ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 235/2022

Ședința publică din data de 19 ianuarie 2022

Asupra conflictului negativ de competență;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 03 noiembrie 2020, pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, astfel cum a fost preciyată la data de 10 ianuarie 2021, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor (ANSVSA) și Directia Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Buzău, a solicitat obligarea pârâtelor la achitarea sumei de 70.000 RON (respectiv 10.000 RON/luna de la data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 și până la data apariției O.U.G. nr. 117/2020, adică de la data de 16.12.2019 până la data de 24.07.2020), conform art. IV alin. (1) din Legea 236/2019, precum și dobânda legală calculată asupra sumelor datorate lunar, de la data scadenței acestora și până la data plații efective, sume ce urmează a fi actualizate cu rata inflației calculate pentru fiecare perioadă de la data scadenței acestora până la data plății efective, având în vedere că prin Adresa comunicată de către ANSVSA la notificarea reclamantei, nu se menționează începând cu ce dată se achită suma stabilită lunar prin lege, care sunt persoanele juridice/fizice îndreptățite să beneficieze de aceasta, modalitatea de plata, dacă se aplică retroactiv, etc., astfel încât reclamanta consideră că se află în prezența unui refuz al ANSVSA de a soluționa favorabil cererea sa pentru perioada anterioara O.U.G. nr. 117/2020, când suma de 10.000 RON/luna se acorda fiecărui deținător de contract (valid), fără decont justificativ.

1.2. Prin sentința civilă nr. 1015 din 16 februarie 2021, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale și teritoriale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal.

2.1. Prin sentința civilă nr. 140 din 15 septembrie 2021, Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău.

Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel Ploiești a avut în vedere prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004, concluzionând că direcțiile județene sunt cele care încheie contractele de concesiune, care achită suma prevăzută la art. 6 din Anexa 21 la O.G. nr. 42/2004 și care gestionează, realizează și controlează controlul activităților sanitar-veterinare pe teritoriul județului.

Întrucât competența materială a instanței de contencios administrativ și fiscal se stabilește în raport cu organul administrativ emitent al actului și în funcție de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat, în cauză competența de soluționare revine tribunalului de la sediul reclamantului.

2.2. Prin sentința civilă nr. 847 din 11 noiembrie 2021, Tribunalul Buzău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării acestui conflict.

Motivând soluția astfel dispusă, Tribunalul Buzău a reținut incidența în cauză a prevederilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 și art. 5 din O.G. nr. 24/2000, coroborate cu art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în raport de care a constatat că suma solicitată de reclamantă prin cererea de chemare în judecată nu reprezintă taxe și impozite, contribuții, datorii vamale și accesorii ale acestora, astfel încât competența de soluționare a cauzei nu se stabilește în raport de criteriul valoric, ci de calitatea autorității pârâte. Cum pârâta ANSVSA este autoritate publică centrală, competența de soluționare a cauzei aparține curții de apel în raza căreia reclamanta își are sediul.

II. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând prezentul conflict negativ de competență, în raport de hotărârile pronunțate și de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că instanța competentă să soluționeze cauza este Judecătoria Buzău, pentru următoarele considerente:

Prin acțiunea care face obiectul prezentei cauze, reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor și Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Constanța, potrivit dispozițiilor art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004, astfel cum a fost modificată prin art. IV din Legea nr. 236/2019, la plata drepturilor bănești în sumă de 70.000 RON, reprezentând contravaloarea sumei de 10.000 lunar, calculată pentru perioada 16.12.2019 - 24.07.2020, care va fi actualizată cu rata inflației, precum și la plata dobânzii legale aferente.

Înalta Curte reține că reclamanta a încheiat cu Ministerul Agriculturii și Alimentației Contractul de concesiune nr. x/01.09.1999, prelungit prin Actul adițional nr. x/18.08.2014, încheiat Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor prin Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Buzău, având ca obiect prestarea de către concesionar a activităților veterinare de interes public național prevăzute în Programul acțiunilor strategice de supraveghere, profilaxie și combatere a bolilor la animale, de prevenire a bolilor transmisibile la om și protecția mediului, aprobat prin ordin al ministrului agriculturii și alimentației.

