ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 876/2023

Ședința publică din data de 6 aprilie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins".

I. Circumstanțele cauzei. Cadrul procesual.

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 23 iunie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta Societatea "A." S.R.L.- prin lichidator judiciar "B." S.P.R.L. a chemat în judecată pe pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale (A.F.I.R.), solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună: obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 8.539.072,79 RON, cu titlu de daune- interese, rezultate din exercitarea abuzivă de către pârâtă a dreptului de control, precum și a majorărilor de întârziere stabilite în sarcina sa în urma activității de control, daune cauzate societății-reclamante prin exercitarea de către pârâtă în mod abuziv, a dreptului de control reglementat în favoarea sa prin Contractul de finanțare nr. x din 21.02.2011, precum și obligarea pârâtei la plata către reclamantă a dobânzii legale, calculate de la data de 22.01.2018, până la data plății efective a daunelor contractuale către societatea-reclamantă; cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 15, raportat la art. 1349 și art. 1353 C. civ. și art. 451 C. proc. civ.

Prin întâmpinare, pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată în principal, ca fiind prescrisă și inadmisibilă și în subsidiar, ca neîntemeiată.

La termenul din data de 17.02.2022, instanța a respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității formulării cererii de chemare în judecată.

I.2. Soluția primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 530/2022 din 17 martie 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2021, s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă și s-a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., societate în faliment reprezentată de lichidator judiciar "B." S.P.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agentia pentru Finantarea Investitiilor Rurale (A.F.I.R), ca prescrisă.

I.3. Soluția instanței de apel. Hotărârea recurată.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 1129A din 05 septembrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, a respins apelul declarat de apelanta- reclamantă A. S.R.L.- prin lichidator judiciar "B." S.P.R.L. împotriva sentinței civile nr. 530 din data de 17.03.2022, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, ca nefondat.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, reclamanta Societatea "A." S.R.L. - prin lichidator judiciar "B." S.P.R.L., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cât și pe cea a instanței de fond și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului București, cu cheltuieli de judecată.

Recurenta-reclamantă a invocat motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., relevând scurt istoric al cauzei și, în dezvoltarea criticilor aduse deciziei recurate, a susținut, în esență, următoarele motive:

Transpunând în speța de față cele două condiții care se cer prejudiciului (să fie cert și să nu fi fost încă reparat), trebuie analizat care este acel moment în care aceste două cerințe au fost întrunite cu privire la paguba ce i-a fost produsă prin acțiunea de rea-credință a intimatei-pârâte.

În opinia sa, nu se poate reține că acest moment ar fi fost data întocmirii procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare, respectiv, data de 11.06.2014, întrucât, la acel moment nu se produsese niciun prejudiciu în dauna sa.

Mai arată că procesul-verbal la care a făcut referire era susceptibil de a fi contestat în fața instanțelor de judecată, iar recurenta a apelat la instrumentele legale pe care le avea la îndemână, litigiile prin care a contestat actul de control întinzându-se pe durata a 4 ani.

Prin urmare, recurenta- reclamantă susține că în timpul cât au durat aceste litigii nici nu se punea problema vreunei pagube în ce o privește, întrucât, întregul său demers s-a bazat pe ideea că acțiunea de control și actul încheiat la finalul acestei acțiuni sunt nelegale și trebuie sancționate potrivit legii speciale.

A mai arătat că după soluționarea definitivă a litigiului, în contextul în care a fost declanșată împotriva sa executarea silită de către autoritățile fiscale, a constatat că este în stare de insolvabilitate, motiv pentru care în cursul anului 2019 față de societatea- recurentă a fost deschisă procedura insolvenței, abia prin deschiderea acestei proceduri față de ea devenind cert că patrimoniul său este grav afectat, iar această afectare este consecința acțiunii de control exercitată de către intimata-pârâtă.

Recurenta-reclamantă a mai susținut că abia atunci când prejudiciul a devenit cert se putea vorbi despre o daună adusă patrimoniului său și abia atunci a devenit evident că aceasta există și este produsă de acțiunile intimatei-pârâte.

