ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1269/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată 1.1 Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, secția contencios administrativ și fiscal la data de 1 februarie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta Persoană Fizică Autorizată A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale și Centrul Regional pentru Finanțarea Investițiilor Rurale 4 Sud-Vest Craiova, obligarea acestora la plata de daune materiale în sumă de 129.802,5 RON, reprezentând sume achitate cu titlu de dobânzi și penalități către B. pentru creditul acordat de aceasta în vederea implementării contractului de finanțare nr. x/15.06.2018, precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiul pendinte. 1.

Prin sentința civilă nr. 260 din 6 aprilie 2021, pronunțată de Tribunalul Gorj în dosarul nr. x/2021, a fost admisă excepția de necompetență materială în soluționarea cauzei și a fost declinată competența în favoarea Curții de Apel Craiova – secția de contencios administrativ și fiscal. 1.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova sub nr. x/2021. 2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 190 din data de 18 iunie 2021, Curtea de Apel Craiova – secția contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Persoana Fizică Autorizată - PFA A. în contradictoriu cu pârâții Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale și Centrul Regional pentru Finanțarea Investițiilor Rurale 4 Sud-Vest Craiova, având ca obiect pretenții, ca nefondată. 3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile indicate în punctul I.2 de mai sus, a declarat recurs reclamanta Persoană Fizică Autorizată A., prin care, invocând incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii și obligarea pârâților la plata daunelor materiale în sumă de 129.802,5 RON, achitate de reclamantă către B. cu titlu de dobânzi și penalități aferente creditului contractat pentru implementarea contractului de finanțare nr. x/15.06.2018. În motivarea recursului s-a arătat, în esență, că reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 19 Legea contenciosului administrativ, care condiționează admiterea acțiunii de atragere a răspunderii autorității publice emitente, de existența unei hotărâri judecătorești de anulare a actului administrativ, de dovedirea legăturii de cauzalitate între actul administrativ nelegal și prejudiciul suferit de reclamant și de culpa autorității în producerea prejudiciului. Considerând greșită motivarea instanței potrivit căreia reclamanta ar fi trebuit să achiziționeze utilajele prevăzute în contract numai după plata primei tranșe, recurenta afirmă că nu putea să depună o cerere de plată fără achiziționarea utilajelor întrucât, potrivit art. 5 alin. (1) (ANEXA NR. 1) din contractul de finanțare, beneficiarul va întocmi rapoarte tehnice și financiare pentru a fundamenta cererile de plată iar documentele referitoare la achiziționarea acestora și la punerea lor în funcțiune fac parte din cererea de plată. Culpa pârâtelor este evidentă deoarece acestea nu au rambursat sumele solicitate prin cererea de plată nr. x ci au întocmit Procesul Verbal de Neregulă nr. 1694/22.01.2019, în baza căruia au reziliat unilateral contractul de finanțare. Concluzionează că singura modalitate de achiziționare a utilajelor era contractarea unui credit bancar, garantat cu sumele ce făceau parte din contractul de finanțare, iar culpa pârâtelor constă în nerambursarea acestor sume la scadență, motiv pentru care societatea a trebuit să achite dobânzi și penalități de întârziere către B.. Atrage atenția că suma contractată de reclamantă de la B. este de 447.000 RON iar suma pe care autoritatea contractantă se angajează să o acorde ca finanțarea nerambursabilă, potrivit art. 3 alin. (2) din contractul de finanțare era de maxim 844.617,84 RON. Consideră că hotărârea ignoră legislația în vigoare privind acordarea de fonduri nerambursabile prin FEADR, fiind pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor de drept. În drept, recurenta a invocat dispozițiile art. 483 coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 8 și alin. (2), art. 497, 480 alin. (3) din C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea 554/2004 a contenciosului administrativ, Regulamentul Comisiei UE nr. 65/2011, Regulamentul nr. 1306/2013, Programul National de Dezvoltare Rurala 2014-2020. Ghidul Solicitantului aferent submăsurii 4.1.a.