Potrivit art. IV din Legea nr. 236/2019: "Beneficiarii contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a prezentei legi pentru realizarea activităților prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu modificările și completările aduse prin prezenta lege, primesc lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorității Naționale Sanitar Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, până la finalizarea acestora."

Conform art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ:

"Litigiile care decurg din executarea contractelor administrative sunt în competența de soluționare a instanțelor civile de drept comun". Prin acest text de lege, legiuitorul a instituit o regulă de competență specială, derogatorie de la regulile instituite de art. 10 din același act normativ, astfel că, ori de câte ori este incidentă ipoteza prevăzută la art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, criteriul valoric și cel privind rangul autorității emitente nu își mai găsesc aplicabilitatea pentru stabilirea instanței competente.

Plecând de la această premisă, Înalta Curte în acord cu jurisprudența care s-a consolidat la nivelul secției de contencios administrativ și fiscal, constată că în speță este incidentă ipoteza prevăzută de la art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, având în vedere că raporturile juridice dintre părți se circumscriu noțiunii de contract de concesiune de servicii publice. Astfel, contractele de concesiune prin care se asigură prestarea unui serviciu public, în speță, serviciul de supraveghere, profilaxie și combatere a bolilor la animale, de prevenire a bolilor transmisibile la om și protecția mediului, aprobat prin ordin al ministrului agriculturii și alimentației, sunt definite de art. 2 alin. (1) lit. c)

1

din Legea nr. 554/2004 ca fiind contracte administrative.

Înalta Curte mai reține că finalitatea acțiunii o reprezintă stabilirea obligației de plată a unei sume de bani în temeiul unor prevederi legale apărute în timpul derulării raporturilor contractuale dintre părți. Împrejurarea că temeiul juridic al pretinsei obligații de plată îl constituie o prevedere legală nu este de natură a determina concluzia că litigiul dintre părți nu ar fi unul privind executarea contractului administrativ, de vreme ce, atât temeiul juridic invocat în susținerea acțiunii, cât și legea în sine au ca premisă conferirea unui drept în favoarea titularului contractului de concesiune.

Chiar în ipoteza în care s-ar considera că temeiul juridic al pretențiilor reclamantei nu îl constituie contractul de concesiune încheiat între părți, ci direct dispozițiile art. 15 din O.G. nr. 42/2004, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 236/2019, Înalta Curte reține că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004.

Instanța de contencios administrativ nu soluționează cereri în pretenții decât în măsura în care cererea este accesorie cererii principale care are ca obiect anularea în tot sau în parte a actului/obligarea autorității pârâte la emiterea unui act administrativ, eliberarea unui alt înscris sau efectuarea unei anumite operațiuni administrative sau dacă se constituie într-o cerere principală formulată în temeiul art. 19, ulterior anulării actului administrativ (când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri).

Refuzul de a efectua o plată asumată în baza unui contract, chiar având natură administrativă, nu reprezintă un refuz nejustificat în sensul Legii nr. 554/2004, iar în urma admiterii cererii, instanța de judecată nu ar putea obliga pârâtul autoritate publică la executarea obligației contractuale, întrucât executarea obligației (în cazul de față obligația de a achita o sumă de bani) nu poate fi echivalată cu emiterea unui act administrativ, eliberarea unui alt înscris sau efectuarea unei anumite operațiuni administrative. A primi o astfel de susținere ar însemna a transforma orice litigiu legat de executarea contractului administrativ într-un litigiu administrativ, prin formularea unei cereri de executare urmată de tăcerea administrației sau refuzul explicit de executare, în contra dispozițiilor art. 8 alin. (2) teza finală din Legea nr. 554/2004.

În situația de față, raportul juridic dedus soluționării nu își are izvorul într-un act administrativ - tipic sau asimilat, emis de autoritatea pârâtă (neexistând un refuz al acesteia în sensul legii contenciosului administrativ), prin urmare nu sunt incidente dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004, nefiind supus cenzurii instanței de contencios administrativ un act emis sau încheiat de autoritatea publică, iar litigiul nu se referă la taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora.

Competența instanței de contencios administrativ nu este una intuitu personae, calitatea de instituție/autoritate publică a uneia din părți nu atrage automat aplicarea jurisdicției contenciosului administrativ. Deoarece competența instanței de contencios administrativ este una specială, derogatorie de la dreptul comun și intervine doar în cazurile și condițiile expres și limitativ prevăzute de legiuitor, simpla calitate de autoritate publică a părților implicate nu atrage automat competența instanței de contencios administrativ.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte reține că litigiul dintre părți este unul care privește executarea unui contract administrativ, astfel că pentru stabilirea competenței materiale trebuie avute în vedere exclusiv prevederile art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, nu și cele ale art. 10 din același act normativ, consecința fiind aceea a stabilirii competenței materiale și teritoriale de soluționare a cauzei în favoarea instanțelor civile de drept comun.

În ceea ce privește instanța competentă să soluționeze cauza, dintre instanțele civile la care face trimitere art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, vor fi avute în vedere prevederile art. 94 pct. 1 lit. k), art. 98 alin. (1) și art. 107 C. proc. civ.

Întrucât reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor la plata sumei de 70.000 RON (valoarea accesoriilor nefiind un criteriu în stabilirea competenței materiale a instanței, conform art. 98 C. proc. civ.), Înalta Curte reține că nu este depășit plafonul de 200.000 RON, instituit de legiuitor prin art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., astfel încât judecătoria este competentă în soluționarea prezentei cauze.

Din punct de vedere teritorial, Înalta Curte constată că pârâtele au sediul situat în București, respectiv Buzău, fiind în prezența unei competențe teritoriale alternative, potrivit art. 112 C. proc. civ.. Cum, însă, reclamanta a exercitat dreptul de opțiune în favoarea instanței din circumscripția teritorială a județului Buzău, iar, potrivit legii, direcțiile județene sunt autoritățile care încheie contractele de concesiune, gestionează, realizează și controlează activitățile sanitar-veterinare de pe teritoriul județului și plătesc efectiv suma ce constituie obiectul pretențiilor, Înalta Curte va stabili competența teritorială în favoarea judecătoriei din circumscripția teritorială a pârâtei Directia Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Buzău, în speță Judecătoria Buzău.

Înalta Curte mai reține că, în speță, conflictul negativ de competență a survenit între Tribunalul Buzău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal. Judecătoria Buzău (în favoarea căreia s-a stabilit, prin prezenta decizie, competența de soluționare a cauzei) nu este, așadar, implicată în conflictul de competență sesizat (niciuna dintre instanțe nu a apreciat că ar reveni acestei instanțe competența de soluționare a cauzei).

Cu toate acestea, Înalta Curte reține că, în pronunțarea regulatorului de competență, trebuie să stabilească instanța de judecată competentă conform dispozițiilor legale aplicabile, chiar dacă aceasta presupune trimiterea cauzei pentru competentă soluționare unei instanțe neimplicate în conflictul negativ sesizat.

Declinările reciproce de competență reprezintă premisa regulatorului de competență, însă stabilirea instanței competente nu este limitată de dispozițiile art. 135 C. proc. civ. la alegerea uneia dintre instanțele aflate în conflict. O altă abordare ar conduce la stabilirea competenței în favoarea unei instanțe neprevăzute de lege, soluția astfel pronunțată relevând un caracter formal al regulatorului de competență, care s-ar limita la achiesarea la una dintre opiniile instanțelor aflate în conflict, deși, în realitate, niciuna din aceste opinii nu este susținută de textele de lege, ceea ce ar echivala cu o eludare a caracterului imperativ al normei de procedură care instituie respectiva competență.

În consecință, pentru considerentele expuse și în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Judecătoriei Buzău.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A. S.R.L. și pe pârâtele Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor - ANSVSA și Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Buzău, în favoarea Judecătoriei Buzău.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 ianuarie 2022.