ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 582/2023

Ședința publică din data de 14 martie 2023

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

În drept, reclamanții au invocat Decizia nr. 3/2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, art. 49 pct. 1 lit. f) și art. 51 pct. 1 lit. f) din Normele de aplicare a Legii nr. 136/1995.

Prin întâmpinarea depusă la 5 aprilie 2019, Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (BAAR) a învederat că prin dispozițiile art. 36 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016 s-a prevăzut preluarea Fondului de Protecție a Victimelor Străzii în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a ordonanței. Având în vedere că procedura de preluare a fost finalizată în 31 martie 2017, Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (BAAR) a solicitat citarea sa în calitate de pârâtă.

Prin sentința civilă nr. 650 din 10 iunie 2019, pronunțată de Judecătoria Gura Humorului, s-a admis excepția necompetenței materiale și a fost declinată soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului Suceava.

De asemenea, a fost obligat pârâtul să plătească reclamanților penalități de întârziere în cuantum de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, calculate după împlinirea unui termen de 10 zile de la data comunicării hotărârii definitive și până la data achitării efective a debitului.

Totodată, în temeiul dispozițiilor art. 453 C. proc. civ. a fost obligat pârâtul să plătească reclamanților suma de 3.000 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva aceleiași sentințe a formulat apel și pârâtul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (BAAR), prin care a solicitat anularea hotărârii atacate, iar în rejudecare a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind tardiv formulată, iar în subsidiar, a solicitat reconsiderarea despăgubirilor acordate reclamantului minor A. și respingerea pretențiilor celorlalți reclamanți.

Prin decizia civilă nr. 54 din 17 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelanții-reclamanți și a fost admis apelul declarat de pârâtul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România.

A fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că a fost respinsă, ca nefondată, acțiunea reclamanților B. și C..

De asemenea, a fost obligat pârâtul la plata către reclamantul A., prin reprezentanți legali, la plata sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în fond.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Recurenții au susținut că instanța de apel a menținut dispozițiile primei instanțe cu privire la penalități, acestea urmând a fi aplicate, după împlinirea unui termen de 10 zile de la data comunicării hotărârii definitive și până la data achitării efective a debitului, dar, procedând astfel, instanța a negat existența daunelor morale până la momentul evaluării acestora, astfel înlăturându-se caracterul obiectiv al normei de drept care le prevede.

Penalitățile de întârziere au fost solicitate în temeiul prevederilor art. 22 alin. (2) din Directiva CE 103/2009, potrivit cărora "statele membre adoptă dispoziții care să garanteze că, în cazul în care oferta nu a fost prezentată în termen de trei luni, se percep dobânzi calculate în funcție de valoarea despăgubirii oferite de către întreprinderea de asigurare sau acordate de către judecător persoanei vătămate" și art. 38 coroborat cu art. 37 aliniat (1), (2) și (4) din Norma ASF nr. 23/2014, normă ce sancționează neîndeplinirea de către pârâtă a obligațiilor și nerespectarea termenelor prevăzute de art. 37 din același act normativ.

În cauză, arată recurenții că pârâta nu a prezentat o ofertă de despăgubire în termen de trei luni de la data solicitării, ci la mai mult de un an de la producerea evenimentului rutier, astfel încât partea vătămată avea dreptul la penalități de întârziere de 0,2% calculate de la trecerea a trei luni de la evenimentul care a dat naștere acestor drepturi, astfel cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 1523 și art. 1535 C. civ.

În ceea ce privește înlăturarea obligației pârâtei de plată a despăgubirilor către B. și C., recurenții consideră că decizia atacată cuprinde considerente contradictorii, întrucât din motivele pentru care au fost respinse despăgubirile solicitate rezultă tocmai caracterul întemeiat al pretențiilor, raportat la prejudiciul psihic și moral suferit de părinți în urma accidentului în care a fost implicat minorul.

Prin întâmpinarea depusă la 6 iunie 2022, intimatul-pârât Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (BAAR) a invocat excepția nulității recursului în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar pe fond s-a solicitat respingerea acestuia ca nefondat și menținerea deciziei recurate ca fiind legală și temeinică.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 4 octombrie 2022, constatându-se îndeplinite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 17 ianuarie 2023, pentru motivele arătate în cuprinsul acesteia, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins excepția nulității recursului, invocată de intimatul-pârât Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, a admis în principiu recursul și a stabilit termen de judecată la data de 14 martie 2023.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Cu titlu preliminar este necesar a fi subliniat că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară a cărui trăsătură esențială este înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., și constă în realizarea unui control judiciar limitat la criticile de nelegalitate ale deciziei atacate, care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare expres și limitativ reglementate prin pct. 1-8 ale art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot forma obiectul unei analize, în această etapă procesuală, criticile expuse de recurenți cu privire la situația de fapt stabilită în urma analizei probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare.

