ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1509/2023

HOTĂRÂRE

15.06.2023

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2023
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1509/2023 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2023)

Ședința publică din data de 15 iunie 2023

Asupra conflictului negativ de competență de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1). Obiectul litigiului dedus judecății

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a, contencios administrativ și fiscal, la data de 09 mai 2022, sub nr. x/2022, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând obligarea acestuia la soluționarea cererii de plată transmise în data de 18.10.2021, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, precum și art. 1 raportat la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

2) Hotărârile care au generat conflictul negativ de competență:

2.1) Prin sentința civilă nr. 2250/2022 din 28 noiembrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale a instanței, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București.

În motivarea acestei hotărâri, instanța a reținut prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, în forma în vigoare la data de 09.05.2022 - data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul Curții de Apel București, art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, privitor la noțiunea de contencios administrativ și art. VI din O.U.G. nr. 102/2021, precum și faptul că, raportat la dispozițiile art. 8 alin. (1) teza a doua din Legea contenciosului administrativ, pentru rațiuni de simetrie juridică, acțiunea împotriva refuzului autorității publice de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal (act asimilat) se supun normelor de competență prevăzute de lege pentru situația în care pârâta ar fi emis un act tipic.

S-a apreciat astfel că, de vreme ce legea prevede competența instanței civile de la sediul Fondului de Garantare a Asiguraților în ceea ce privește anularea actului tipic reprezentat de decizia de respingere, nu pot deveni aplicabile dispozițiile Legii nr. 554/2004 în cazul în care acțiunea are ca obiect obligarea aceleiași autorități la soluționarea cererii de plată (printr-o decizie motivată), deoarece competența în materia contenciosului administrativ este stabilită tot prin raportare la obiectul constând în anularea actului tipic și, în același timp, este prevăzută în mod expres imposibilitatea de a ataca pe calea contenciosului administrativ actele în privința cărora legea organică prevede o altă procedură judiciară.

S-a reținut totodată, că în speță sunt aplicabile mutatis mutandis, și considerentele cuprinse în Decizia I.C.C.J. nr. XX din 19 martie 2007, privind examinarea recursului în interesul legii, potrivit cărora instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului unității nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

În consecință, întrucât cererea reclamantului este evaluabilă în bani, iar valoarea obiectului cererii este sub 200.000 de RON, curtea a apreciat că revine judecătoriei competența materială de soluționare a cauzei, potrivit prevederilor art. 94 pct. 1 lit. k), coroborate cu cele ale art. 123 C. proc. civ.

Din punct de vedere teritorial, au fost avute în vedere dispozițiile legii speciale, prin care s-a stabilit exclusivitatea în favoarea instanței civile de la sediul Fondului (situat în București).

2.2) La data de 02 februarie 2023, cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, secția civilă, sub același număr de dosar, care, prin sentința civilă nr. 3721 din 03 aprilie 2023, a admis excepția necompetenței materiale a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, constatând ivit conflictul negativ de competență și înaintând dosarul către Înalta Curte de Casație si Justiție, în vederea soluționării conflictului.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a apreciat, în esență, că nu sunt relevante, pentru stabilirea competenței materiale de soluționare a prezentului litigiu, considerentele care au stat la baza Deciziilor RIL nr. IX/20.03.2006 și nr. XX/19.03.2007 ale ÎCCJ, întrucât rațiunile care au fundamentat respectivele decizii nu se regăsesc în prezenta cauză.

În al doilea rând, s-a arătat că interpretarea sistematică și teleologică a dispozițiilor Legii nr. 213/2015, confirmă intenția legiuitorului de a extrage din sfera regimului juridic aferent actelor administrative, doar deciziile de respingere emise de Fondul de garantare, nu și celelalte acte susceptibile de emitere în cadrul procedurii administrative derulate în fața FGA.

În același timp, s-a arătat că nu poate fi reținută competența materială a judecătoriei pe baza interpretării dispozițiilor Legii nr. 554/2004, întrucât o astfel de interpretare nesocotește principiul forței juridice obligatorii a actelor normative în cadrul ierarhiei constituționale, validând teza potrivit căreia puterea executivă ar putea să legifereze în materia legii organice.

Prin urmare, fiind în discuție drepturile unei persoane vătămate de o autoritate publică, acestea nu pot fi reglementate decât prin lege organică, respectiv Legea contenciosului administrativ.

În sfârșit, s-a apreciat că tehnica legislativă utilizată de legiuitor în legiferarea modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 102/2021 permite concluzia în sensul că litigiile decurgând din pasivitatea unei autorități administrative trebuie calificate în considerarea raportului juridic substanțial public pe care se grefează.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra regulatorului de competență.

Constatând că în cauză există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente material să judece pricina, Înalta Curte, în temeiul art. 135 din același cod, va pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente.

În ceea ce privește legalitatea învestirii în vederea soluționării conflictului de competență, Înalta Curte constată că, în conformitate cu dispozițiile art. 133 pct. 2 din C. proc. civ., există conflict negativ de competență atunci când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanță învestită își declină la rândul său competența în favoarea uneia dintre instanțele care anterior s-au declarat necompetente.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la emiterea regulatorului de competență, stabilind competența soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București, pentru următoarele considerente:

În cauză, conflictul negativ de competență a fost determinat de modalitatea diferită în care cele două instanțe au interpretat dispozițiile art. 13 și urm. din Legea nr. 213/2015 precum și natura juridică a cererii de chemare în judecată, ca fiind civilă sau de contencios administrativ.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta, în calitate de creditor de asigurări, a solicitat obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la soluționarea de îndată a cererii de plată formulate conform art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

Potrivit art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 102/2021, "în termen de 60 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României a deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de retragere a autorizației de funcționare și constatare a existenței indiciilor stării de insolvență a asigurătorului, Fondul este în drept să efectueze plăți din disponibilitățile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, cu respectarea dispozițiilor legale, după parcurgerea de către creditorul de asigurări a procedurii administrative de plată reglementate de prezenta lege".

Totodată, potrivit art. 13 alin. (4) "aprobarea sau, după caz, respingerea sumelor pretinse de petenți este de competența comisiei speciale, constituite conform art. 12

; comisia specială poate dispune suspendarea soluționării cererii de plată, în condițiile art. 16 alin. (3)", iar potrivit alin. (5) "în caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestație în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancțiunea decăderii, la instanțele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare" și alin. (5

) "hotărârile judecătorești pronunțate potrivit alin. (5) sunt supuse căilor de atac prevăzute de Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare".

De asemenea, în conformitate cu art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, "orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în stare de insolvență poate formula o cerere de plată motivată, adresată Fondului în condițiile prevăzute la art. 121 și alin. (4), dar nu mai târziu de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior, sub sancțiunea decăderii din drept".

Înalta Curte reține că ipoteza reglementată de art. 13 din Legea nr. 213/2015, presupune emiterea unei decizii de respingere a despăgubirilor de către Fondul de Garantare a Asiguraților, ipoteză care nu se regăsește în speță, întrucât reclamanta invocă lipsa unui răspuns din partea Fondului de Garantare a Asiguraților, la cererea de plată a creanței de asigurări.

În condițiile în care Legea nr. 213/2015 nu face nicio precizare cu privire la ipoteza în care pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților nu emite decizia de soluționare a cererii de plată, nu se poate refuza persoanei îndreptățite dreptul de a se adresa instanței competente, întrucât s-ar nesocoti principiul privind liberul acces la justiție.

Sub aspectul determinării instanței competente, din textele legale evocate, competente să soluționeze contestația împotriva deciziei de respingere a despăgubirilor solicitate în temeiul Legii nr. 213/2015, precum și calea de atac formulată împotriva hotărârii pronunțate în soluționarea contestației sunt instanțele civile de la sediul pârâtului Fondului de Garantare a Asiguraților.

Pentru identitate de rațiune se impune ca și în cazul refuzului pârâtului de a soluționa cererea de plată, să poată fi formulată cerere de chemare în judecată împotriva acestuia, tot la instanțele civile de la sediul pârâtului.

Argumentul în acest sens este acela că, în raport de dispozițiile Legii nr. 213/2015, normă specială, derogatorie de la norma generală, nu există rațiune juridică care să justifice partajarea competențelor instanțelor în raport de conduita emitentului actului atacat.

Atât timp cât soluționarea contestației formulate împotriva deciziei emise potrivit dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 213/2015, revine instanțelor civile de la sediul Fondului, soluționarea acțiunii având ca obiect obligarea Fondului la emiterea deciziei este tot de competența acelorași instanțe, chiar dacă legiuitorul nu a indicat expres această situație.

În același sens este și decizia nr. 9 din 20.03.2006, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în complet competent să soluționeze recursul în interesul legii, prin care s-a statuat că instanța căreia îi revine competența de a soluționa cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, deținătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziție motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, este secția civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială își are sediul persoana juridică respectivă.

Având în vedere că premisele din decizia menționată sunt similare cu cele din prezenta cauză, obiectul litigiului fiind tot o obligație de a face, competența de soluționare a refuzului de plată revine instanțelor civile.

Este de menționat și faptul că natura juridică a pretențiilor solicitate prin cererea înregistrată la Fondul de Garantare a asiguraților este una civilă, fiind vorba un drept de creanță izvorât din contractele de asigurare ca urmare a producerii riscului asigurat, raportul juridic litigios nefiind un raport între persoana vătămată în drepturi și autoritatea publică emitentă a actului administrativ vătămător, astfel că sunt aplicabile normele de competență generală prevăzute de C. proc. civ., iar nu normele speciale de competență din Legea nr. 554/2004.

Pe cale de consecință, asemenea litigii nu pot intra decât în sfera de competență procesuală civilă, iar nu în aceea specifică contenciosului administrativ. De altfel, refuzul sau omisiunea de a soluționa o cerere de despăgubire decurgând dintr-un contract de asigurare nu poate fi considerat act administrativ asimilat, întrucât, chiar dacă Fondul de Garantare a Asiguraților este calificat ca fiind autoritate publică, actul pe care îl emite nu este în regim de putere publică în sensul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

În consecință, Înalta Curte constată că instanța competentă pentru judecarea acțiunilor îndreptate împotriva deciziilor emise de Fondul de Garantare a Asiguraților este deopotrivă competentă în soluționarea cererilor care derivă din temporizarea procedurii reglementate de art. 12 și urm. din Legea nr. 213/2015.

Întrucât acțiunea având ca obiect obligația de a face este evaluabilă în bani, iar valoarea obiectului cererii este de 6.351,91 RON, competența materială aparține judecătoriei potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.

În ceea ce privește competența teritorială, este aplicabilă regula generală prevăzută la art. 107 C. proc. civ., în raport de care, având în vedere că sediul pârâtului se află în sectorul 2 București, se va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București.

Așadar, conform prevederilor legale arătate, față de considerentele anterior expuse și în aplicarea art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte reține că Judecătoriei Sectorului 2 București îi revine competența materială pentru soluționarea pricinii.