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă în cauză, intimata - pârâtă Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta – reclamantă, ca nefondat și menținerea, drept temeinică și legală, a sentinței recurate. În esență, intimata susține că toate criticile din recurs vizează un eventual prejudiciu generat de privarea ilicită a finanțării nerambursabile, în temeiul dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 și a dispozițiilor art. 6 alin. (3) din Contractul de finanțare nr. x din 15.06.2018, iar solicitarea de acordare a unor daune materiale în suma de 129.802,5 RON, reprezintă sumele achitate de reclamant cu titlu de dobânzi și penalități către B.. Însă, după anularea titlului de creanță, situația anterioară emiterii acestuia, este aceea de a continua derularea contractului de finanțare, iar nu de acordare a unei finanțări/tranșe de plată. Reclamantul a fost repus în drepturile și obligațiile contractuale asumate, ca urmare a emiterii actului adițional nr. x, de modificare a duratei de valabilitate a contractului de finanțare, procedându-se și la achitarea tranșei 1 de plată, în valoare de 446.814,20 RON, deși prin hotărârea sus indicată nu s-a dispus obligarea AFIR la acordarea vreunei sume, ci doar la continuarea implementării proiectului. Consideră nefondată susținerea existenței unui prejudiciu. Dobânda la care se face referire, respectiv cea rezultată dintr-un contract cu B., nu poate fi doar dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea unei obligații la scadență, în contextul în care dobânzile sunt supuse unor reguli speciale. Pretinsul prejudiciu solicitat de recurent constând în dobânzi cumulate șl penalități de întârziere nu au un izvor de drept concret sau un titlu executoriu în baza cărora să pot fi calculate sumele solicitate, nefiind aduse documente justificatoare în acest sens (contracte de credit, facturi, etc). Apreciază că nu se impune acordarea unor daune solicitate de către beneficiarul finanțării nerambursabile și pentru următoarele motive: nu a existat o obligație concretă de plată a unei sume de bani, nu a existat un termen de achitare a unei sume de bani, contractul de finanțare încheiat între părți nu conține nicio clauză penală potrivit căreia subscrisa datorează dobânzi și penalități în cazul achitării cu întârziere a tranșelor de plată, modalitatea de aplicare a acestor dispoziții legale nefiind susceptibilă de interpretare. În drept, intimata invocă dispozițiile Noului C. proc. civ., Legii nr. 554/2004, O.U.G. nr. 41/2014, Hotărârii Guvernului nr. 224/2008, Regulamentul Comisiei (UE) nr. 65/2011, O.U.G. nr. 66/2011, Hotărârea Guvernului nr. 875/2011, O.U.G. nr. 74/2009, Contractului de finanțare nr. x/15.06.2018, Programului National de Dezvoltare Rurală 2014-2020.

Răspunsul la întâmpinare Prin răspunsul la întâmpinare formulat, recurenta - reclamantă Persoană Fizică Autorizată A. a solicitat, prin invocarea unor aspecte similare celor din memoriul de recurs, respingerea apărărilor formulate de intimata - pârâtă Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, apreciind susținerile intimatei ca fiind neîntemeiate.

Procedura de soluționare a recursurilor În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 20 septembrie 2021 s-a fixat termen de judecată la data de 22 februarie 2023, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs asupra căii de atac formulate Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, probele administrate și normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta Persoană Fizică Autorizată A. este nefondat, pentru următoarele considerente: Din conținutul prevederilor art. 19 Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ (LCA), pe care recurentul reclamant și-a întemeiat cererea, rezultă că acțiunea în despăgubire pentru repararea pagubei produse printr-un act administrativ nelegal este subsecventă acțiunii principale având ca obiect anularea actului. Dispozițiile sunt aplicabile și în cazul contractelor administrative. Altă cerință dedusă din interpretarea aceleiași norme este că, pentru angajarea răspunderii administrative patrimoniale se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciu - daunele pretinse - și emiterea actului administrativ anterior anulat în temeiul art. 8 din LCA. De asemenea, răspunderea patrimonială presupune și existența culpei autorității în producerea prejudiciului. În speță, pe de o parte, nu există legătură o legătură de cauzalitate între prejudiciu pretins, constând în sumele achitate de reclamantă cu titlu de dobânzi și penalități către B., și emiterea procesului-verbal de constatare a neregulilor, anterior anulat prin sentința nr. x/2019, pronunțată de Curtea de apel Craiova în dosarul x/2019 (menținută de Înalta Curte de Casație și Justiție), în sensul în care, nu există un raport între contractul de împrumut bancar încheiat de reclamantă cu B. și pârâte. Nesoluționarea cererii de plată în termenul contractual convenit a fost justificată, la acel moment, de pretinsa neregulă pentru care s-a încheiat procesul-verbal de constare a neregulilor și de stabilire a creanței bugetare cu nr. x/22.01.2019, prin care contractul de finanțare a fost reziliat. Constatându-se nelegalitatea acestui act administrativ prin hotărâre definitivă, reclamanta trage concluzia că pârâții nu au îndeplinit o obligație specifică "de a da" o sumă de bani. Însă, în această accepțiune, pentru neîndeplinirea obligației de plată a unei sume de bani, reclamanta ar avea dreptul, eventual, la daune interese egale cu dobânda legală penalizatoare, așa cum prevede norma de drept comun, aplicabilă și în această materie, din art. 1535, 1536, 1382, 1443-1445 noul C. civ. Înalta Curte constată, pe de o parte, că reclamanta nu a solicitat plata dobânzii la suma pretinsă prin cererea de plată iar, pe de altă parte, că instanța de judecată