Decizia nr. 426/2021 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — contestație în anulare împotriva sentinței nr. 167/2017 a Curții de Apel Craiova

Obiectul acțiunii. Sentința primei instanțe. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată, la 24.06.2016, pe rolul Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta PFA A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, anularea Deciziei nr. 43979/25.11.2015 și a Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare încheiat la data de 06.11.2015 emise de pârâtă. Prin sentința civilă nr. 167 din 13 martie 2017, Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta PFA A..

Recursul formulat împotriva hotărârii primei instanțe Împotriva acestei sentințe, reclamanta PFA A. a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată.

Decizia instanței de recurs Prin Decizia nr. 434 din 29 ianuarie 2020, Înalta Curte a admis excepția nulității recursului, ridicată din oficiu, și a anulat recursul formulat de recurenta-reclamantă. A reținut instanța de recurs, în condițiile art. 486 alin. (1) lit. d) și art. 489 alin. (2) C. proc. civ., că recurenta-reclamantă nu s-a conformat exigențelor cerute de lege și nu a formulat critici care să permită încadrarea motivelor de recurs într-unul dintre cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., rezumându-se la preluarea argumentelor expuse la fondul cauzei.

Contestația în anulare exercitată în cauză Împotriva Deciziei nr. 434 din 29 ianuarie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, recurenta-reclamantă PFA A. a formulat contestație în anulare, solicitând casarea deciziei atacate și, pe fondul recursului, admiterea acestuia. A susținut contestatoarea că în mod nelegal, cu încălcarea principiului contradictorialității, Înalta Curte a invocat excepția nulității recursului, fără a-i da posibilitatea de a se apăra, fără a avea cunoștință de despre faptul invocării unei astfel de excepții și a se putea apăra. Neprocedând astfel (cu citarea sa), instanța a încălcat principiul contradictorialității părților în procesul civil și dreptul său la apărare prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Contradictorialitatea îngăduie părților să participe în mod egal la prezentarea, argumentarea și dovedirea dreptului lor în cursul desfășurării procesului, să discute și să combată susținerile făcute de fiecare dintre ele și să-și exprime opinia asupra inițiativelor instanței, în scopul stabilirii adevărului și al pronunțării unei hotărâri legale și temeinice. Judecata nu se poate face decât după legala citare, în cursul procesului toate părților sunt ascultate în mod egal, inclusiv asupra împrejurărilor de fapt sau de drept puse în discuție de instanță. Încuviințarea probelor se face în ședință publică, după prealabila lor discutare de către părți, iar hotărârile judecătorești sunt comunicate părților, în vederea exercitării căii de atac. Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil înseamnă și posibilitatea rezonabilă a oricărei părți de a expune cauza sa instanței de judecată, în condiții care să nu o dezavantajeze față de partea adversă, ceea ce se realizează prin asigurarea dreptului la apărare. În continuarea alegațiilor sale, contestatoarea a făcut trimitere la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Curții Europene a Drepturilor Omului, precizând că, atâta timp cât nu a fost prezentă și nu a putut formula apărări, consideră că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, motiv pentru care va sesiza CEDO. A mai invocat art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 2 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, art. 7, art. 12, art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 20 și art. 148 din Constituția României. În drept, contestația în anulare a fost întemeiată pe art. 503-508 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Intimata Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestației în anulare, ca inadmisibilă.

Considerentele Înaltei Curți asupra contestației în anulare Examinând contestația în anulare, în raport cu decizia atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că este inadmisibilă calea de atac formulată, pentru considerentele ce urmează. 6.1. Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, prin care se cere înseși instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile și în condițiile limitativ prevăzute de lege, să își desființeze propria hotărâre și să procedeze la o nouă judecată. Deși, în cuprinsul cererii, contestatoarea nu a precizat motivul de drept pe care și-a întemeiat contestația în anulare, indicând, generic, art. 503-508 C. proc. civ., în ședință publică a precizat că temeiul de drept al căii de atac ar fi încălcarea principiului contradictorialității și, respectiv, art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., referitor la eroare materială. Potrivit art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., care reglementează contestația în anulare specială, "Art. 503 - (...) (2) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare când: 2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale. (...)." 6.2. Analizând ipoteza indicată de contestatoare a fi incidentă, Înalta Curte reține că prin eroare materială se înțelege orice eroare materială evidentă pe care o săvârșește instanța, prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale ale dosarului și care este determinantă pentru soluția pronunțată. Deci, pentru a putea fi întemeiată o contestație în anulare îndreptată împotriva unei decizii pronunțate de o instanță de recurs, este necesar ca eroarea materială invocată de o parte să privească greșeli comise prin confundarea unor date esențiale ale cauzei, a unor aspecte formale ale judecății în recurs, pentru verificarea cărora să nu fie necesară o reexaminare a fondului sau o reapreciere a probelor. Greșelile instanței de recurs, care deschid calea contestației în anulare, trebuie să fie greșeli de fapt care să fie determinante pentru soluția din recurs, și nu greșeli de judecată de apreciere a probelor ori de interpretare a dispozițiilor legale. Or, în cauză, niciuna dintre susținerile contestatoarei nu se poate circumscrie noțiunii de eroare materială, în sensul prevăzut de articolul precitat. Principala critică formulată de contestatoare se referă la încălcarea principiului contradictorialității de către instanța de recurs, care ar fi soluționat excepția nulității recursului fără a-i da posibilitatea de a se apăra. Însă, contrar alegațiilor sale, nu se poate vorbi despre vreo eroare materială în soluționarea excepției nulității recursului, ridicată de instanță din oficiu. Din perspectiva nerespectării principiului contradictorialității (ipoteză care s-ar putea încadra, eventual, în ipoteza contestației în anulare prevăzute de art. 503 alin. (1) C. proc. civ., când partea nu a fost legal citată și nici nu a fost prezentă la termenul când a avut loc judecata), Înalta Curte constată că părțile au fost legal citate în fața instanței de recurs iar excepția nulității a fost pusă în discuție în ședință publică, în prezența intimatei-pârâte Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale. Faptul că recurenta-reclamantă, legal citată, nu a fost prezentă în ședința publică la discutarea excepției nulității recursului nu are nicio relevanță în fundamentarea contestației în anulare, acest aspect neputând face obiectul prezentei analize. 6.3. Nu în ultimul rând, în ceea ce privește invocarea de către contestatoare a încălcării dreptului său la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenție, este demn de subliniat, că, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a statuat că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei. Contestația în anulare nu poate avea semnificația unui apel-recurs deghizat, ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative. Curtea a subliniat permanent că principiul securității raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desființare a unei hotărâri definitive afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenție (Cauza Mitrea vs. România, 26105/03 Hotărârea din 29 iulie 2008). De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, referitor la introducerea căilor de recurs extraordinare (Cauza Sebastian Taub împotriva României, Hotărârea din 12 octombrie 2006), a mai reținut că "(...) instanțele superioare nu trebuie să-și folosească puterea de supervizare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept și erorile judiciare și nu pentru a proceda la o nouă analiză. Supervizarea nu trebuie să devină un apel deghizat, iar simplul fapt că ar putea exista două puncte de vedere diferite asupra subiectului nu reprezintă un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză. Nu se poate deroga de la acest principiu decât atunci când o cer motive substanțiale și imperioase (Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, § 52, CEDO 2003-IX).". 6.4. Temeiul legal al soluției adoptate Pentru aceste considerente, întrucât aspectele deduse judecății prin intermediul prezentei căi extraordinare de atac nu se circumscriu dispozițiilor art. 503 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca inadmisibilă.