Decizia nr. 1449/2022 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a (veche) de contencios administrativ și fiscal, la data de 21.04.2015, sub nr. x/2015, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenția Pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, a solicitat anularea Deciziei nr. 3079/28.01.2015 emisa de parata și, pe cale de consecința, anularea titlului de creanța, respectiv Procesul-verbal de constatare a neregulilor si de stabilire a creanțelor bugetare încheiat în data de 20.10.2014, înregistrat la AFIR sub nr. x/22.10.2014, suspendarea, în baza prevederilor art. 15 din Legea nr. 554/2004 a executării Procesului-verbal de constatare a neregulilor si de stabilire a creanțelor bugetare încheiat în data de 20.10.2014, înregistrat la AFIR sub nr. x/22.10.2014, pana la soluționarea definitiva a prezentului demers judiciar. Prin sentința civilă nr. 2446/02.10.2015, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal a admis cererile de anulare și suspendare formulate de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Agenția Pentru Finanțarea Investițiilor Rurale-A.F.I.R (fostă Agenția de Plăți Pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit A.P.D.R.P), a anulat Decizia nr. 3079/2015 emisă de intimată și procesul-verbal de constatare a neregulilor nr. x/2014 și a suspendat executarea actelor menționate mai sus până la soluționarea definitivă a cauzei. Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâta Agenția Pentru Finanțarea Investițiilor Rurale-A.F.I.R solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și în rejudecare, respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Prin Decizia nr. 2713/21.06.2018, ICCJ a admis recursul declarat de pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale împotriva sentinței nr. 2446 din data de 2 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Cauza a fost înregistrată pe rolul instanței la data de 14.11.2018 sub nr. dosar x/2015

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 2118 din 28 iunie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a (veche) de contencios administrativ și fiscal pronunțată în dosarul nr. x/2015, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Agenția Pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, ca neîntemeiată și s-a respins cererea de suspendare a executării procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L.. În motivarea recursului reclamanta arată că hotărârea pronunțată în primă instanță este vădit nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită și încălcarea normelor de drept material incidente în prezenta speță. În opinia recurentei, instanța de judecată în mod greșit a ajuns la concluzia că nu a respectat criteriul de eligibilitate EGl" micro-întreprinderile, atât cele existente cât și start-up trebuie să fie înregistrate și să-și desfășoare activitatea în mediul rural", pe baza singurului argument că societatea avut deschis, pe o perioada scurtă de timp, un punct de lucru al societății, în mediul urban. Simpla existență a unui punct de lucru în mediul urban, deschis de societatea recurentă, nu justifică stabilirea de plano a încălcării criteriului de eligibilitate EGl, în lipsa coroborării acestuia cu alte aspecte. Unul dintre utilajele recurentei a fost localizat în mediul urban, fără însă să existe vreo dovadă a prestării de activitate în mediul urban. Mai mult decât atât, deși instanța de judecată stabilește că, conform contractului de prestări servicii lucrările urmează să se desfășoare pe raza " comunei Rachitova", totuși aceeași instanță stabilește că societatea își desfășoară activitatea în mediul urban și nu în mediul rural. Ori, comuna Rachitova, reprezintă mediul rural și nicidecum mediul urban cum greșit lasă să se interpreteze prima instanță. Pe de alta parte, nu trebuie omis faptul că nu există nici un fel de document care să dovedească prestarea de activitate în mediul urban, însăși contractele în derulare pe care le avea societatea recurentă dovedesc prestarea activității în mediul rural și nu în mediul urban. Or, atâta timp cât criteriul EG1 specifică că: "micro-întreprinderile, atât cele existente cât și start-up trebuie să fie înregistrate și să-și desfășoare activitatea în mediul rural", nu este suficient pentru a se încălca acest criteriu, ca societatea să aibă deschis un punct de lucru în mediul urban, fără ca să nu existe și alte dovezi, în sensul prestării de activitate în mediul urban. Așa cum