1, încheierea cuprinde considerentele de fapt și de drept care au fost analizate de către instanța disciplinară și pe baza cărora se ajunge la soluția detaliată de la fila x, paragraful 2, de admitere a excepției; (ii) dispozițiile art. 233. alin. (1) lit. k) C. proc. civ. sunt pe deplin respectate, procedura urmată de secția pentru procurori în materie disciplinară în ceea ce privește soluționarea acestei excepții fiind cea prevăzută de art. 248, alin. (4) și alin. (5) din C. proc. civ. (iii) prin urmare, excepția în cauză are beneficiul căii de atac recunoscute de lege, acela atribuit soluției pe fond, nefiind în situația unei excepții sau a unui incident procesual soluționat în timpul cercetării disciplinare/judecătorești, pentru care, în mod expres, este prevăzută o cale de atac expresă, independentă de soluția pe fond a cauzei. Așadar nu ne regăsim în situația unei încheieri ce poate fi atacată separat; (iv) confirmarea legalității încheierii din 24 noiembrie 2021 este dată tocmai de situația consemnată de către instanța disciplinară:

"având nevoie de timp pentru a delibera, urmează a dispune amânarea pronunțării", sens în care se dispune, "amână pronunțarea la data de 8 decembrie 2021", astfel că încheierea în cauză face parte integrantă din hotărârea pronunțată, pentru care s-a dispus:

"Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare la Completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție".

Prin urmare, sub aspectele invocate, critica de nelegalitate a încheirii atacate este nefondată, recurenta fiind în situația de a cunoaște toate argumentele de drept și de fapt ale soluțiilor stabilite de secția pentru procurori în materie disciplinară la comunicarea împreună a încheierii și a hotărârii, ce fac obiectul prezentului recurs, cu deplina respectare a dispozițiilor art. 424 raportate la cele ale art. 233 Cod procedură civilă și asigurarea unui proces echitabil, în sensul art. 6 par. l din Convenția europeană a drepturilor omului.

Cu privire la criticile de netemeinicie ale încheierii din 25 noiembrie 2021, intimata arată că aspectele reținute de către instanța disciplinară reies din concluziile raportului de constatare criminalistică emis de către Institutul Național de Criminalistică - Serviciul expertize criminalistice nr. x/19.07.2017, efectuat în dosarul nr. x/2017 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, și ale raportului de constatare tehnico-științifică efectuat în dosarul nr. x/2017 al DNA.

Este o certitudine faptică, dar și procedurală, că înregistrarea audio în cauză nu poate constitui un mijloc material de probă deplin legal, în condițiile în care, prin administrarea probatorie a expertizelor tehnice de specialitate criminalistică asupra acesteia, s-a concluzionat în sensul celor indicate anterior, astfel că puterea probatorie a constatărilor științifice nu poate fi înfrântă de interpretarea eronată atribuită de recurentă, în ciuda reținerii concluziilor acestora în chiar acțiunea disciplinară.

Interpretarea recurentei nu poate fi primită deoarece ar valida juridic orice material plăsmuit atribuit unei persoane, creat cu scop expres și neechivoc în sensul unui rezultat intenționat, ceea ce contravine oricărei norme de reglementare (civilă, penală, disciplinară etc.) și norme de conviețuire sociale.

Analiza realizată de secția pentru procurori în materie disciplinară, din perspectiva veridicității înregistrării apărute în spațiul public se completează cu aspectele privind spațiul unde a fost realizată înregistrarea (spațiul privat al muncii profesionale) și mai ales proveniența necunoscută și neasumată a acestei înregistrări.

Deși se invocă dispozițiile art. 139 alin. (3) C. pen., recurenta asimilează sintagma "alte persoane" cu cea a "persoanei anonime", or sensul și scopul legalității unei înregistrări ca mijloc de probă nu include anonimatul, nici măcar în sfera dreptului penal (denunțul anonim poate conduce la indicii care se pot continua cu cercetări ulterioare, nicidecum la acuzații directe). Această cerință de asumare a înregistrării, pentru material și conținut, de către persoanele stabilite de legiuitor reprezintă o veritabilă garanție a eventualelor acuzații.

Pe cale de consecință, înlăturarea probatorie a înregistrării în cauză a fost dispusă de instanța disciplinară în mod întemeiat, deoarece este demonstrată lipsa de veridicitate a afirmațiilor ce îi sunt imputate intimatei de către recurentă, tocmai pentru că ceea ce s-a redat în spațiul media și în trascript sunt aspecte trunchiate, care au suferit operațiuni tehnice de editare, cu scopul de a altera conținutul înregistrării și de a disemina informații și acuzații nereale.

Solicită menținerea soluției de respingere a acțiunii disciplinare, deoarece pretinsele abateri disciplinare nu există.

V. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători

Examinând hotărârea recurată prin prisma criticilor formulate de recurentă și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Așa cum s-a reținut în mod constant în jurisprudența Completului de 5 judecători, în sensul Deciziei Curții Constituționale nr. 381/2018 și în acord cu cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârile din 21 iunie 2016 pronunțate în cauzele Tato Marinho Dos Santos Costa Alves Dos Santos și Figueiredo împotriva Portugaliei (cererile nr. 9023/13 și nr. 78077/13) și Ramos Nunes de Carvalho E Sá împotriva Portugaliei (cererile nr. 55391/13, nr. 57728/13 și nr. 74041/13), în cadrul recursului declarat în temeiul art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 împotriva hotărârilor pronunțate de Consiliul Superior al Magistraturii în materie disciplinară, analiza Înaltei Curți vizează atât temeinicia, cât și legalitatea hotărârii pronunțate de instanța disciplinară (deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători nr. 129/2017, nr. 139/2017, nr. 164/2017, nr. 5/2018 - pct. 70, nr. 173/2018 - pct. 78, nr. 92/2019 - pct. 48).

Cu titlu preliminar, se constată că recurenta critică atât aplicarea greșită a dispozițiilor art. 233 alin. (1) lit. j) și k) din C. proc. civ., cu privire la încheierea din 24 septembrie 2021 a secției pentru procurori în materie disciplinară, critici care se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cât și încălcarea normelor de drept substanțial, în sensul că recurenta susține întrunirea, în cauză, a elementelor constitutive ale abaterilor disciplinare imputate intimatei A., critici subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cum motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularități de ordin procedural, în ipoteza în care prin hotărârea dată instanța a încălcat regulile de procedură prevăzute, a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.) și cum criticile recurentei vizează aspectul că dispozitivul încheierii atacate nu cuprinde dispoziția de respingere ca inadmisibilă a cererii privind încuviințarea probei cu înregistrarea audio-video a ședinței din 30 martie 2017 de la sediu DNA și faptul că nu sunt indicate motivele de drept, calea de atac, termenul de exercitare și nici aspectul dacă încheierea se atacă separat sau împreuna cu fondul, se impun a fi analizate câteva aspecte ce țin de caracterul și natura juridică a încheierii recurate.

Încheierea din 24 noiembrie 2021 cuprinde mersul dezbaterilor pe fond din cadrul litigiului pendinte, fiind consemnate atât susținerile parților, cât și dispozițiile instanței în ceea ce privește cererile de încuviințare a probei cu înregistrarea audio-video din 30 martie 2017, fiind amânată pronunțarea hotărârii pentru data de 8 decembrie 2021.

Înalta Curte constată că, din încheierea enunțată, rezultă că instanța disciplinară a motivat în fapt și în drept admiterea excepției inadmisibilității mijlocului de probă, constând în înregistrarea audio-video din 30 martie 2017, fiind reținute, în esență, următoarele argumente:

Art. 255 alin. (1) din Codul de procedură civilă statuează că probele trebuie să fie admisibile și să ducă la soluționarea procesului. De asemenea, aceste dispoziții se coroborează cu condiționalitățile expuse la art. 341 alin. (2) din C. proc. civ., în sensul că pot fi mijloace materiale de probă în procesul civil benzile de înregistrare a sunetului, precum și alte mijloace tehnice, dacă nu au fost obținute prin încălcarea legii ori a bunelor moravuri.

Înregistrarea audio depusă la dosarul cauzei nu îndeplinește condițiile mai sus-menționate și, ca atare, nu poate fi folosită ca probă într-un proces civil sau în prezenta procedură disciplinară, conform dispozițiilor art. 49 alin. (7) din Legea 317/2004, întrucât privește comunicările efectuate într-o ședință de lucru desfășurată în sediul Direcției Naționale Anticorupție fără a exista acordul vreunui participant la o astfel de înregistrare. Din perspectiva veridicității înregistrării apărute în spațiul public, rezultă din probele aflate la dosarul cauzei că aceasta a suferit operațiuni tehnice de editare prin intercalări intenționate de pasaje.