Susține că în acest sens dispozițiile prevăzute în Secțiunea 1, Capitolul III din Cartea a VI-a din C. civ., referitoare la începutul prescripției extinctive au fost aplicate într-o manieră greșită, născând astfel iluzia faptului că dreptul său material la acțiune este prescris încă din anul 2017, dată la care cursul prescripției, arată recurenta, nici măcar nu a început să curgă.

Dat fiind faptul că abia prin deschiderea procedurii insolvenței față de ea, a devenit cert că patrimoniul său este grav afectat, respectiv, prin Hotărârea intermediară nr. 459 din data de 23.07.2019, pronunțată în dosar nr. x/2019, data pronunțării hotărârii este și data de început a cursului prescripției extinctive, urmând ca termenul să se împlinească abia pe data de 24.07.2022, ulterior datei la care a formulat acțiunea introductivă.

Consideră că este mai mult decât evident că ambele instanțe au decis să treacă peste aceste aspecte de fapt, argumentând că termenul de debut al prescripției echivalează cu data emiterii procesului-verbal de constatare a neregulilor, argument ce este, din punctul său de vedere, eronat.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 17.11.2022, sub nr. x/2021.

Apărarea formulată în cauză

Intimata-pârâtă AGENȚIA PENTRU FINANȚAREA INVESTIȚIILOR RURALE (A.F.I.R.) a formulat întâmpinare la recurs, înregistrată la data de 29.12.2022, prin care a solicitat respingerea cererii de recurs, ca nefondată și menținerea soluției pronunțate prin decizia civilă recurată.

III. Procedura de soluționare a recursului

Cu titlu prealabil, se reține că prezentul proces este guvernat de dispozițiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, întrucât acțiunea introductivă a fost înregistrată pe rolul instanței la data de 23 iunie 2021, deci, după intrarea în vigoare a acestei legi.

Prin rezoluția din 25 ianuarie 2023, a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, s-a fixat termen pentru judecarea recursului, la data de 06 aprilie 2023, în ședință publică, cu citarea părților, în temeiul art. 490 alin. (2) din C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018.

IV. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia atacată în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

În ceea ce privește recursul, principala critică vizează aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor de drept material care reglementează prescripția extinctivă, susținând recurenta că în mod greșit s-a reținut că termenul de prescripție a început să curgă de la data de 11 iunie 2014, data emiterii procesului-verbal de constatare, întrucât, la acel moment nu se produsese niciun prejudiciu în dauna sa, procesul-verbal fiind contestat în fața instanțelor de judecată.

Contrar susținerilor recurentei- reclamante, excepția prescripției dreptului material la acțiune a primit o judicioasă dezlegare, printr-o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale incidente, inclusiv, prin raportare la Decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție- Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 860/24. X.2019.

De asemenea, nu au fost aplicate și interpretate greșit de către instanța de apel nici dispozițiile art. 2528 C. civ.

Sub aspectul prescripției extinctive, aceste prevederi legale statuează cu privire la determinarea momentului începerii curgerii termenului de prescripție, și anume, în raport cu data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea și care nu poate fi influențat de un act de control întocmit de un terț.

Prin decizia R.I.L. nr. 19/2019, anterior menționată, ale cărei considerente sunt valabile și în prezenta cauză, s-a reținut că, sub aspectul curgerii prescripției extinctive, nu are relevanță constatarea făcută și comunicată de organul de control al Curții de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, deoarece controlul efectuat constată doar abaterile sau neregularitățile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziție de către instituția supusă controlului, iar paguba constatată, preexistentă raportului Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entității controlate.

Instanța supremă a statuat, la paragraful 60 din considerentele deciziei, că izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată.

S-a mai reținut în considerentele deciziei, la paragrafele 61-62, că nu există nicio dispoziție legală care să dispună explicit că actul de control al Curții de Conturi reprezintă punctul de plecare al cursului prescripției extinctive, respectiv că acest act nu poate reprezenta nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripției extinctive, iar a susține că momentul curgerii termenului de prescripție este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficiență însăși instituția prescripției, care sancționează pasivitatea în exercițiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoașterea și neaplicarea dispozițiilor legale (paragraful 64).