s-a menționat, simpla localizare a utilajului, respectiv staționarea acestuia în mediul urban nu este suficientă pentru a se încălca acest criteriu. Având în vedere faptul că, în urma deciziei de soluționare a contestației s-a considerat că punctul de lucru în mediul urban reprezintă o neregulă, societatea a procedat și la închiderea acestui punct de lucru, deși așa cum s-a menționat, simpla deschidere a unui punct de lucru nu echivalează automat cu desfășurarea vreunei activități în acel loc, însă pentru a nu crea și alte confuzii sau interpretări recurenta a închis acest punct de lucru. Mai mult decât atât, având în vedere specificul activității, nu își poate desfășura activitatea la punctul de lucru, ci, de regulă, la locația unde urmează să se presteze serviciul respectiv, astfel că, așa cum rezultă din contractul de prestări servicii, activitatea care urma a fi prestată se desfășura în mediul rural, respectiv comuna Rachitova și nicidecum în mediul urban. Instanța de fond în mod greșit a dat prevalență unei situații faptice - utilajul a fost localizat în mediul urban - față de situația juridică, rezultată din documentele care arătau, unde trebuia, conform contractului, să-și desfășoare activitatea, respectiv în mediul rural, comuna Rachitova. De asemenea, instanța de judecată, în mod greșit a statuat că obiectivele Măsurii 312 nu au fost atinse, atâta timp cât nu și-a desfășurat activitatea în mediul rural. Ori, prin implementarea proiectului atât obiectivele specifice măsurii cât și obiectivele operaționale au fost îndeplinite, așa cum s-am menționat, simpla existență a unui punct de lucru în mediul urban pentru o perioadă scurtă de timp - acesta fiind închis - fără a se putea dovedi desfășurarea activității la punctul de lucru, fiind simple afirmații, fără dovezi concrete-nu dovedește faptul ca scopul Măsurii 312 nu a fost atins. De asemenea, instanța de judecată a interpretat greșit normele de drept material vis-a-vis de incidența în cauză a prevederilor art. 8 din Anexa 1 la contractul de finanțare. Astfel, în Anexa 1 a contractului de finanțare se menționează la art. 8 următoarele aspecte: "8 (3) Daca pe parcursul perioadei de valabilitate și monitorizare a contractului se constată următoarele situații: - Obiectivele finanțate nu sunt utilizate conform scopului rezultat din cererea de finanțare sau sunt închiriate (date în folosința unei terțe persoane); - Proiectului i se aduc modificări substanțiale; - Nerespectarea obligațiilor statuate prin acest contract. Autoritatea contractanta va soma cu termen beneficiarul să remedieze deficientele identificate. Beneficiarul are obligația de a realiza, la termenele specificate, remedierea deficientelor identificate, implementarea recomandărilor rezultate în urma misiunilor de control ale autorității contractante și/sau CE. În cazul în care deficientele nu sunt remediate în termenul acordat sau beneficiarul nu procedează la demararea operațiunilor de remediere în maximum 30 de zile calendaristice de la somare. Autoritatea Contractanta va proceda la recuperarea integrală a ajutorului financiar public nerambursabil plătit. Conform actelor existente și a situației de la fața locului, recurenta menține în funcție investiția realizată și a demonstrat utilitatea acesteia prin activitatea pe care o desfășoară. Utilajele achiziționate sunt folosite conform scopului destinat din obiectivul cererii de finanțare și nu s-a modificat proiectul. Condițiile de eligibilitate au fost respectate de către recurentă, aceasta nu și-a schimbat sediul care a fost și este în mediul rural, ci pentru o scurtă perioadă de timp a avut deschis un punct de lucru în mediul urban, punct de lucru care a și fost închis. De menționat că scopul articolului antementionat este o dovadă în plus prin care inițial, AFIR are obligația de a salva și menține contractele de finanțare, ca valabile, pentru a-și atinge scopul, de acordare a finanțării nerambursabile, si doar în subsidiar în condițiile în care, deși somat, beneficiarul nu remediază deficiențele să procedeze la recuperarea beneficiului acordat. Ori, prima instanță a interpretat greșit prevederile art. 3, alin. (1) din Anexa 1 la contractul de finanțare, neexistând obligativitatea încetării contractului de finanțare si recuperarea întregului ajutor acordat, ci măsurile și sancțiunile se impuneau a fi luate având în vedere și celelalte prevederi legale care le completează, inclusiv aplicarea principiului proporționalității, în condițiile în care s-a constatat într-adevăr existența unei nereguli, lucru pe care nu l-a făcut nici autoritatea contractantă si nici instanța de judecată.