Decizia nr. 2778/2020 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 224/2018 a Tribunalului Suceava

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava la data de 22 decembrie 2016 sub nr. x/2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții B., C. S.R.L. Gura Humorului și Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea pârâtului Fondul de Protecție a Victimelor Străzii sau, în subsidiar, a pârâtelor B. și S.C. C. S.R.L. Gura Humorului la plata sumei totale de 250.000 RON, compusă din suma de 25.000 RON cu titlu de daune materiale și suma de 225.000 RON daune morale. Totodată, a solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Sentința pronunțată de Tribunalul Suceava: Prin sentința nr. 224 din 05.10.2018, Tribunalul Suceava, secția a II a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta C. S.R.L., ca neîntemeiată. A respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Biroul Asiguratorilor de Autovehicule din România (care a preluat calitatea procesuală a Fondului de Protecție a Victimelor Străzii), ca neîntemeiată. A respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele C. S.R.L. și Biroul Asiguratorilor de Autovehicule din România (care a preluat calitatea procesuală a Fondului de Protecție a Victimelor Străzii), ca neîntemeiată. A admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. și a obligat pe pârâta B. la plata către reclamanta A. a daunelor morale în cuantum de 75.000 RON și la plata daunelor materiale în cuantum de 7.968,25 RON. A obligat pârâta să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în cuantum de 2.000 RON, cu titlu de onorariu avocațial.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Suceava: Prin decizia nr. 217 din 27 iunie 2019, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței nr. 224 din 5 octombrie 2018, pronunțată de Tribunalul Suceava, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu pârâții C. S.R.L., Biroul Asiguratorilor de Autovehicule din România și B.. A schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a obligat și pârâta Biroul Asiguratorilor de Autovehicule din România, în solidar cu pârâta B., la plata daunelor materiale, morale și a cheltuielilor de judecată. A respins apelul formulat de apelanta-pârâta B. împotriva sentinței nr. 224 din 5 octombrie 2018 pronunțată de Tribunalul Suceava, secția a II-a civilă, intimați fiind pârâții C. S.R.L, Biroul Asiguratorilor de Autovehicule din România și reclamanta A.. A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței apelate, care nu contravin hotărârii.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Suceava a declarat recurs pârâta B.. În motivare se arată că instanța de apel, prin decizia pronunțată, a încălcat prevederile art. 1352 din C. civ., dispoziții legale potrivit cărora fapta victimei înseși și fapta terțului înlătură răspunderea chiar dacă nu au caracteristicile forței majore, ci doar pe cele ale cazului fortuit, pentru cazurile în care, potrivit legii sau convenției pârtilor, cazul fortuit este exonerator de răspundere. În cauză, răsturnarea motociclului a fost cauzată de victimă prin schimbarea centrului de greutate în urcare deși aceasta fusese avertizată că stabilitatea mijlocului de transport este pusă în pericol de acțiunile sale. Prin hotărârea pronunțată s-a apreciat în mod greșit că dispozițiile art. 1352 din C. civ. nu ar fi incidente în speță, motivat de faptul că în cazul unui accident de acest fel culpa ar aparține exclusiv conducătorului auto. Prevederile art. 1356 alin. (2) din C. civ. statuează în sensul că printr-un anunț nu poate fi exclusă sau limitată răspunderea delictuală pentru prejudiciile cauzate victimei. Însă, un asemenea anunț poate avea valoarea semnalării unui pericol, fiind aplicabile, după împrejurări, dispozițiile art. 1.371 alin. (1) C. civ. Chiar dacă s-ar aprecia că lipsa acesteia de experiență în manevrarea motociclului ar fi contribuit la producerea incidentului din 14.04.2015, în cauză se pune problema existenței unei vinovății comune cu cea a victimei, astfel că și prejudiciul presupus suferit trebuia să fie pus în sarcina acesteia doar proporțional cu culpa sa. Prin soluția pronunțată, instanța de apel nu a luat în considerare și nici nu a motivat în vreun fel înlăturarea aplicabilității art. 1356 alin. (2) din C. civ. Astfel, în mod greșit instanța de apel a apreciat că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, în cauză nefiind întrunite condițiile legale pentru a se putea dispune atragerea răspunderii sale, având în vedere că incidentul produs nu a pus viața reclamantei în pericol iminent, cheltuielile pentru vizitarea părinților, a celor de schimbare a alimentației, precum și cele pentru ședințele de