ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 973/2023

HOTĂRÂRE

26.04.2023

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2023
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 973/2023 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2023)

Ședința publică din data de 26 aprilie 2023

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal la data de 04.11.2020 sub nr. x/2020, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională Sanitară Veterinară pentru Siguranța Alimentelor, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună: - Obligarea pârâtei la plata sumei de 70.000 RON (10.000 RON/lună de la data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 și până la data apariției O.U.G. nr. 117/2020, adică de la data de 16.12.2019 până la data de 24.07.2020), conform art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, precum și dobânda legală calculată asupra sumelor datorate lunar, de la data scadenței acestora și până la data plății efective, sume ce urmează a fi actualizate cu rata inflației calculate pentru fiecare perioadă - de la data scadenței acestora până la data plății efective, având în vedere că prin Adresa comunicată de către A.N.S.V.S.A. la notificarea reclamantei nu se menționează începând cu ce dată se achită suma stabilită lunar prin lege, care sunt persoanele juridice/fizice îndreptățite să beneficieze de aceasta, modalitatea de plată, dacă se aplică retroactiv, considerându-se în prezența unui refuz al pârâtei de a soluționa favorabil cererea, pentru perioada anterioară O.U.G. nr. 117/2020, când suma de 10.000 RON/lună se acordă fiecărui deținător de contract (valid), fără decont justificativ.

Pârâta Autoritatea Națională Sanitară Veterinară pentru Siguranța Alimentelor a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței materiale și teritoriale a Tribunalului București și a solicitat declinarea competenței în favoarea Curții de Apel București, iar, pe fond, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 2298/07.04.2021 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ Fiscal s-a admis excepția necompetenței materiale și s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București-Secțiile contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința nr. 1630 din 10.11.2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost admisă excepția necompetenței materiale și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

În motivare, a arătat instanța că litigiul de față decurge din executarea contractului administrativ încheiat de părți, astfel că devine incidentă teza a II-a a art. 8 alin. (2) din Legea 554/2004, care statuează asupra competenței de soluționare a instanțelor civile.

Prin sentința civilă nr. 2913/2022 din 01.04.2022, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București - contencios administrativ și fiscal; a constatat ivit conflictul negativ de competență; a suspendat judecarea cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului de competență.

În motivare, instanța a reținut că, întrucât cererea de chemare în judecată vizează un raport juridic de drept administrativ în legătură cu competențele unei autorități publice centrale, și anume Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și Pentru Siguranța Alimentelor, în raport de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, instanța a apreciat că revine competența în soluționarea cauzei Curții de Apel București, ținând cont și de sediul reclamantei, care se află în județul Teleorman.

În acest sens, instanța a avut în vedere faptul că cererea de chemare în judecată a fost formulată de reclamantă în temeiul Legii nr. 554/2004, ceea ce reclamanta deduce judecății fiind refuzul considerat nejustificat al pârâtei de a soluționa cererea de acordare a sumei de 10.000 RON/lunar, în baza Legii nr. 236/2019, apreciind, din acest motiv, că are calitatea de "persoană vătămată" Calitatea de persoană vătămată invocată de reclamantă decurge, în opinia acesteia, din refuzul apreciat ca fiind nejustificat al pârâtei de soluționare a cererii prin care a solicitat inclusiv precizări cu privire la: - data de la care se acordă suma de 10.000 RON/lună, - modalitatea în care se vor achita sumele de bani, - perioada maximă de timp în care se vor face plățile, - ce persoane fizice/juridice vor beneficia de această sumă lunară, - dacă această sumă lunară se va achita și în perioada de până la apariția O.U.G. nr. 117/2020, adică din luna decembrie 2019 până în luna iulie 2020, la aceste solicitări susținând reclamanta că nu a primit răspuns, iar lipsa unui răspuns este considerată un refuz nejustificat de soluționare a cererii.

În opinia reclamantei, adresa trimisă de ANSVSA ca răspuns la solicitarea acesteia exprimă, în mod neîndoielnic, refuzul autorității publice de a soluționa cererea, având natura unui act administrativ asimilat, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 ce poate fi atacat în condițiile art. 8 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004; în măsura în care instanța ar aprecia întemeiate susținerile reclamantei privind existența unui refuz nejustificat, în condițiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reclamanta a solicitat și obligarea pârâtei la plata sumelor de bani solicitate în condițiile Legii nr. 236/2019, așa cum se menționează la fila x a cererii de chemare în judecată.

În opinia reclamantei, obligarea pârâtei la plata sumei de bani ar reprezenta însăși operațiunea administrativă neefectuată de autoritate, aceasta precizând în mod expres că cererea dedusă judecății nu are caracterul unei cereri în despăgubiri pentru daune morale și/sau materiale cauzate reclamantei.

În continuare, a subliniat reclamanta că s-ar impune să i se recunoască un drept la acțiune în baza legii contenciosului administrativ și în cazul refuzului nejustificat de soluționare a cererii, având în vedere prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.

Motivarea cererii de chemare în judecată pornește de la împrejurarea că reclamanta s-a adresat pârâtei ANSVSA cu o plângere prealabilă care este și o procedură administrativă prealabilă obligatorie, ce oferă persoanei vătămate posibilitatea rezolvării diferendului, anterior adresării instanței de judecată, în temeiul art. 7 din Legea nr. 554/2004, această mențiune fiind edificatoare pentru analiza intenței părții de a sesiza instanța de contencios-administrativ cu o cerere întemeiată pe dispozițiile acestei legi.

În cadrul analizei acestei cereri întemeiate pe prevederile Legii contenciosului administrativ, având în vedere și trimiterile repetate la această lege în motivare, solicită reclamanta, într-adevăr, ca instanța să oblige pârâta la acordarea sumei de 10.000 RON lunar, însă după ce instanța ar constata că primul argument referitor la refuzul autorității publice de a răspunde este întemeiat.

În considerentele cererii de chemare în judecată solicită reclamanta ca în primul rând instanța să constate refuzul nejustificat al autorității publice, iar în condițiile art. 18 din Legea nr. 554/2004, să oblige pârâta la plata sumelor de bani.

Faptul că reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile Legii contenciosului administrativ a fost subliniat chiar de către aceasta în cererea de chemare în judecată, menționând expres temeiul de drept în baza căruia înțelege să învestească instanța.

În finalul cererii de chemare în judecată, a reiterat reclamanta obiectul cererii, și anume refuzul nejustificat al ANSVSA în calitate de autoritate publică de a soluționa cererea referitoare la un drept instituit prin lege sau de a executa un act administrativ, ceea ce în sensul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 constituie un act administrativ asimilat.

Împrejurarea că acest refuz nu ar reprezenta, de fapt, un act asimilat, în sensul Legii nr. 554/2004, așa cum a susținut reclamanta, reprezintă o chestiune asupra căreia se va statua ulterior momentului stabilirii competenței în soluționarea pricinii.

În măsura în care s-ar reține că, în realitate, reclamanta se plânge doar de neexecutarea de către pârâți a unor obligații contractuale și că cererea acesteia nu ar privi anularea unui refuz al autorității publice ca act administrativ, s-ar ajunge la schimbarea calificării juridice și a motivelor de drept asupra cărora reclamanta a înțeles să limiteze dezbaterile.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în temeiul art. 133 pct. 2, raportat la dispozițiile art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

În speță, se constată că prin prezentul demers judiciar, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei AUTORITATEA NAȚIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR la plata sumei de 70.000 de RON RON (10.000 RON/lună de la data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 și până la data apariției O.U.G. nr. 117/2020, adică de la data de 16.12.2019 până la data de 24.07.2020), conform art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, precum și dobânda legală calculată asupra sumelor datorate lunar, de la data scadenței acestora și până la data plății efective, sume ce urmează a fi actualizate cu rata inflației calculate pentru fiecare perioadă - de la data scadenței acestora până la data plății efective.

Art. IV din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea și completarea art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, precum și pentru modificarea unor acte normative prevede că:

"Beneficiarii contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a prezentei legi pentru realizarea activităților prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu modificările și completările aduse prin prezenta lege, primesc lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorității Naționale Sanitar Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, până la finalizarea acestora".

Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ:

"Litigiile care decurg din executarea contractelor administrative sunt în competența de soluționare a instanțelor civile de drept comun".

În speță, Înalta Curte constată că este incidentă ipoteza prevăzută de art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ având în vedere că raporturile contractuale dintre părți se circumscriu noțiunii de contract de concesiune de servicii publice; altfel spus, obiect al contestării, în acțiunea de față, îl reprezintă, astfel cum rezultă din petitele cererii de chemare în judecată, executarea contractelor de concesiune/acord cadru de servicii și al contractelor subsecvente, încheiate cu DSVSA Teleorman.

Așadar, litigiul dintre părți privește executarea unui contract administrativ, astfel că pentru stabilirea competenței materiale trebuie avute în vedere exclusiv prevederile art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, nu și cele ale art. 10 din același act normativ, consecința fiind aceea că le revine instanțelor civile de drept comun competența materială de soluționare a prezentei cauze.

Se mai reține faptul că, analizând cuprinsul acțiunii cu care a fost învestită instanța de judecată, se constată că reclamanta nu face referire la anularea unui act administrativ sau la un refuz de rezolvare a unei cereri sau la vreo vătămare adusă acestora printr-un act administrativ, în sensul pe care Legea contenciosul administrativ îl dă acestor concepte.

Astfel, obiectul acțiunii în contencios administrativ este configurat de dispozițiile exprese ale art. 52 din Constituția României și de cele ale art. 1 alin. (1) și (8) din Legea nr. 554/2004, în sensul că persoana care se consideră vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ sau prin refuzul rezolvării unei cereri adresate unei autorități publice poate sesiza instanța de contencios administrativ pentru anularea, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei.

Altfel spus, în contenciosul administrativ, cererea privind recunoașterea unui drept sau a unui interes legitim și repararea pagubei cauzate este subsecventă cererii îndreptate împotriva unui act administrativ tipic sau asimilat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în caz contrar, competența revenind instanțelor civile.

În concluzie, având în vedere prevederile legale anterior menționate, precum și dispozițiile art. 94 pct. l lit. k) C. proc. civ., raportate la criteriul valoric, apreciat de către reclamanți sub 200.000 RON, Înalta Curte constată că instanța competentă material să soluționeze cauza este instanța de drept comun, respectiv Judecătoria Sectorului 1 București, secția a II-a civilă.