Recurenții-reclamanți au invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., texte legale potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, respectiv dacă a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Din perspectiva motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că, în privința înlăturării obligației pârâtului de plată a despăgubirilor către B. și C., decizia atacată cuprinde considerente contradictorii, întrucât din motivele pentru care au fost respinse despăgubirile solicitate rezultă tocmai caracterul întemeiat al pretențiilor, raportat la prejudiciul psihic și moral suferit de părinți în urma accidentului în care a fost implicat copilul minor.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Prin hotărârea recurată, s-a reținut că prejudiciul afectiv suferit de victimele indirecte, prin ricoșeu, poate fi reparat prin compensații bănești numai dacă este cauzat de decesul victimei imediate a cărei integritate corporală a fost afectată. Prejudiciile afective constând în conștientizarea durerilor, a degradării stării fizice și de sănătate ori a incapacității de muncă a victimei imediate nu dau dreptul victimelor prin ricoșeu la reparație prin compensații bănești.

Astfel, instanța de apel a constatat că cei doi reclamanți, părinții minorului reclamant, victimă a accidentului din 18.04.2015, nu sunt îndreptățiți la repararea daunelor morale în ipoteza vătămării integrității corporale sau a sănătății, în considerarea faptului că nu au fost victime directe ale vătămării, raportat la dispozițiile art. 1391 alin. (1) și (2) C. civ.

În sensul celor stabilite, instanța de apel a avut în vedere și Decizia nr. 12/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a stabilit că dispozițiile art. 1391 alin. (1) din C. civ. se interpretează în sensul că, într-o cauză penală având ca obiect o infracțiune de vătămare corporală din culpă, doar victima infracțiunii, care a suferit un prejudiciu, este îndreptățită să obțină o despăgubire pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială.

Rezultă așadar, că în cauză, contrar susținerilor recurenților-reclamanți, hotărârea este pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței și pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Nemulțumirea recurenților-reclamanți cu privire la soluția pronunțată, la argumentele care au format convingerea instanței, neînsușirea de către instanța de control judiciar a apărărilor formulate de către aceștia, sunt aspecte care nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat și nici nu justifică invocarea motivului de recurs instituit de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Se constată că soluția pronunțată este rezultatul analizei specifice litigiului în funcție de situația de fapt și de probele administrate și că nu se poate reține existența unei nemotivări sau a unor motive contradictorii.

În egală măsură, criticarea în recurs a neacordării daunelor morale către părinții victimei, având în vedere limitele învestirii instanței de apel nu reprezintă o motivare a recursului în sensul prevăzut de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., întrucât nu sunt relevate critici de nelegalitate a hotărârii atacate, prin identificarea greșelilor de judecată săvârșite de instanța de apel, prin raportare la aspectele dezlegate prin decizia recurată și care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 din același cod. Astfel, recurenții nu au indicat în mod concret criticile de nelegalitate care ar vicia soluția instanței de apel din perspectiva insuficientei motivări sau a reținerii unor considerente contradictorii ori străine de natura cauzei.

În consecință, pentru motivele arătate, criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate și vor fi respinse ca atare.

Susținerile recurenților-reclamanți, în sensul aplicării greșite a dispozițiilor art. 37 și 38 din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, au fost încadrate în ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Analizând criticile subsumate acestui motiv de casare, care poate fi invocat, în situația în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, Înalta Curte constată că sunt nefondate, urmând a fi respinse pentru argumentele următoare.

Astfel cum s-a reținut în etapele devolutive ale procesului, litigiul a fost generat de producerea unui accident de circulație, la 18.04.2015, în urma căruia minorul A. a suferit vătămări corporale, cu consecința încadrării în grad II de handicap, conform certificatelor constatatoare, fiindu-i cauzate leziuni ce au necesitat pentru vindecare un număr de 110-120 zile de îngrijiri medicale.

Recurenții contestă soluția instanței de apel privind acordarea despăgubirilor după împlinirea unui termen de 10 zile de la data comunicării hotărârii definitive și până la data achitării efective a debitului, susținând că, procedând astfel, prin decizia recurată s-a negat existența daunelor morale până la momentul evaluării acestora, înlăturându-se astfel caracterul obiectiv al normei de drept care le prevede.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 477 alin. (1) C. proc. civ., și în etapa soluționării căilor de atac, procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, ceea ce semnifică faptul că instanța de apel nu poate proceda la o nouă judecată decât în limitele stabilite de apelant, conform principiului tantum devolutum quantum apellatum. Ca atare, instanța de control judiciar este obligată ca, în apel, să cenzureze hotărârea atacată numai în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată.

În egală măsură, apelul, chiar dacă provoacă o nouă judecată în fond, rămâne o cale de atac de reformare prin care o instanță superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată verifică legalitatea și temeinicia acesteia, astfel că acest control trebuie să se refere la ceea ce s-a judecat, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 478 C. proc. civ.

În acest sens, instanța de apel a reținut că prin precizările scrise depuse la Judecătoria Gura Humorului, reclamanții au arătat că solicită penalități de întârziere începând cu data formulării acțiunii, astfel încât solicitarea de acordare a penalităților de la o altă dată anterioară acestui moment nu se poate face direct în apel, întrucât este formulată cu încălcarea dispozițiilor art. 478 C. proc. civ.

Totodată, în conformitate cu art. 22 alin. (1) și (6) C. proc. civ., judecătorul soluționează litigiul potrivit regulilor de drept care îi sunt aplicabile și trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Înalta Curte constată că manifestarea de voință a părții din precizările scrise depuse la Judecătoria Gura Humorului se înscrie în principiul disponibilității ce guvernează procesul civil și întrunește condițiile pentru a produce efectul juridic prevăzut de dispozițiile art. 478 C. proc. civ.

Prin urmare, raportat la principiile evocate anterior, care guvernează procesul civil, în mod corect instanța de apel a înlăturat criticile reclamanților în privința momentului de la care încep să curgă penalitățile de 0,2% pe zi de întârziere cu motivarea că aceștia au solicitat în mod expres prin precizarea de acțiune depusă la Judecătoria Gura Humorului, susțineri reafirmate la termenul de concluzii pe fondul acțiunii din 09.04.2021, ca penalitățile să fie acordate începând cu data introducerii acțiunii, respectiv 28.08.2018. S-a reținut prin decizia recurată că nu se poate solicita direct în apel acordarea acestor pretenții începând de la o altă dată anterioară acestui moment, respectiv începând cu 27.01.2018, data solicitării ofertei de despăgubire, deoarece o astfel de cerere a fost formulată cu încălcarea dispozițiilor art. 478 C. proc. civ.

Ca atare, obligația de plată a penalităților de întârziere a fost stabilită începând cu a 10-a zi de la data comunicării hotărârii definitive cu motivarea că despăgubirea cuvenită reclamantului a fost stabilită în cadrul litigiului ca efect al probatoriului administrat și în conformitate cu dispozițiile art. 37 și art. 38 din Norma ASF 23/2014.

În acest context, raționamentul reținut de instanța de apel sub acest aspect este corect, astfel încât Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurenților-reclamanți cu privire la momentul acordării penalităților de 0,2% pe zi de întârziere, începând cu data expirării termenului de 90 zile, calculat de la data solicitării ofertei de despăgubire, respectiv 27 ianuarie 2018, deoarece prin decizia recurată, în mod corect s-a reținut că în realitate, prin apelul formulat reclamanții urmăresc, contrar propriilor susțineri formulate la prima instanță, modificarea datei de la care solicită penalități de întârziere, iar o astfel de cerere este contrară dispozițiilor art. 478 C. proc. civ.

Totodată, Înalta Curte observă că prin recursul declarat nu au fost formulate critici în legătură cu acest considerent al instanței de apel potrivit căreia modificarea în calea de atac a datei de la care încep să curgă penalitățile de întârziere reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 478 C. proc. civ., ci au reiterat susținerile formulate în apel în această privință.

Prin recursul formulat, recurenții-reclamanți au invocat și dispozițiile art. 22 alin. (2) din Directiva 2009/103/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009, însă aceștia nu au expus argumentele din care să rezulte nelegalitatea hotărârii instanței de apel din această perspectivă.

Faptul că soluția criticată nu coincide cu modul în care recurenții și-au structurat apărarea și cu propriile convingeri, așa cum rezultă de altfel din modalitatea în care au repus în discuție chestiunile de fond, nu constituie motiv de nelegalitate care să conducă la casarea deciziei recurate.

Față de toate aceste considerente, se constată că nu se confirmă niciunul dintre motivele de nelegalitate instituite de prevederile art. 488 din C. proc. civ., instanța de apel dând în mod corect eficiență normelor de drept procedural și material incidente cauzei, hotărârea atacată fiind la adăpost de orice critică.

Pentru aceste motive, constatând că nu sunt întemeiate motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții B., C. și A., prin reprezentanți legali B. și C., împotriva deciziei nr. 54 din 17 februarie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții B., C. și A., prin reprezentanți legali B. și C., împotriva deciziei nr. 54 din 17 februarie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 martie 2023.