kinetoterapie și masaj nu pot reprezenta prejudiciu și nu pot fi puse în sarcina acesteia, cuantumul prejudiciului moral presupus încercat de către intimată, de 75.000 RON, nu se justifică, fapta ilicită nu există în condițiile în care conducerea motociclului a fost făcută conform legislației în materie, iar nerespectarea indicațiilor de către intimată nu putea fi prevăzută. În drept au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Procedura de filtru: Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea din 6 octombrie 2020, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de pârâta B., fixând termen de judecată pe fond a recursului la 15 decembrie 2020, cu citarea părților, în ședință publică, când a amânat pronunțarea asupra acestuia pentru data de 28 decembrie 2020. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând criticile formulate, susceptibile de încadrare în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, pentru următoarele considerente: Potrivit situației de fapt reținute de prima instanță și confirmată de instanța de apel, la data de 14.04.2015, reclamanta A. împreună cu pârâta B. și alte două persoane au închiriat două ATV-uri de la pârâta C. S.R.L., cu intenția de a se plimba prin zona Mănăstirii Voroneț. Reclamanta a însoțit-o pe pârâtă pe ATV-ul condus de aceasta din urmă, în vecinătatea cantonului silvic Brusturosu părăsind drumul forestier. În afara drumului forestier, pârâta B. a încercat să urce pe o pantă, moment în care ATV-ul s-a răsturnat și a prins-o pe reclamantă sub caroseria sa. Au mai reținut instanțele de fond că, așa cum reiese din referatul cu propunerea de clasare a cauzei, întocmit în dosarul penal nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Gura Humorului, vinovăția în producerea accidentului și vătămarea corporală a reclamantei A. aparține pârâtei B. care, datorită lipsei de experiență și terenului denivelat, a pierdut controlul ATV-ului. Prin motivele de recurs formulate, recurenta-pârâtă invocă o altă situație de fapt față de cea reținută de instanțele de fond, susținând că vinovăția în producerea accidentului nu îi aparține exclusiv acesteia, ci (și) victimei, care ar fi fost avertizată cu privire la faptul că stabilitatea mijlocului de transport este afectată de acțiunile sale, fiind și înștiințată despre lipsa de experiență a pârâtei în manevrarea monociclului. Înalta Curte apreciază nefondată critica referitoare la fapta victimei înseși, care, potrivit susținerilor recurentei s-ar regăsi în speță, având caracteristicile cazului fortuit și fiind aptă să conducă la exonerarea de răspundere civilă sau, cel puțin, la limitarea răspunderii acesteia. Pentru a fi exoneratoare de răspundere, fapta victimei înseși (art. 1352 C. civ.) trebuie să aibă caracteristicile cazului fortuit - înlăturând practic, raportul de cauzalitate dintre fapta pârâtei și prejudiciul suferit. Potrivit art. 1351 alin. (3) C. civ., cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut și nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs. Or, așa cum au statuat cu privire la situația de fapt instanțele fondului, lipsa de experiență a conducătorului ATV-ului a fost cea care a condus la răsturnarea motociclului și provocarea leziunilor suferite prin cădere de către reclamantă. Instanța de apel a reținut, de asemenea, că din probele administrate în cauză nu rezultă că reclamanta a contribuit sau chiar a provocat accidentul prin ridicarea în picioare și balansarea ATV-ului, conform susținerilor pârâtei. Recurenta pârâtă a mai susținut că printr-un simplu raționament logic, fără a fi necesară administrarea niciunei probe, doar din afirmațiile făcute de către reclamantă în cererea de chemare în judecată, în sensul că era în spatele motociclului care a venit în stânga și pe spate, ar rezulta, din poziția monociclului la cădere, că dezechilibrul s-a creat în zona din spate a mijlocului de transport, unde se afla pasagerul. Această susținere nu poate fi reținută având în vedere, pe de o parte, că potrivit art. 249 C. proc. civ. cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, iar pe de altă parte, așa cum reiese din chiar argumentele recurentei, pentru a face un astfel de raționament sunt necesare cunoștințe aprofundate de fizică referitoare la modul de acționare a forțelor gravitațională și de rotație asupra unui mijloc de transport aflat în mișcare, care nu intră în categoria elementelor pe care instanța este ținută să le ia la cunoștință din oficiu potrivit art. 251 C. proc. civ. Ca atare, raportat la situația de fapt ce a rezultat din interpretarea probelor administrate în cauză, în mod corect a constatat curtea de apel că dispozițiile art. 1352 din C. civ. nu sunt incidente în speță. Recurenta pârâtă a mai