nu a obligat pârâtele la plata unei sume de bani, ci a stabilit o obligație de "a face", respectiv, de a continua implementarea proiectului. Raportul juridic dintre reclamantă și B. este străin de autoritatea publică finanțatoare a proiectului. Chiar dacă reclamanta a obținut împrumutul pentru acoperirea costului utilajelor necesare implementării proiectului, acest contract nu obligă în nici un fel pârâtele. Contractul de împrumut este expresia voinței libere a reclamantei de a contracta, ținând de modul în care aceasta a înțeles să gestioneze financiar propria activitate. Din perspectiva autorității publice nu există nicio legătură a acestui contract cu cel de finanțare nerambursabilă, fiind două raporturi juridice distincte. Pentru contractul de împrumut bancar, existența proiectului reprezintă o justificare a împrumutului, însă modul de desfășurare a proiectului, a contractului de finanțare nerambursabilă, faptul că împrumutatul nu a obținut suma solicitată în cadrul proiectului, nu au nicio relevanță juridică, tocmai de aceea s-au stabilit dobânzi și penalități de întârziere pentru neplata creditului la scadență. Nici efectele juridice ale contractului de finanțare nu sunt influențate de existența contractului de împrumut bancar evocat. Obligațiile părților contractului de finanțare nerambursabilă nu sunt determinate de contractul de credit bancar. Or, lipsa acestei relevanțe juridice face ca raportul de cauzalitate între prejudiciul pretins și anularea procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanței bugetare, necesar pentru admiterea acțiunii în baza art. 19 LCA, să nu existe. În plus, așa cum legal s-a reținut în primă instanță, reclamanta avea posibilitatea să ceară un avans la data depunerii Cererii de finanțare (articolul 4 din contract), în condițiile prevederilor art. 45 alin. (4) și 63 Regulamentul UE 1305/2013, de maxim 270.533,06 RON, valoare care nu depășește 50% din valoarea ajutorului public, cu obligația depunerii unei garanții financiare. Cu evidență se impune concluzia că reclamanta s-a obligat la îndeplinirea unor condiții financiare pentru implementarea proiectului și pentru acordarea finanțării nerambursabile și că acestea sunt strict determinate de contractul de finanțare, context în care, culpa pârâtelor pentru nerestituirea unui credit bancar la scadență, nu poate fi reținută, aceasta aparținând reclamantei, singura răspunzătoare conform contractului liber asumat. Pe de altă parte, principiul echivalenței și simetriei juridice impune ca, atât timp cât, conform contractului de finanțare, beneficiarul finanțării nu datorează dobânzi remuneratorii ori penalizatoare aferente finanțării nerambursabile pentru perioada în care, de exemplu, ar fi folosit o sumă, eventual considerată nedatorată, acesta nu poate fi îndreptățit la daune interese atunci când se hotărăște că, în mod nelegal, acesta a fost lipsit de folosința unei sume în temeiul unui act de constare a unei nereguli și de stabilire a unei creanțe bugetare, anulat ulterior. În susținerea acestui punct de vedere, Înalta Curte amintește (spre exemplu) că Dispozițiile Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 66/2011 nu prevăd în sarcina finanțatorului obligația de a plăti dobânzi iar în cazul constatării unei nereguli, singura consecință privește neacordarea avantajului financiar ori, după caz, retragerea acestuia, la nivelul la care a fost acordat, fără a se percepe dobânzi, deși beneficiarul l-a utilizat până la momentul restituirii. Doar în cazul în care această restituire nu intervine în termenul legal stabilit, 30 de zile de la comunicarea titlului de creanță, dispozițiile art. 42 alin. (1) și (2) din ordonanță permit perceperea de dobânzi. Nu în ultimul rând, în măsura în care dreptul intern ce guvernează acordarea finanțării nerambursabile și exercitarea dreptului de control al pârâtelor pentru identificarea neregulilor nu prevăd dreptul la daune interese moratorii, acestea nu pot fi acordate în ipoteza lipsirii de folosință a sumelor ce constituie ajutorul financiar. În acest caz, autoritatea contractantă, ca finanțatoare, nu se comportă ca un profesionist iar raportul juridic născut din acest contract nu este supus normelor ce reglementează raporturile dintre profesioniști. Nici Regulamentul UE nr. 1305/2013 nu prevede perceperea de astfel de dobânzi iar potrivit jurisprudenței Curții Europene a Uniunii Europene, statele membre dispun de o marjă de apreciere atât în reglementarea acțiunilor de control menite să asigure protecția intereselor financiare ale Uniunii cât și în modul de reglementare a perceperii de dobânzi, potrivit principiului autonomiei procedurale (C- 599/13 Samovao, par. 36-37; C 670/11 FranceAgriMer, par. 62-66, C 564/10 Pfeifer&Langen, par. 46-50; Cauzele conexate C. 210/44 și C-261/14, Județul Neamț). Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este întemeiat, iar hotărârea primei instanțe a fost dată cu aplicarea și interpretarea corectă a prevederilor art. 19 LCA sub aspectul inexistenței legăturii de cauzalitate și a culpei pârâtelor în producerea prejudiciului evocat. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefundat.