ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 805/2023

Ședința publică din data de 4 aprilie 2023

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1 raportat la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Prin sentința civilă nr. 1520/23.09.2022, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale și a declinat soluționarea cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București.

Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut, în esență, că normele de competență prevăzute de art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 102/2021 (în vigoare începând cu data de 24.09.2021) fac trimitere expresă la normele de competență generală din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., dispozițiile legii noi de procedură se aplică proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare.

S-a mai reținut că prevederile art. VI ale O.U.G. nr. 102/2021 nu sunt aplicabile în cauză, întrucât acestea se referă exclusiv la "procedurile administrative", nu și la cele jurisdicționale.

S-a mai observat că reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 1 raportat la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, invocând refuzul nejustificat al intimatei de a soluționa cererea de plată. Se asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal potrivit art. 2 alin. (2) din același act normativ.

Art. 8 alin. (1) teza a doua din Legea contenciosului administrativ prevede, de asemenea, că se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.

Din această perspectivă, instanța a reținut că, potrivit art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară.

Or, o astfel de procedură (regulă de competență) este aceea a art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 102/2021.

Prin urmare, pentru rațiuni de simetrie juridică, acțiunea împotriva refuzului autorității publice de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal (act asimilat) se supune normelor de competență prevăzute de lege pentru situația în care pârâta ar fi emis un act tipic, conform art. 13 alin. (5) Legea 213/2015.

Cererea fiind evaluabilă în bani și având o valoare mai mică de suma de 200.000 RON, față de dispozițiile art. 94 alin. (1) lit. k) C. proc. civ., a admis excepția necompetenței materiale și teritoriale a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București.

Pentru a hotărî astfel, instanța a arătat că reclamanta a formulat o acțiune în contencios administrativ întemeiată pe dispozițiile art. 1 și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, considerându-se vătămată într-un drept al său de către o autoritate publică, aceasta stabilind expressis verbis cauza cererii de chemare în judecată, instanța fiind obligată să o respecte, neputând-o modifica, potrivit art. 22 alin. (5) C. proc. civ.

În susținerea naturii litigiului de contencios administrativ și nu civil, instanța a analizat prevederile art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (2) și art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, concluzionând că, în speță pârâtul este o autoritate publică centrală despre care se afirmă că ar fi refuzat nejustificat să rezolve o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim aparținând reclamantei.

A mai arătat instanța că art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, în forma modificată prin O.U.G. nr. 101/2021, invocat de Curtea de Apel București este de strictă interpretare și aplicare, acesta neputând fi aplicat prin analogie situației deduse judecății, cererea de chemare în judecată neavând drept obiect contestație decizie, ci obligare emitere act administrativ. Or, daca s-ar valida raționamentul curții s-ar schimba cauza acțiunii, ceea ce nu este permis.

Totodată, s-a reținut că în materie de competență nu se analizează dacă partea are sau nu deschisă calea remediului procedural la care a apelat, instanța fiind datoare să verifice, în primul rând, daca este competentă să soluționeze pricina prin raportare la cauza cererii de chemare în judecată pe care a configurat-o reclamanta.

În considerarea dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 96 pct. 1 C. proc. civ., Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția necompetenței materiale invocată din oficiu și a declinat compentența soluționării cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, fiind constatat ivit conflictul negativ de competență.

Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Înalta Curte reține că în cauză conflictul privește competența materială de soluționare a litigiului.

Apariția conflictului negativ de competență a fost determinată de modul diferit în care cele două instanțe au interpretat dispozițiile art. 13 din Legea nr. 213/2015 precum și natura juridică a cererii de chemare în judecată, civilă sau de contencios administrativ.

Potrivit dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 213/2015, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 102/2021, "(5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestație în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancțiunea decăderii, la instanțele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

(5

1

) Hotărârile judecătorești pronunțate potrivit alin. (5) sunt supuse căilor de atac prevăzute de Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare."

Ipoteza reglementată de dispozițiile legale sus citate presupune emiterea unei decizii de respingere a despăgubirilor de către Fondul de Garantare a Asiguraților, ca atare, are în vedere cazul în care pârâtul înțelege să raspundă cererii de acordare a despăgubirilor.

În cauza dedusă judecății însă, reclamanta invocă lipsa oricărui răspuns din partea Fondului de Garantare a Asiguraților.

Având în vedere această particularitate a cauzei, Înalta Curte reține că, deși legea nu se referă explicit la ipoteza în care Fondul de Garantare a Asiguraților refuză, prin omisiune, să răspundă cererii de acordare a despăgubirilor, nu se poate concluziona, pe de o parte, că cererea ar aparține materiei contenciosului administrativ, ori, pe de altă parte, că atare conduită a pârâtului de a nu răspunde ar putea rămâne în afara controlului jurisdicțional.

Referitor la natura juridică a pretențiilor din cuprinsul cererii introductive, aceasta este una de drept civil, fiind vorba despre un drept de creanță izvorât din contractul de asigurare, în contextul producerii riscului asigurat.

Faptul că, în cazul specific al insolvabilității sau falimentului asigurătorului, creanța rămasă nesatisfăcută beneficiază de o garanție legală, fiind acoperită din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților, nu are drept semnificație nașterea unui raport juridic nou, între creditor și Fond, distinct de raportul primar. Concluzia în acest sens este susținută de jurisprudența obligatorie a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, decizia nr. 29/2020, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 509/15.06.2020.

În ceea ce privește instanța competentă, dispozițiile art. 13 din Legea nr. 213/2015 instituie, o dată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 102/2021, competența instanțelor civile în a căror rază teritorială se află sediul Fondului de Garantare a Asiguraților de a soluționa atât contestația împotriva deciziei de respingere a despăgubirilor, cât și calea de atac formulată împotriva hotărârii pronunțate în soluționarea contestației.

Astfel, potrivit Notei de fundamentare a O.U.G. nr. 102/2021, legiuitorul delegat a precizat, fără a se lăsa loc de interpretare, că se are în vedere "modificarea căii de atac a deciziilor Fondului de respingere a plății sumelor solicitate; astfel, proiectul de Ordonanță de urgență prevede faptul că asemenea decizii pot fi contestate la instanțele civile de la sediul Fondului (spre deosebire de prevederile actuale care stabilesc posibilitatea de contestare la Curtea de Apel București), căile de atac fiind cele prevăzute de C. proc. civ. (…)".

Așadar, pentru identitate de rațiune și egalitate de tratament juridic, se impune ca, și în cazul refuzului Fondului de Garantare de a soluționa cererea, manifestat prin lipsa oricărui răspuns, să poată fi formulată contestație, tot la instanțele civile de la sediul Fondului de Garantare, potrivit regulilor prevăzute la art. 13 alin. (5) si respectiv alin. (5

1

) din Legea nr. 213/2015.

În cele din urmă, având în vedere că, potrivit art. 94 alin. (1) lit. k) din C. proc. civ., judecătoriile judecă orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști și, în raport de faptul că Fondul de Garantare are sediul în sectorul 2 al Municipiului București, competentă material și teritorial să soluționeze cauza este Judecătoria Sectorului 2 București, secția Civilă.

Pentru toate aceste considerente, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București, secția Civilă, căreia i se va trimite dosarul spre judecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București, secția Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 aprilie 2023.