susținut că instanța de apel nu a luat în considerare și nici nu a motivat înlăturarea aplicabilității art. 1356 alin. (2) C. civ. Această susținere este nefondată, având în vedere că din considerentele deciziei atacate rezultă că instanța de apel a reținut că din probele administrate în cauză nu rezultă o culpă concurentă sau exclusivă a reclamantei la producerea accidentului, că lipsa de experiență a pârâtei în conducerea unui ATV sau a autovehiculelor în general nu constituie o cauză de înlăturarea sau de limitare a răspunderii și că, faptul că o călătorie cu ATV-ul, în scop recreativ, pe drumuri neamenajate sau pe teren accidentat, presupune un risc mai mare de accidentare decât o călătorie obișnuită pe drum asfaltat, poate avea relevanță la stabilirea întinderii daunelor morale, dar nu poate fi confundată cu o culpă concurentă. Mai mult, Înalta Curte observă că prin motivele de apel, pârâta B. a recunoscut faptul că aceasta nu avea experiență în manevrarea monociclului, susținând că a refuzat în mod expres să fie însoțită de intimată în calitate de pasager, dar că a acceptat în final urcarea acesteia pe ATV datorită atitudinii insistente a intimatei, care ar fi afirmat că-și asumă întreaga răspundere. Deși prima instanță de fond a înlăturat aceste apărări ale pârâtei, motivat de faptul că nu au fost probate, prin motivele de apel nu s-a făcut nicio referire la eventuale probe noi care să fie analizate în dovedirea susținerilor sale, aceasta reiterând doar solicitarea de administrare a probei testimoniale cu martorul D., ce a fost respinsă ca inadmisibilă de prima instanță de fond (și care a fost respinsă ca inadmisibilă, mai apoi, și de instanța de apel). Dispozițiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ. prevăd că părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Astfel, în cazul unui apel motivat, motivelor, mijloacelor de apărare și dovezilor invocate la prima instanță apelantul le va putea adăuga, prin criticile formulate, alte motive, mijloace de apărare și dovezi, cu condiția ca acestea să nu contravină interdicției statuate prin art. 478 alin. (3) C. proc. civ., și anume să nu conducă la schimbarea calității părților, a cauzei sau a obiectului cererii deduse judecății și să nu constituie o pretenție nouă în apel. Totodată, aceste noi dovezi și mijloace de apărare, față de cele de care partea s-a prevalat în primă instanță, sunt legate, în principiu, de argumentele redate și raționamentul dezvoltat de prima instanță în considerentele hotărârii atacate, de care părțile iau cunoștință în mod necesar după închiderea dezbaterilor și pronunțarea soluției, prin comunicarea hotărârii. Plecând de la aceste considerații teoretice, instanța constată că pârâta B. a susținut, în fundamentarea motivelor de apel, menite să combată argumentele primei instanțe, care a reținut aplicarea regulilor răspunderii civile delictuale, necesitatea administrării probei testimoniale, însă a propus administrarea aceleiași probe inadmisibile, nereușind să probeze teza susținută. Astfel, având în vedere că în recurs nu se pot produce probe noi, în afara celor cu înscrisuri, ce nu a fost administrată de recurenta-pârâtă, văzând și faptul că instanța de recurs nu are prerogativa de a da o altă evaluare probatoriului deja administrat în cauză, Înalta Curte, raportat la situația de fapt deja reținută în dosar, constată ca fiind nefondate criticile recurentei referitoare la neîntrunirea condițiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale a acesteia. Nefondată este și critica recurentei referitoare la întinderea prejudiciului și, respectiv, a despăgubirilor acordate intimatei-reclamante, în privința acestora neputându-se exercita controlul de legalitate, în sensul verificării dacă suma acordată de instanța de fond constituie, sub aspectul cuantumului său, o satisfacție echitabilă sau nu, având în vedere atât consecințele negative suferite de reclamantă în plan fizic și psihic precum și scopul economico-social pentru care repararea prejudiciului a fost recunoscută de lege. Aceasta întrucât verificarea acestor aspecte presupune reanalizarea situației de fapt din dosar și a probelor administrate în cauză, deci a unor chestiuni ce țin de temenicia hotărârii pronunțate. În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că aceste aspecte deduse judecății prin cea de-a doua critică formulată prin motivele de recurs implică o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, iar nu pe o interpretare a unor norme juridice, astfel că acestea nu pot face obiectul controlului de legalitate al instanței de recurs. În consecință, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 217 din 27 iunie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă.