ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 985/2022

Ședința publică din data de 4 mai 2022

Analizând actele de la dosar, reține următoarele:

Prin decizia civilă nr. 972/11.11.2020, Curtea de Apel Timișoara, secția litigii de muncă și asigurări sociale a respins ca tardiv apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 572/PI/26.06.2020, pronunțată de către Tribunalul Timiș, secția I civilă și ca rămas fără efect, apelul incident declarat de apelanta-pârâtă S.C. ART. MATCH S.R.L. împotriva aceleași hotărâri și a obligat apelantul-reclamant la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, A. a declarat recurs, care, prin decizia nr. 1357/27.05.2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a fost respins ca inadmisibil.

La 24.02.2023 A. a depus contestație în anulare împotriva deciziei din recurs, prin care a solicitat anularea acesteia în temeiul art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 C. proc. civ.

În motivare, a arătat, în esență, că hotărârea a cărei anulare o solicită este rezultatul unei erori materiale și a unei aplicări greșite a unor prevederi neconstituționale care contravin art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Astfel, a susținut că dispozițiile art. 80 din Codul Muncii, ale art. 15 și ale art. 30 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene constituiau dreptul material în speță și trebuia aplicate în mod obligatoriu și prioritar și că nicio prevedere legală indicată în cuprinsul deciziei atacate nu se referă la dreptul angajatorului de a aplica sancțiuni angajatului.

De asemenea, a susținut că hotărârea a cărei anulare o solicită este lipsită de temeiul de drept material, conform art. 126 alin. (3) din Constituție, instanța de recurs limitându-se la aspecte procedurale contrare art. 13 din Convenția sus-indicată.

În final, a arătat că prin soluția pronunțată, instanța de recurs a îmbrățișat argumentele intimatei expuse în susținerea excepției inadmisibilității, fără a ține cont că temeiul de drept indicat nu se aplica în mod prioritar și nu putea înlătura prevederile legale aplicabile speței.

La 20.04.2022 intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestației în anulare ca nefondată. Totodată, a solicitat sancționarea contestatorului cu amendă, în temeiul art. 187 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., pentru introducerea cu rea-credință a unei căi de atac vădit netemeinice.

Analizând contestația în anulare prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Pe calea contestației în anulare, autorul căii de atac susține incidența ipotezelor de la art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 C. proc. civ.

Dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 C. proc. civ. prevăd că hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale și atunci când instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen.

În ceea ce privește sintagma "erori materiale", se cuvine subliniat că aceasta nu poate viza decât acele greșeli materiale de ordin procedural, care au determinat pronunțarea unei soluții eronate, ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente ori date materiale importante, existente la dosarul cauzei la momentul pronunțării hotărârii atacate.

Așadar, noțiunii de greșeală materială nu îi pot fi circumscrise critici ce țin de judecata în fond a cauzei, constând în aplicarea greșită a unor dispoziții legale, întrucât, dacă s-ar permite un astfel de demers procedural, în realitate, s-ar deschide calea unui veritabil recurs la recurs, respectiv reanalizarea aceluiași recurs prin redeschiderea unei judecăți soluționate definitiv, aspect ce contravine principiului securității raporturilor juridice.

În speță, prin decizia a cărei anulare se solicită, instanța supremă a reținut că față de obiectul acțiunii, recurentul nu avea deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârii atacate, potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., sens în care a respins recursul acestuia ca inadmisibil.

Pe calea contestație în anulare contestatorul susține că hotărârea atacată este rezultatul unei erori materiale și rezultatul aplicării unor prevederi considerate neconstituționale.

Conturând presupusa eroare materială, autorul căii de atac a susținut, în esență, că în mod greșit a fost respins ca inadmisibil recursul, că instanța de supremă, în mod eronat, a judecat recursul în temeiul normelor procesuale, în măsura în care dispozițiile de drept material se aplicau cu prioritate - art. 80 din Codul Muncii, ale art. 15 și art. 30 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene - și că prin această modalitate de soluționare a cauzei s-au încălcat prevederi constituționale, implicit principiul egalității în fața legii.

Criticile contestatorului nu pot fi circumscrise noțiunii de eroare materială, astfel cum aceasta a fost definită în cele ce preced, întrucât ele vizează pretinse greșeli de judecată săvârșite de instanța de recurs, autorul căii de atac contestând, în realitate, dispoziția de respingere a căii de atac ca inadmisibilă ca rezultat al raționamentului instanței de recurs în interpretarea și aplicarea legii, iar nu prin omisiunea unor elemente materiale ale dosarului.

Prezenta contestație în anulare specială, cale extraordinară de atac de retractare, nu poate fi primită pentru eventuala greșită aplicare a legii de către instanța de judecată, susținerile părții în acest sens reprezentând motive de reformare a hotărârii, posibilă doar în calea de atac a recursului, nu și în cadrul contestației în anulare, în care instanța este ținută să verifice numai dacă există vreunul din motivele limitativ prevăzute de lege, fără a putea să reexamineze legalitatea raționamentului prezentat în soluția pronunțată.

Chestiunile aduse în dezbatere pe calea contestației în anulare tind să repună în discuție modalitatea în care excepția inadmisibilității recursului s-a soluționat, aspecte incompatibile cu calea de atac exercitată, care este limitată aspecte de ordin formal ale judecății, și nu la dezlegarea dată de către instanța de recurs problemei litigioase.

În ceea ce privește cel de-al doilea motiv al contestației în anulare reprezentat de art. 503 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte notează că acest motiv poate fi admis numai dacă instanța de recurs, respingând calea de atac sau admițând-o doar în parte, a omis să analizeze un motiv de casare dintre cele prevăzute limitativ la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și cu care a fost învestită în termenul legal.

Dispozițiile legale anterior menționate relevă, fără echivoc, că admisibilitatea unei contestații în anulare este condiționată de omisiunea instanței de a se pronunța asupra unuia din motivele recursului. Prin urmare, numai nepronunțarea instanței de recurs asupra unui motiv de casare, care presupune completa lui ignorare și, deci, neabordarea lui în cuprinsul deciziei, este de natură a face admisibilă această cale extraordinară de atac.

Necercetarea deliberată și a motivelor de casare, ca o consecință a inadmisibilității căii de atac, nu poate constitui motiv de contestație în anulare, deoarece, în acest caz, instanța nu a omis să examineze motivul de casare. A admite soluția contrară ar însemna transformarea contestației în anulare într-o cale ordinară de atac, îndreptată împotriva deciziilor instanțelor de recurs.

În speță, analizând decizia atacată, Înalta Curte constată că ipoteza invocată nu este incidentă în cauză, din moment ce recursul contestatorului a fost respins, pe cale de excepție, ca inadmisibil. Instanța într-adevăr nu a răspuns motivelor de recurs cu care a fost învestită, însă această împrejurare nu se constituie într-o omisiune în sensul textului legal citat, ci într-o conduită deliberată, dat fiind că analiza criticilor de nelegalitate apărea ca fiind inutilă față de cercetarea cu prioritate și reținerea excepției inadmisibilității recursului, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ.

Așa fiind, reținând că motivele invocate pe calea contestația în anulare nu se încadrează în noțiunea "erorii materiale" în sensul art. 503 alin. (1) pct. 2 și nici nu pot fi circumscrise cazului prevăzut de pct. 3 al aceluiași texte de lege, Înalta Curte, în temeiul art. 508 alin. (1) și (4) C. proc. civ., va respinge contestația în anulare.

În ceea ce privește cererea intimatei de amendare a contestatorului pentru introducerea cu rea-credință a căii de atac, se cuvine subliniat că aplicarea amenzii judiciare, astfel cum rezultă din interpretarea prevederilor art. 187 alin. (1) C. proc. civ., a fost lăsată de legiuitor la latitudinea instanței judecătorești, care, în funcție de circumstanțele cauzei, apreciază dacă se impune sau nu o atare măsură.

Prin urmare, părțile nu pot decât să sesizeze o eventuală abatere judiciară, nicidecum să solicite aplicarea amenzii.

În acest context, ținând cont de toate considerentele ce preced, dar și de împrejurările cauzei, Înalta Curte reține că nu își însușește teza propusă de intimată, motiv pentru care nu va dispune amendarea contestatorului în condițiile textului de lege sus-enunțat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 1357/27.05.2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 mai 2022.