ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 980/2022

Ședința publică din data de 4 mai 2022

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman, secția Civilă la 03.10.2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. APA SERV S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamant a sumei de 6.812 RON, reprezentând remunerație cuvenită reclamantului ca director comercial al pârâtei, aferentă lunilor iunie și iulie 2018, precum și a sumei de 515.570 RON, cu titlu de remunerație ce i s-ar fi cuvenit de la data revocării mandatului și până la 17.04.2022; cu cheltuieli de judecată.

În drept, a invocat art. 2.031 și art. 2.032 alin. (1) C. civ.

Prin sentința civilă nr. 284/11.07.2019, Tribunalul Teleorman, secția Civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul a declarat apel.

Prin încheierea nr. 35A/29.09.2020, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și Familie a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a V-a sau a VI-a Civile din cadrul aceleiași instanțe.

Cauza a fost înregistrată sub nr. x/2020 pe rolul secției a VI-a Civile din cadrul Curții de Apel București, care prin decizia civilă nr. 124A/25.01.2021, a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, A. a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare curții de apel.

În motivare, după prezentarea etapelor procesuale anterioare, recurentul a arătat că hotărârea recurată a fost pronunțată cu interpretarea greșită a prevederilor art. 2.032 alin. (1) C. civ. și art. 143

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990.

Sub acest aspect, a afirmat că instanța de prim control judiciar a făcut o confuzie între instituția juridică a revocării mandatului și cea a rezilierii contractului de mandat, esențial diferite, care reprezintă deopotrivă cauze de încetare a convenției de mandat.

Astfel, a arătat că motivele de revocare a mandatului invocate de pârâtă - neîndeplinirea unor obligații contractuale - constituiau, în realitate, motive pentru rezilierea contractului de mandat. Or, cele două instituții juridice nu se confundă, această ultimă cauză de încetare fiind reglementată distinct, atât de lege, cât și de art. 9.1 lit. f) din contractul nr. x/16.04.2018.

A mai susținut că, așa cum rezultă din contractul de mandat, raporturile dintre părți sunt guvernate de normele C. civ., nicidecum de cele ale Codului muncii, dispoziții invocate de pârâtă în cadrul procedurii cercetării prealabile și care au constituit temei pentru încetare.

Potrivit recurentului, art. 9.1 lit. c) din contractul de mandat era relevant sub aspectul revocării, în sensul că "mandatul încetează prin revocare conform legii și actului constitutiv", iar art. 8.3 prevedea că "mandantul răspunde pentru prejudiciile cauzate mandatarului conform legislației civile și comerciale".

În continuare, a evocat prevederile art. 2.031 alin. (1) și art. 2.032 alin. (1) C. civ. și ale art. 143

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990, subliniind că în cazul mandatului cu titlu oneros, cum este cel în speță, atunci când revocarea este fără just temei, mandatarul este îndreptățit la plata unor daune-interese, al căror cuantum este reprezentat de valoarea totală a remunerației ce i s-ar fi cuvenit până la data încetării mandatului de director comercial, prin ajungere la termen.

În drept, autorul căii de atac a invocat motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 07.06.2021 intimata a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, apreciind că hotărârea recurată este legală și că susținerile recurentului sunt neîntemeiate.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate că au dreptul să depună puncte de vedere la raport; niciuna dintre părți nu și-a prezentat punctul de vedere.

Prin încheierea din 02.03.2022, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul și a acordat termen în ședință publică, în vederea soluționării acesteia pe fond.

Analizând actele dosarului și decizia atacată, prin prisma motivului de nelegalitate invocat, Înalta Curte reține următoarele:

Astfel cum a fost reținută în etapele devolutive ale procesului, situația de fapt care a generat litigiul de față derivă din încheierea, între recurent și intimată, a contractului de mandat nr. x/16.04.2018, în temeiul căruia cel dintâi a preluat, în limitele competențelor și atribuțiilor stabilite prin actul constitutiv al intimatei, conducerea comercială a societății pe baza unor criterii de performanță asumate.

S-a mai reținut că durata mandatului era de 4 ani, începând cu 17.04.2018 și că ulterior încheierii contractului, ca urmare a constatării absenței nemotivate a apelantului în lunile iunie și iulie, pârâta a reținut din indemnizația datorată mandatarului pentru luna iunie 2018 suma 2.997 RON și suma de 3.815 RON, din cea aferentă lunii iulie 2018; de asemenea, instanțele de fond au mai reținut că prin decizia nr. 24/13.09.2018 a consiliului de administrație al S.C. APA SERV S.A., mandatul acordat recurentului a fost revocat, motivul revocării fiind, pe lângă absența nejustificată, și neîndeplinirea obligațiilor ce îi reveneau potrivit contractului.

