ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 605/2023

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, la data de 19 septembrie 2017, sub dosar nr. x/2017, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat instanței obligarea pârâtei la plata sumei de 901.889,85 euro, echivalentul a 4.133.760,88 RON, compusă din 697.710 euro, echivalentul a 3.208.349,66 RON, reprezentând penalități contractuale, calculate conform prevederilor art. 6.1 din contractul de vânzare conducte HDPE din 20.06.2014, pentru 78 zile de staționare. Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 53.387,08 euro, echivalentul a 245.495,15 RON, cu titlu de daune interese, 4.327,27 euro, echivalentul a 19.139,40 RON, reprezentând contravaloarea costurilor de încărcare și descărcare a conductelor neconforme. S-a mai solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 146.465 euro, echivalentul a 660.776,67 RON, reprezentând penalități de întârziere aplicate de către C. S.A. din Baia Mare pentru depășirea termenului de execuție pentru lucrările de reabilitare a conductei DN 1000. De asemenea, reclamanta a solicitat instanței obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1170, art. 1270 alin. (1), art. 1531, art. 1539 C. civ. Prin cererea reconvențională înregistrată la Tribunalul Timiș, la data de 22 ianuarie 2018, pârâta B. a solicitat instanței obligarea reclamantei A. la plata sumei de 403.000 euro reprezentând contravaloarea mărfurilor vândute reclamantei, conform facturilor nr. x din 21.07.2017 în valoare de 120.600 euro, cu scadența la 19.09.2014, nr. x din 31.07.2017 în valoare de 24.120 euro, cu scadența la 29.09.2014, nr. x din 31.07.2017 în valoare de 48.240 euro, cu scadența la 29.09.2014, nr. x din 31.08.2014 în valoare de 96.480 euro, cu scadența la 30.10.2014, nr. x din 11.11.2014 în valoare de 96.480 euro, cu scadența la 10.01.2015, nr. x din 28.11.2014 în valoare de 24.120 euro, cu scadența la 27.01.2015, nr. x din 09.12.2014 în valoare de 72.360 euro, cu scadența la 07.02.2105 și nr. x din 31.12.2014 în valoare de 120.600 euro, cu scadența la 10.01.2015. De asemenea, pârâtul a solicitat instanței obligarea reclamantei la plata dobânzii legale în cuantum de 55.145.22 euro, de la data scadenței și până la plata efectivă.

Prin sentința civilă nr. 74/PI din 22 februarie 2021 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, s-a admis în parte cererea principală formulată de către reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S-a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 697.710 euro reprezentând penalități contractuale pentru 78 zile de staționare, suma de 17.001,24 euro reprezentând costuri cu expertize tehnice, suma de 13.257,27 euro reprezentând costuri cu sudare, montare și demontare conducte, suma de 4.327,27 euro reprezentând costuri cu descărcare și încărcare țevi neconforme și suma de 146.465 euro reprezentând penalități de întârziere plătite beneficiarului lucrării C. S.A. A fost respinsă cererea principală cu privire la suma de 23.124,27 reprezentând alte costuri. Totodată, s-a admis în parte cererea reconvențională formulată de către pârâta B., s-a respins excepția lipsei calității procesuale active a pârâtei pentru formularea cererii reconvenționale, invocată de către reclamantă, s-a respins excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune cu privire la suma de 96.480 euro reprezentând contravaloarea facturii nr. x/31.08.2014, invocată de către reclamantă. S-a admis excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune cu privire la suma de 96.480 euro reprezentând contravaloarea facturii nr. x/11.11.2014, invocată de către reclamantă. S-a dispus obligarea reclamantei să plătească pârâtei suma de 120.600 euro reprezentând contravaloarea facturii nr. x/31.12.2014, suma de 72.360 euro reprezentând contravaloarea facturii nr. x/09.12.2014, suma de 24.120 euro reprezentând contravaloarea facturii nr. x/28.11.2014, suma de 89.440 euro reprezentând diferență din contravaloarea facturii nr. x/31.08.2014, în total fiind suma de 306.520 euro. S-a mai dispus obligarea reclamantei să plătească pârâtei dobânda legală aferentă sumelor încuviințate, de la scadență, până la data plății efective. A fost respinsă cererea reconvențională, ca fiind prescrisă, cu privire la suma de 96.480 euro reprezentând contravaloarea facturii nr. x/11.11.2014 și s-a respins în rest cererea reconvențională, ca neîntemeiată. Totodată, au fost compensate obligațiile de plată reciproce între părți în ce privește suma de 697.710 euro datorată de reclamantă și suma de 306.520 euro datorată de pârâtă, astfel că, după compensare, a rămas în sarcina reclamantei să plătească pârâtei suma de 391.190 euro. S-a dispus obligarea pârâtei să plătească reclamantei suma de 73.850,43 RON reprezentând cheltuieli de judecată. A fost obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 16.853,56 RON reprezentând cheltuieli de judecată. Cheltuielile cu expertiza tehnică judiciară în specialitatea contabilitate efectuată de expertul D. au rămas în sarcina fiecărei părți, astfel cum au fost angajate de acestea și s-a dispus compensarea obligațiilor de plată reciproce între părți în ce privește cheltuielile de judecată, astfel că, după compensare, a rămas în sarcina pârâtei să plătească reclamantei suma de 56.996,87 RON.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâta. Prin decizia civilă nr. 427/A din 28 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, s-a respins apelul declarat de apelanta-pârâtă B. SPA prin lichidator judiciar E. împotriva sentinței civile nr. 74/PI din 22 februarie 2021 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu reclamanta A..

La data de 3 septembrie 2022, pârâta B. S.R.L. prin lichidator judiciar F. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 427/A din 28 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, prin care a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel. În motivarea recursului, fără a exista o încadrare în drept a acestuia, recurenta a invocat interpretarea greșită de către instanța de apel a normelor de drept material. Astfel, s-a învederat că instanța de apel a interpretat greșit atât clauzele contractuale 6.1 și 3.1, cât și condițiile agreate de părți în Minuta din 23 octombrie 2014 și a ignorat voința părților. Recurenta-pârâtă a susținut că art. 6.1 din contract nu face referire la livrările cu eventuale neconformități, ci se referă la întârzierile în producerea sau transportul țevilor, situație care nu se regăsește în litigiul pendinte, subliniind că nu a întârziat în producerea și transportul țevilor, respectând întocmai termenele livrărilor contractuale. S-a arătat că părțile au agreat expressis verbis în cadrul întâlnirii din 23.10.2014 că este aplicabil art. 3.1, referitoare la eventuale neconformități atestate cu teste de laborator și, în măsura în care se vor documenta și justifica eventualele daune produse în urma acestei situații, detaliată pe larg în conținutul minutei din 24.10.2014, acestea vor fi suportate de pârâtă. Cu toate acestea, instanțele de fond au nesocotit prevederile art. 1270 C. civ., analog în C. civ. italian cu art. 1372, potrivit cărora, convențiile au putere de lege între părțile contractante. Totodată, arată recurenta conform art. 1266 C. civ., contractele se interpretează după voința concordanta a părților, ținându-se seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părți și de comportamentul lor ulterior încheierii convenției. În acest sens, s-a învederat că instanța de apel nu a ținut seama de faptul că, pe de o parte art. 3.1 este neîndoielnic și nu lasă loc la interpretare, de unde rezultă și aplicabilitatea sa exclusivă în cauză, iar pe de alta parte, că art. 6.1 reglementează o altă ipoteză și nu pe cea dedusă judecății. Art. 6.1 din contract ar deveni aplicabil și ar fi îndreptățit reclamanta la penalități doar în măsura în care pârâta ar fi încălcat obligația de producere și livrare a țevilor, respectiv un comportament contractual mult mai grav față de ipoteza reală aplicabilă în cauză prevăzută în art. 3.1 din contract care vizează situația unor mărfuri livrate la timp, însă care ar fi prezentat neconformități. Pe cale de consecință, s-a învederat că sumele solicitate cu titlu de penalități pe zi de suspendare a activităților de montare a țevilor sau pentru eventuale penalități aplicate reclamantei de către beneficiarul final, în temeiul art. 6.1, nu pot fi imputate pârâtei. De asemenea, s-a învederat că nu pot fi reținute nici sumele solicitate cu titlu de daune-interese în măsura în care, având în vedere legea aplicabilă și clauzele contractuale, reclamanta ar fi fost ținută și obligată să se comporte cu bună-credință și să solicite aprobarea pârâtei pentru orice fel de cheltuială, aspect, de altfel, agreat de către părți în Minuta întâlnirii din 23.10.2014 și impus de legea italiană aplicabilă în cauză, respectiv art. 1227 din C. civ. Cu privire la legea aplicabilă în cauză, s-a susținut că sunt incidente prevederile legii italiene, invocându-se încălcarea dispozițiilor art. 1372, art. 1218, art. 1175, art. 1227 și art. 1375 C. civ. italian. De asemenea, recurenta-pârâtă a arătat că interpretarea instanței de apel și aplicarea normelor de drept material, care reglementează efectele contractelor, este greșită, întrucât prin decizia recurată nu s-a luat în considerare întreaga situație de fapt existentă și dedusă judecății, respectiv întregul context factual și, voința părților. În consecință, recurenta-pârâtă susține ca instanța de apel, în temeiul efectului devolutiv al apelului, rejudecând fondul cauzei, a aplicat greșit normele de drept care reglementează efectele contractelor și nu a luat în considerare toate probatoriile administrate.

La 23 noiembrie 2022, intimata-reclamantă A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ., raportat la faptul că recurenta nu a formulat critici de nelegalitate în conformitate cu dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., argumentele invocate de recurentă nu au fost încadrate în drept în motivele de casare reglementate prin această dispoziție legală. Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică. De asemenea, s-a solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, fără a fi depuse dovezi în acest sens. La 14 decembrie 2022, recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției și apărărilor formulate de intimată. La data de 7 noiembrie 2022, a fost depusă la dosar declarație de însușire a recursului de către lichidatorul judiciar al societății recurente, dl. F.. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ. Prin încheierea din 17 ianuarie 2023, constatându-se îndeplinite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Recurenta-pârâtă a depus la dosar punct de vedere asupra raportului. La termenul din 14 martie 2023, completul de filtru, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, instanța se va pronunța cu prioritate asupra excepțiilor de fond sau de procedură, care fac de prisos în tot sau în parte cercetarea fondului pricinii, a luat în examinare excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă. Analizând recursul, sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere și dispozițiile art. 499 și art. 483 alin. (3) din același cod, Înalta Curte constată următoarele: Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat". În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", iar potrivit art. 489 alin. (2) din același cod, "sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488". Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din același cod, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului. În cauză, Înalta Curte constată că recursul nu a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocând interpretarea greșită de către instanța de apel a normelor de drept material. Potrivit recurentei, instanța de apel a interpretat în mod greșit atât clauzele contractuale de la art. 6.1 și 3.1, cât și condițiile agreate de părți în Minuta din 23 octombrie 2014, ignorând voința părților, subliniind că nu a întârziat în producerea și transportul țevilor, respectând întocmai termenele contractule de livrare. S-a mai susținut că instanța a ignorat concluziile Raportului de expertiză judiciară în instalații efectuată de expertul judiciar care a demonstrat că, și în ipoteza în care ar fi fost fondate susținerile intimatei-reclamante și deci anumite loturi de țeava ar fi fost într-adevăr neconforme, în șantier era disponibilă o cantitate suficientă de țeavă care i-ar fi permis - dacă era de bună-credință - să continue lucrările fără nicio repercusiune și fără nici o zi de staționare. Se observă că recurenta a criticat dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanța de apel, fiind invocate în realitate chestiuni referitoare la netemeinicia deciziei atacate, vizând exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată în raport cu stabilirea situației de fapt reținută în cauză. Astfel, recurenta-pârâtă invocă aspecte referitoare la normele de drept care reglementează efectele contractelor și interpretarea clauzelor contractuale de la art. 6.1 și 3.1, raportat la condițiile agreate de părți în Minuta din 23.10.2014, împrejurări care nu pot fi analizate de instanța de recurs, având în vedere că, fără a face vreo referire la vreun considerent al instanței de apel, recurenta se rezumă la reluarea celor inserate printre alte susțineri preluate ad litteram din cuprinsul cererii de apel. Totodată, Înalta Curte reține că susținerile recurentei referitoare la sumele solicitate cu titlu de penalități pe zi de suspendare a activităților de montare a țevilor sau pentru eventuale penalități aplicate reclamantei de către beneficiarul final nu pot face obiectul controlului judiciar în calea de atac a recursului, întrucât reprezintă aspecte de netemeinicie a hotărârii atacate și nu se subsumează cazurilor de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. Cu toate că recurenta tinde să demonstreze încălcarea dispozițiilor legale prevăzute de art. 1266 și art. 1270 C. civ., susținerile acesteia reprezintă, în realitate, reiterarea argumentelor formulate în apel, potrivit cărora art. 3.1 din contract nu lasă loc unor eventuale interpretări, de unde rezultă și aplicabilitatea sa exclusivă în cauză, coroborat cu faptul că art. 6.1 reglementează o altă situație de fapt, și nu pe cea dedusă judecății. Recurenta nu demonstrează în ce constă nelegalitatea deciziei recurate, prin raportare la soluția pronunțată în apel și la argumentele instanței în fundamentarea acesteia. De asemenea, prin criticile formulate, recurenta contestă starea de fapt reținută de instanța de apel privind dinamica relațiilor contractuale, concluzionându-se că, în cauză, nu s-a dovedit faptul că întârzierile aferente lucrărilor de reabilitare se datorează culpei pârâtei. Toate aceste argumente evidențiate anterior reprezintă trimiteri la elemente de fapt, deja analizate de instanțele de fond, prin prisma probatoriului administrat, precum și o reiterare a aspectelor de fond supuse judecății. În egală măsură, Înalta Curte constată că în cadrul criticilor din recurs se regăsesc reiterate motivele cuprinse în cererea de apel, recurenta-pârâtă neformulând veritabile critici de nelegalitate care să vizeze argumentele instanței de apel, și care să permită astfel exercitarea controlului de legalitate în această fază procesuală din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Motivele din apel nu pot fi invocate tale quale în cadrul recursului, întrucât, procedând astfel, practic recurenta-pârâtă critică soluția primei instanțe. Or, obiectul recursului îl constituie decizia instanței de apel, a cărei conformitate cu regulile de drept aplicabile trebuie verificate numai prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Prin urmare, reiterarea situației particulare a litigiului și prezentarea, din nou, a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspund exigențelor legale, care impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar acest mod de redactare a recursului nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți învestite cu verificarea legalității hotărârii instanței de fond și nu a hotărârii pronunțate în apel. Prin reluarea în integralitate a criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv, cum este conceput memoriul de recurs al pârâtei. Tocmai de aceea, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar și nu doar reiterarea susținerilor de la judecata din instanța de prim control judiciar devolutiv. Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă a invocat și aplicarea greșită a prevederilor art. 1372, art. 1218, art. 1175, art. 1227 și art. 1375 C. civ. italian, însă aceasta nu a expus argumentele din care să reiasă nelegalitatea hotărârii instanței de apel, din perspectiva textelor de lege invocate, ci doar a reiterat argumentele prezentate în apel. În calea extraordinară de atac a recursului, trebuie subliniat că nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel, prin prisma respectării regulilor de drept. În acest sens sunt și dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile". Prin urmare, sunt întemeiate apărările formulate de intimata-reclamantă prin întâmpinare, privind nulitatea recursului. Înalta Curte constată că recurenta nu a indicat în mod efectiv în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispozițiilor art. 488 C. proc. civ. și nu au fost identificate nici motive de casare, de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din același cod, impunându-se, astfel, a fi aplicată sancțiunea nulității recursului. Prin urmare, pentru considerentele care preced, subliniind că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea căii de atac, Înalta Curte, dând eficiență prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., urmează ca, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să anuleze recursul. Referitor la cererea intimatei-reclamante A., în insolvență privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că în conformitate cu art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei". Prin raportare la acest text de lege, aplicabil și în recurs potrivit art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata-reclamantă nu a depus la dosarul cauzei dovezi privind efectuarea cheltuielilor de judecată. Prin urmare, Înalta Curte va respinge cererea intimatei-reclamante privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.