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale a formulat întâmpinare, apreciind, în esență, că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente circumstanțelor factuale reținute.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 19 octombrie 2020, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 10 februarie 2022, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele instanței de recurs Analizând probele administrate în cauză Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele: Reclamanta S.C. A. S.R.L. a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ Decizia nr. 3079/2015 și procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/2014 emise de pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale . Prin procesul-verbal contestat autoritatea pârâtă a stabilit că se impune recuperarea întregului ajutor financiar nerambursabil în cuantum de 332.752,93 RON plătit de A.F.I.R. în cadrul executării contractului de finanțare și încetarea contractului de finanțare x/20.11.2012, în sarcina reclamantei fiind reținute 2 nereguli: - crearea de condiții artificiale cu scopul de a-și crea un avantaj nejustificat în vederea obținerii finanțării comunitare; - încălcarea criteriului de eligibilitate EG1 - "micro-întreprinderile atât cele existente cât și start-up trebuie să fie înregistrate și să-și desfășoare activitatea propusă prin proiect, în spațiul rural". Contestația administrativă a fost soluționată prin decizia nr. 3079/2015, A.F.I.R. menținând în sarcina reclamantei cea de a doua neregulă și debitul stabilit prin procesul-verbal. Prin decizia civilă nr. 2713/21.06.2018 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de către pârâta-recurentă Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale împotriva sentinței nr. 2446 din data de 2 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal prin care au fost admise cererile de anulare și suspendare a Deciziei nr. 3079/2015 și a procesului-verbal de constatare a neregulilor nr. x/2014 emise de pârâta-recurentă, dispunându-se casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare. Analizând criticile expuse de către recurenta-reclamantă în cuprinsul motivelor de recurs formulate împotriva sentinței civile nr. 2118/28.06.2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal (veche) subsumate cazurilor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că acestea sunt întemeiate pentru considerentele care vor fi expuse. Astfel, prin Decizia nr. 3079/2015 de soluționare a contestației formulate de S.C. A. S.R.L. împotriva procesului-verbal de constatare a neregulilor nr. x/22.10.2014 s-a dispus respingerea acesteia și menținerea măsurilor referitoare la recuperarea debitului restant în cuantum de 332.752,93 RON, sumă la care se adaugă dobânzi și penalități. În esență, s-a reținut că potrivit Contractului de finanțare nr. x/20.11.2012, art. 1 alin. 2, "Beneficiarului i se va acorda finanțarea nerambursabila în termenii și condițiile stabilite în acest Contract, care este constituit din Contractul de Finanțare și anexele acestuia, pe care Beneficiarul declară că le cunoaște și le acceptă. Cererea de finanțare depusă de beneficiar, împreună cu toate documentele anexate acesteia, rezultată în urma verificărilor, modificărilor și completărilor efectuate pe parcursul tuturor procedurilor de evaluare și implementare, face parte integrantă din contract și este obligatorie pentru beneficiar pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului prevăzută la art. 2 alin. 8". De asemenea, potrivit art. 1 alin. 3, din contractul sus menționat "Beneficiarul acceptă finanțarea nerambursabilă și se angajează să implementeze proiectul pe propria răspundere, în conformitate cu prevederile cuprinse în prezentul Contract și cu legislația națională și comunitară în vigoare. Pe perioada de valabilitate a contractului beneficiarul trebuie să-și respecte toate angajamentele asumate prin documentele depuse în vederea obținerii ajutorului financiar nerambursabil." A concluzionat autoritatea publică pârâtă în cuprinsul deciziei contestate că "mai multe elemente converg spre ideea că beneficiarul real al proiectului nu este A. S.R.L. ci B. ", sens în care se invocă faptul că reclamanta societate prestează servicii către o singură societate, în speță B.; există legături intre