Așadar, s-a statuat că, în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, se aplică dreptul comun, fie că este vorba de prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, fie că este vorba de dispozițiile art. 2528 din noul C. civ.

Înalta Curte constată, mai mult, că nu prezintă relevanță în speță pentru determinarea momentului de început al cursului prescripției, data întocmirii ori comunicării procesului-verbal de constatare a neregulilor și, în niciun caz, data pronunțării hotărârii intermediare nr. x din 23.07.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019 de deschidere a procedurii insolvenței față de recurentă, când a devenit cert că patrimoniul său este grav afectat, cum arată aceasta.

Prin procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/16.04.2014, a cărui legalitate s-a menținut de către instanță, s-a stabilit în sarcina recurentei un prejudiciu urmare încălcării de către aceasta a obligațiilor contractuale asumate prin contractul de finanțare nr. x/21.02.2021, însă, aceasta nu poate pretinde că a devenit cert că patrimoniul său a fost grav afectat abia prin deschiderea procedurii insolvenței față de ea, în contextul în care împotriva ei a fost declanșată executarea silită de către autoritățile fiscale, această susținere echivalând cu invocarea propriei culpe.

Astfel, contrar susținerilor recurentei-reclamante, corect și legal instanța de apel a apreciat că dreptul său la acțiune este prescris, stabilind în mod legal data când a început să curgă termenul de prescripție de 3 ani, ca fiind data întocmirii procesului-verbal de constatare, 11.06.2014, când avea cunoștință de paguba invocată și a cunoscut autorul faptei pretins ilicite.

Emiterea procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x din 11 iunie 2014, nu reprezintă voința unilaterală a intimatei-pârâte Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale A.F.I.R., ci este rezultatul conduitei recurentei-reclamante în derularea contractului de finanțare nr. x din 21.02.2011.

Mai mult, așa cum corect a reținut și instanța de apel, faptul că recurenta-reclamantă a sperat că autoritățile fiscale nu vor demara procedura de executare silită pentru recuperarea creanțelor bugetare, nu poate fi imputat intimatei-pârâte, și nici nu influențează în niciun fel cursul prescripției extinctive, reglementat de prevederile C. civ., ci dă expresie rolului sancționator al prescripției dreptului material la acțiune pentru lipsa de diligență a titularului dreptului.

Faptul că recurenta-reclamantă nu a luat măsurile necesare la timp și nu și-a îndeplinit îndatoririle legale anterior controlului efectuat nu poate constitui temei de admitere al acțiunii sale.

Instanța de apel a identificat corect și dispozițiile legale aplicabile situației de fapt reținute, dând eficiență inclusiv celor statuate de I.C.C.J. prin Decizia de Recurs în interesul legii nr. 19/2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 860/24. X.2019.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte reține că evocarea de către recurenta-reclamantă a dispozițiilor art. 2523 și art. 2528 alin. (1) C. civ., care, susține aceasta că ar fi fost aplicate și interpretate greșit de către instanța de apel, nu este de natură a înfrânge soluția instanței de apel.

Sub aspectul prescripției extinctive, aceste prevederi legale statuează cu privire la determinarea momentului începerii curgerii termenului de prescripție, și anume în raport cu data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, și care, așa cum s-a arătat mai sus, nu poate fi influențat de un act de control întocmit de un terț față de raporturile dintre părți.

Este mai presus de orice evidență că recurenta-reclamantă avea posibilitatea și, totodată, obligația legală să declanșeze mecanismele interne în ce privește controlul de gestiune financiară, precum și controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul, neavând ocrotirea legală de a sta în pasivitate până la deschiderea procedurii insolvenței împotriva sa, cum nefondat solicită prin recurs.

Prin urmare, Înalta Curte reține că argumentele recurentei-reclamante întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu pot fi primite având în vedere că instanța de apel a aplicat corect prevederile incidente, motiv pentru care, vor fi înlăturate, recursul urmând a fi respins, ca nefondat.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta- reclamantă A. S.R.L. - prin lichidator judiciar "B." S.P.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1129 A din 05 septembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 aprilie 2023.