Cu referire la jurisprudența anterioară a Consiliului Superior al Magistraturii și a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în ceea ce privește admisibilitatea probei cu înregistrarea audio, invocată de către Inspecția Judiciară (respectiv încheierea de ședință din data de 22 februarie 2017, hotărârea nr. 382/15 iunie 2016), s-a apreciat că situația de fapt și de drept din hotărârile respective diferă de cea din prezenta cauză, întrucât în cauzele respective mijlocul de probă administrat a constat într-o înregistrare audio realizată de o persoană identificabilă (judecător sau procuror), fiind asumată de către aceasta, iar conținutul convorbirii nu a fost contestat.

Pe cale de consecință, secția a apreciat că înregistrarea audio-video din data de 30 martie 2017, realizată de o persoană necunoscută, conținând fragmente dintr-o ședință de lucru desfășurată în sediul Direcției Naționale Anticorupție, a fost obținută atât prin nesocotirea prevederilor legale, cât și a principiilor mai sus-enunțate.

Din perspectiva celor expuse, în condițiile în care instanța disciplinară a argumentat atât în fapt, cât și în drept admiterea excepției inadmisibilității mijlocului de probă constând în înregistrarea audio-video din 30 martie 2017, Înalta Curte reține că sunt nefondate susținerile recurentei legate de neindicarea motivelor pentru care a fost admisă excepția inadmisibilității mijlocului de probă solicitat.

Examinând încheierea de ședință din 24 noiembrie 2021, în raport cu dispozițiile legale invocate de către recurentă, Înalta Curte constată că, în cuprinsul acesteia, se regăsesc toate elementele prevăzute de art. 233 alin. (1) lit. j) C. proc. civ., respectiv: (i) soluția instanței disciplinare de admitere a excepției inadmsibilității mijlocului de probă constând în înregistrarea audio-video din 30 martie 2017 (pagina a 8-a a încheierii din 24 noiembrie 2021; dosar nr. x/2018, Vol. III); (ii) apărările formulate de părți cu privire la excepția mai sus-menționată (paginile 3-4 ale încheierii din 24 noiembrie 2021; dosar nr. x/2018, Vol. III); (iii) motivele de fapt și de drept care fundamentează soluția adoptată (paginile 4-8 ale încheierii din 24 noiembrie 2021; dosar nr. x/2018, Vol. III).

În ceea ce privește critica recurentei privind încălcarea dispozițiilor art. 233 alin. (1) lit. k) din C. proc. civ., se constată că aceasta este deopotrivă nefondată, încheierea din 24 noiembrie 2021 nefăcând parte din categoria hotărârilor care se atacă separat. Mai mult, în speță, este vorba despre o încheiere de amânare a pronunțării, care face parte integrantă din hotărârea nr. 14P din 8 decembrie 2021 a secției pentru procurori în materie disciplinară.

Procedura disciplinară în fața secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii este prevăzută de art. 49 din Legea nr. 317/2004 și de art. 28-36 din Regulamentul de organizare și funcționare a Consiliului Superior al Magistraturii. Conținutul hotărârii pronunțate de Secțiile Consiliului Superior al Magistraturii, în calitate de instanțe disciplinare, este reglementat de dispozițiile speciale ale art. 50 din Legea nr. 317/2004, care fac trimitere expresă la dispozițiile Codului de procedură civilă privind cuprinsul hotărârii (art. 50 alin. (2) din Legea nr. 317/2004), încheierile reprezentând tot hotărâri, conform art. 234 din C. proc. civ.

Față de considerentele expuse în cele de mai sus, Înalta Curte constată că motivele de nelegalitate invocate de către recurentă cu privire la încheierea de ședință din 24 noiembrie 2022 sunt nefondate.

Prin criticile de netemeinicie formulate cu privire la încheierea din 24 noiembrie 2021, recurenta Inspecția Judiciară invocă o greșită interpretare, de către instanța disciplinară, a dispozițiilor art. 341 alin. (2), art. 74 lit. b) și c) C. proc. civ. și ale art. 71 și următoarele C. civ., precum și a art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului redate în motivarea încheierii.

În esență, recurenta susține că instanța disciplinară: (i) a stabilit în mod neîntemeiat faptul că protecția art. 8 din Convenție ar fi aplicabilă și comunicărilor purtate în cadrul activităților profesionale, în timp ce, într-o interpretarea corectă, art. 8 din Convenție s-ar aplica și în ceea ce privește sediul profesional al unei persoane, dar numai în măsura în care aceasta își desfășoară o bună parte a activității private în acel spațiu; (ii) instanța de disciplină a stabilit că proba cu înregistrarea audio-video a ședinței de lucru din 30 martie 2017 a fost obținută prin încălcarea legii, dar nu a precizat care sunt actele normative încălca