Susținând că reținerea sumelor sus-indicate s-a realizat în mod nelegal și că mandatul său a fost revocat fără just temei, recurentul a demarat procedura judiciară de față, în care, invocând dispozițiile art. 2.031 și art. 2.032 alin. (1) C. civ., a solicitat obligarea intimatei la plata remunerației reținute pentru lunile iunie (2.997 RON) și iulie (3.815 RON) 2018, precum și a sumei de 515.570 RON, cu titlu de remunerație ce i s-ar fi cuvenit începând cu data revocării mandatului și până la 17.04.2022.

Instanțele devolutive au respins pretențiile recurentului-reclamant, reținând, în esență, că prin acțiune, acesta a invocat revocarea mandatului fără justă cauză, împrejurare care implica existența unor motive neîntemeiate din partea intimatei de încetare a contractului.

În acest context, față de probatoriul administrat, instanțele de fond au apreciat că reclamantul nu a făcut dovada caracterului nejustificat al măsurii revocării mandatului său, nici în ceea ce privește prezența zilnică la locul de desfășurare a activității (la sediul central sau la punctele de lucru) și nici în ceea ce privește îndeplinirea mandatului conform contractului și fișei postului.

În opinia recurentului, hotărârea recurată a fost pronunțată cu interpretarea greșită a prevederilor art. 2.032 alin. (1) C. civ. și art. 143

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990, susținând că instanța de apel a făcut o confuzie între instituția juridică a revocării mandatului și cea a rezilierii contractului de mandat, întrucât motivele de revocare a mandatului invocate de pârâtă în justificarea măsurii dispuse constituiau, în realitate, motive de reziliere a contractului de mandat pentru neexecutarea unor obligații.

Analiza deciziei recurate relevă că instanța de apel a examinat acest motiv, adus în dezbatere și în recurs, reținând că reclamantul a opus în acțiunea sa revocarea fără just temei, sens în care a analizat motivele care au determinat încetarea contractului din partea intimatei, respectiv dacă acestea au fost întemeiate sau nu.

Statuările instanței de apel sunt corecte, întrucât, așa cum s-a reținut în precedent, instanțele de fond au fost învestite cu o cerere de despăgubiri pentru revocarea nejustificată a mandatului reclamantului, temeiul legal pe care reclamantul și-a fundamentat acțiunea fiind reprezentat de prevederile legale referitoare la revocarea mandatului și nu la rezilierea contractului.

Recurentul este în eroare cu privire la cele două instituții, dat fiind că potrivit art. 2.031 alin. (1) C. civ., revocarea reprezintă o cauză de încetare a contractului ca efect al voinței uneia dintre părțile contractului cu caracter intuitu personae, care, conform aceleiași norme legale, nu este condiționată de îndeplinirea obligațiilor de către mandatar.

Prin urmare, revocarea mandatului poate fi justificată chiar și de motive legate de neexecutarea contractului, partea în drept putând opta între reziliere și revocare.

Aceleași concluzii derivă și din interpretarea dispozițiilor art. 143

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990, având în vedere că măsura revocării mandatului poate fi dispusă oricând, pentru mandatar existând numai dreptul la despăgubiri în situația în care revocarea este nejustificată.

Deși existentă la nivel instituțional, distincția juridică între reziliere și revocare este lipsită de relevanță în cauză, deoarece, optându-se pentru revocare, raportul dedus judecății s-a plasat sub incidența dispozițiilor legale specifice revocării mandatului.

Teza propusă de recurent în sensul că în speță existau motive de reziliere a contractului de mandat, nu motive de revocare, nu este de natură a genera consecințe în plan procesual, de vreme ce însuși autorul căii de atac prin demersul său judiciar a solicitat să se constate că revocarea sa nu a fost justă, prefigurând în acest mod limitele învestirii instanțelor de fond, precum și obligația instanței de a se pronunța numai cu privire la ceea ce s-a cerut, potrivit art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că în mod legal și dând deplină expresie textelor de lege pretins încălcate, instanța de apel, văzând scopul urmărit de autorul demersului judiciar (acela de a fi despăgubit pentru revocarea injustă a mandatului său) a respins calea de atac, având în vedere că recurentul nu a făcut dovada caracterului nejustificat al revocării dispuse de intimată.

Așa fiind, în considerarea celor expuse mai sus, Înalta Curte constată că decizia atacată este legală, criticile invocate nejustificând casarea acesteia; de aceea, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 124A/25.01.2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 mai 2022.