asociatul societății si asociații B.; B. a creditat reclamanta societate și că actualii angajați ai societății sunt foști angajați ai B.. S-a concluzionat în acest sens de către AFIR că: beneficiarul real al proiectului este B., acesta interpunând în relația cu AFIR societatea A. S.R.L. cu scopul de a-și crea un avantaj nejustificat în vederea obținerii finanțării din Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurala, fiind create astfel condiții artificiale" Analizând materialul probator administrat în cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că prin contractul de finanțare nr. x/20.11.2012, reclamantei i-a fost acordată finanțare nerambursabilă pentru implementarea proiectului "Achiziția de utilaje și echipamente pentru lucrări de amenajare a terenului Dumbrăvița județul Timiș". Potrivit Contractului de finanțare nr. x/20.11.2012 art. 3 alin. 1, "Beneficiarul se obligă să respecte pe toată durata contractului, criteriile de eligibilitate și de selecție înscrise în Cererea de finanțare". În ceea ce privește prevederile art. 8 alin. 3 din Anexa 1, invocat de beneficiar în cuprinsul prezentei contestații, privind acordarea unui termen de remediere de 30 de zile, se constată că potrivit adresei nr. x/20.01.2015, întocmită de către Direcția Juridică și Contencios, beneficiarul S.C. A. S.R.L. nu a respectat criteriul de eligibilitate EG1 - micro-întreprinderile, atât cele existente, cât și start-up-urile trebuie să fie înregistrate și să-și desfășoare activitatea propusă prin proiect, în spațiul rural" (prin deschiderea unui punct de lucru în mediul urban - localitatea Hațeg), ceea ce reprezintă o încălcare a prevederilor art. 3 alin. 1 din Anexa I la Contractul de finanțare, "Beneficiarul se obligă să respecte pe toată durata contractului, criteriile de eligibilitate și de selecție înscrise în Cererea de finanțare". În aceste condiții prevederile articolului 8(3) din Anexa 1 nu se aplică. Așadar, la emiterea actelor administrative contestate prin care s-a stabilit recuperarea întregului ajutor financiar nerambursabil, în cuantum de 332.753,93 RON, au fost avute în vedere în mod exclusiv aspecte de fapt vizând existența unui punct de lucru al recurentei-reclamante în mediul urban precum și faptul că recurenta-reclamantă a prestat servicii către o singură societate, angajații recurentei-reclamante fiind foști angajați ai acestei societăți B.. Reținând prevederile contractului de finanțare nr. x din 20.11.2012 potrivit cărora micro-întreprinderile, atât cele existente, cât și cele start-up trebuie să fie înregistrate și să-și desfășoare activitatea în mediul rural, Înalta Curte concluzionează că, în condițiile în care în cuprinsul actelor administrative atacate s-a arătat că identificarea unui utilaj în mediul urban este similară efectuării activității de către recurenta-reclamantă într-un astfel de mediu, nu poate fi reținută încălcarea de către recurenta-reclamantă a criteriului de eligibilitate menționat în deciziile autorităților publice. Instanța de control judiciar apreciază că identificarea unui utilaj în mediul urban și deschiderea unui punct de lucru de către recurenta-reclamantă într-o altă locație decât comuna Rachitova, în lipsa unor alte probe, nu echivalează cu prestarea activității în sensul dispozițiilor contractuale. În situația în care ar fi fost demonstrată existența unor lucrări propriu-zise efectuate de către recurenta-reclamantă în mediul urban, coroborată cu reținerile autorității publice, s-ar fi putut concluziona în sensul celor constatate prin procesul-verbal atacat. În același timp, Înalta Curte, analizând prevederile ghidului solicitantului, constată că acestea nu cuprind nicio interdicție în privința deschiderii unui punct de lucru de către beneficiari în alt mediu în afara celui rural, singura obligație impusă fiind strict legată de desfășurarea activității în mediu rural. De altfel, potrivit contractului de finanțare încheiat între părți, autoritatea publică pârâtă avea obligația monitorizării acestuia pe o perioadă de doi ani conform dispozițiilor art. 2 alin. (8) din Convenție, astfel încât, în situația în care ar fi constatat existența unei nereguli în ceea ce privește deschiderea unui punct de lucru de către recurentă în mediul urban avea obligația somării acestuia asupra acestei eventuale încălcări a prevederilor contractuale. Subliniind însă faptul că existența unui punct de lucru al recurentei în mediul urban și identificarea unui utilaj în aceleași condiții nu poate fi asimilată efectuării/prestării activității efective în acel loc, ținând cont și de faptul că acest punct de lucru a fost închis de către recurentă, Înalta Curte constată în cauză incidența dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. n) din O.U.G. nr. 66/2011 potrivită cărora "orice măsură administrativă adoptată trebuie să fie adecvată, necesară și corespunzătoare scopului urmărit, atât în ceea ce privește resursele angajate în constatarea neregulilor, cât și în ceea ce privește stabilirea creanțelor bugetare rezultate din nereguli, ținând seama de natura și frecvența neregulilor constatate și de impactul financiar al acestora asupra proiectului/programului respectiv". Așadar, la emiterea actelor administrative contestate, autoritatea publică pârâtă avea obligația aplicării pe de o parte a principiului proporționalității măsurilor administrative adoptate, iar pe de altă parte analizarea ansamblului materialului probator care ar fi impus concluzia reținută, respectiv încălcarea criteriului de eligibilitate EG1-"micro-întreprinderile, atât cele existente cât și start-up trebuie să fie înregistrate și să-și desfășoare activitatea propusă prin proiect în mediul rural". Or, analizând înscrisurile existente la dosarului cauzei, Înalta Curte împărtășește susținerile recurentei-reclamante potrivit cărora niciunul dintre aceste aspecte nu a fost avut în vedere la emiterea actelor administrative contestate, prima instanță mărginindu-se la a prelua susținerile intimatelor-pârâte din cuprinsul apărărilor formulate în cauză. În ceea ce privește neregula referitoare la crearea de condiții artificiale cu scopul de a se crea de către recurenta-reclamantă un avantaj nejustificat în vederea obținerii finanțării comunicare prin prestarea serviciilor de către recurentă către S.C. B. care ar fi beneficiarul real al proiectului, Înalta Curte apreciază că și reținerea acestei nereguli este concluzia aprecierii eronate a materialului probator administrat în cauză. Astfel, se subliniază existența unor legături între asociatul recurentei-reclamante și asociații S.C. B., fără a se specifica natura acestor relații, precum și faptul că actualii asociați au recurentei sunt foști angajați ai B., fără a se prezenta relevanța sau dovezi în acest sens care să conducă la concluzia că beneficiarul real este o altă entitate juridică. Concluzia autorităților publice pârâte relativă la evidența relației de interdependență între societatea recurentă și S.C. B., bazată pe aspectele reținute în cuprinsul actelor administrative contestate, nu este de natură prin ea însăși să conducă la posibilitatea stabilirii neechivoce a existenței unui alt beneficiar real al proiectului obiect al contractului de finanțare. Reținând existența unor relații de rudenie între asociații celor două societăți comerciale și faptul că acestea au patru angajați comuni, Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale a apreciat că beneficiarul S.C. A. S.R.L. nu a respectat angajamentul dezvoltării mediului rural, în speță localitatea Dumbrăvița, ulterior localitatea Șag, județul Timiș, astfel încât se impune reținerea creării unor condiții artificiale și aplicarea corecției financiare. Înalta Curte apreciază că se impunea administrarea de către pârâtele-intimate a unor probatorii din care să reiasă faptul că recurenta-reclamantă prin crearea condițiilor artificiale pe care le-ar fi impus, reținute în cuprinsul procesului-verbal contestat, nu a respectat angajamentele asumate prin cererea și contractul de finanțare referitoare la dezvoltarea mediului rural. Or, pârâta-intimată, constatând aspecte de fapt neprobate, dar mai ales nerelevante în conturarea conform dispozițiilor O.U.G. nr. 66/2011 a naturii de condiții artificiale, nu a prezentat și modalitatea în care, ca și consecință a faptelor recurentei-reclamante, proiectul având ca obiect dezvoltarea unei activități non-agricole în mediul rural nu a fost finalizat. Temeiul de drept al soluției adoptate Față de aceste considerente și în raport de prevederile art. 497 din C. proc. civ. coroborate cu prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de reclamantă, va casa sentința recurată și, în rejudecare, va admite cererea de chemare în judecată și va anula Decizia nr. 3079/28.01.2015 emisă de pârâtă și Procesul-verbal de constatare a neregulilor si de stabilire a creanțelor bugetare încheiat în data de 20.10.2014, înregistrat la AFIR sub nr. x/22.10.2014. PENTRU ACESTE MOTIVE,