ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 439/2023

Ședința publică din data de 1 martie 2023

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, la data de 12 octombrie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L., societate în insolvență, in insolvency, en procedure collective, reprezentată legal prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvență B., a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., să dispună obligarea pârâtei la plata rentei lunare de asociere datorată, în valoare totală de 900.000 euro, plătibili în RON, la cursul B.N.R. din ziua plății, precum și la plata unor daune morale în valoare de 10.000 euro, plătibili în RON, la cursul B.N.R. din ziua plății; cu acordarea cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 252 din 10 februarie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Specializat Cluj, s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă prin întâmpinare; s-a respins cererea de chemare în judecată promovată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., ca efect al constatării prescripției dreptului material la acțiune.

Prin decizia civilă nr. 301 din 31 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, a fost respins apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 252 din 10 februarie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Specializat Cluj.

Decizia pronunțată de instanța de apel a fost recurată de reclamantă.

În susținerea recursului declarat, recurenta-reclamantă arată că, prin memoriul de apel a invocat că prima instanță a confundat răspunderea civilă contractuală cu răspunderea civilă delictuală și a apreciat că, în ceea ce privește răspunderea civilă delictuală, a intervenit împlinirea termenului de prescripție.

Potrivit recurentei-reclamante, deși din hotărârea primei instanțe rezultă foarte clar acest aspect, instanța de apel a interpretat greșit normele legale, pronunțând o hotărâre nelegală.

Astfel, deși instanța de apel a reținut că prevederile art. 2.528 C. civ. au fost aplicate de prima instanță doar în ceea ce privește petitul 2 al acțiunii, legat de daunele morale, din analiza aliniatelor penultim și ultim de la pag. 3 din sentința civilă nr. 252 din 10 februarie 2021, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, rezultă cu claritate că această normă legală a fost aplicată de prima instanță pentru întreaga cerere de chemare în judecată.

Mai mult decât atât, recurenta-reclamantă susține că, deși prima instanță a făcut referire la curgerea termenului de prescripție pentru fiecare rentă lunară, respectiv aplicarea prevederilor art. 2.526 C.od civil, acest fapt rezultând foarte clar din cuprinsul considerentelor hotărârii, când a făcut referire la aplicarea în cauză a prevederilor art. 2.500, art. 2.517, art. 2.523-2.524 și art. 2.526 C. civ., prima instanță a apreciat temeinicia excepției prescripției dreptului material la acțiune în temeiul art. 2.508 C. civ., așa cum rezultă din sentința civilă nr. 252 din 10 februarie 2021.

Astfel, recurenta-reclamantă apreciază că, chiar dacă s-ar lua în considerare susținerile și constatările instanței de apel în sensul că prevederile art. 2.528 C. civ. au fost aplicate de prima instanță numai pentru petitul 2 al acțiunii, prin care a solicilitat obligarea pârâtei la plata unor daune morale în valoare de 10.000 euro, este evident că acest petit se referă la plata unor daune morale ca urmare a modului de finalizare a dosarului penal în cadrul căruia reclamanta și reprezentantul său au fost acuzați de săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune, fals în înscrisuri sub semnătură privată și uz de fals, fapte prevăzute și pedepsite de art. 244 alin. (2). art. 322 și art. 323 C. pen.

Recurenta-reclamantă arată că dosarul penal a fost soluționat prin ordonanța de clasare din data de 13 mai 2019 și că a formulat cererea în pretenții la data de 12.10.2020, iar art. 2.528 C. civ. nu instituie un termen special de prescripție pentru aceaste pretenții, ci doar stabilește momentul de la care începe să curgă termenul, adică de la data pronunțării ordonanței de clasare, iar potrivit art. 2.517 C. civ., termenul de prescripție este de 3 ani.

Pe cale de consecință, recurenta-reclamantă apreciază că, în ceea ce privește petitul 2 al acțiuni, cu privire la care sunt incidente prevederile art. 2.528 C. civ. în ceea ce privește curgerea termenului de prescripție, instanța de apel a aplicat greșit această normă legală.

În ceea ce privește împlinirea termenului de prescripție pentru dreptul material la acțiune pentru petitul 1 al acțiunii, luând în considerare susținerile instanței de apel preferitoare la influențarea acestui termen de existența dosarului nr. x/2015, recurenta-reclamantă apreciază că instanța a ignorat prevederile art. 2.539 alin. (2) C. civ., care statuează în sensul că termenul de prescripție nu se întrerupe dacă cererea de chemare în judecată a fost respinsă. Astfel, apreciază că existența dosarului nr. x/2015 nu poate să aibă vreo influență asupra momentului și termenului de prescripție ce trebuia analizat în prezentul dosar.

În opinia recurentei-reclamante, este de necontestat că prima instanță, fără să țină cont de hotărârile judecătorești pronunțate în dosar nr. x/2019, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, motivat pe faptul că dreptul la acțiune a început să curgă din 01.06.2013 pentru fiecare perioadă lunară și s-a împlinit la 01.12.2018 pentru ultima lună pentru care au fost formulate pretențiile, iar prin răspunsul la întâmpinare, reclamanta nu ar fi invocat vreun motiv de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției. Prima instanță, însă, a făcut trimitere la art. 2.528 C. civ., care stabilește momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție pentru fapta ilicită, adică s-a referit la situația răspunderii civile delictuale reglementată de art. 1.349 C. civ., făcând o analogie în aplicarea normelor legale, care este interzisă de prevederile art. 10 din C. civ.

Recurenta-reclamantă subliniază că temeiul juridic al cererii de chemare în judecată este art. 1.350 C. civ., adică răspunderea civilă contractuală, iar în aceste condiții, trebuia aplicate art. 2.524 și art. 2.525 C. civ., care reglementează momentul nașterii dreptului la acțiune în cazul existenței unui contract între părți.

Potrivit recurentei-reclamante, pentru a se soluționa corect excepția prescripției dreptului la acțiune trebuie reținut că între părți s-a încheiat contractul de asociere în participațiune nr. x din 22.01.2013, care a fost contestat ca fals de către pârâtă. Pe rolul Tribunalului Specializat Cluj a existat o cerere de chemare în judecată, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015, având ca obiect emiterea unei ordonanțe de plată. Cererea de chemare în judecată a fost respinsă definitiv, pe motiv că s-a contestat valabilitatea contractului încheiat între părțile litigante. La data de 28.09.2015 a fost înregistrată împotriva recurentei-reclamante și a administratorului său pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca, plângerea penală nr. 8518/P/2015, pentru săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune, fals în înscrisuri sub semnătură privată și uz de fals.

Mai precizează recurenta-reclamantă că, în cadrul dosarului penal s-a efectuat o expertiză grafoscopică prin care s-a constatat că semnătura aparținând reprezentantului legal al pârâtei este falsă; prin ordonanța de clasare din data de 13 mai 2019, a Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca emisă în dosar nr. x/2015, s-a dispus clasarea cauzei sub aspectul săvârșirii infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată, prevăzută de art. 322 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., și sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de înșelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (1) C. pen. și uz de fals, prevăzută de art. 323 teza II C. pen.

Prin încheierea penală nr. 407/04.02.2020, pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosar nr. x/2019, păstrată și de către Tribunalul Cluj prin decizia nr. 165/10.06.2020, s-a respins cererea parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca de anulare a contractului de asociere în participațiune nr. x din 22.01.2013.

În raport de aceste aspecte, recurenta-reclamantă arată că instanța de apel a neglijat să cerceteze succesiune evenimentelor petrecute între părțile litigante și faptul că în cauză nu putem să vorbim de vreo întrerupere sau suspendare a termenului de prescripție a dreptului la acțiune în dezdăunare, o asemenea situație nefiind invocată.

Recurenta-reclamantă apreciază că ceea ce trebuia analizat de către prima instanță, era de momentul nașterii dreptului la acțiune.

Deși în speță sunt aplicabile prevederile art. 2.524, raportat la art. 2.525 C. civ. care reglementează prescripția dreptului al acțiune în cazul răspunderii civile contractuale, recurenta-reclamantă susține că, prin interpretarea sistematică a prevederilor, reiese că nașterea dreptului său la acțiune a avut loc la momentul în care s-a soluționat problema nulității actului în baza căruia își întemeiază pretențiile.

Astfel, conform art. 2.525 C. civ., nașterea dreptului la acțiune în cazul unui act anulabil este momentul în care hotărârea de anulare a rămas definitivă, or, în speța dedusă judecății, hotărârea definitivă prin care s-a soluționat anularea contractului de asociere în participațiune nr. x din 22.01.2013 s-a pronunțat la data de 10.06.2020 și doar de la această dată începe să curgă termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 2.517 C. civ.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat anularea în parte a recursului și respingerea în rest a cererii ca nefondate, precum și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă nu a depus la dosar răspuns la întâmpinare.

Analizând recursul cu care a fost învestită, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acesta este nefondat, pentru considerentele care vor fi redate în cele ce urmează.

O primă critică în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează faptul că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 2.528 C. civ., în ceea ce privește petitul 2 al acțiunii.

Instanța supremă reține că această critică este nefondată.

În acord cu instanța de apel, Înalta Curte reține că petitul principal al cererii de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar a fost fundamentat pe răspunderea civilă contractuală, temeiul juridic invocat în mod expres fiind art. 1.166 și următoarele C. civ., dispozițiile art. 1.350 C. civ. fiind invocate explicit de reclamantă în calea de atac a apelului.

Totodată, petitul 2 al cererii de chemare în judecată, având ca obiect obligarea la plata daunelor morale, vizează răspunderea civilă delictuală a intimatei-pârâte, fapt ce atrage, în soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, incidența dispozițiilor art. 2.528 C. civ., potrivit cărora "Prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea".

Reiese, astfel, contrar celor afirmate de recurenta-reclamantă, că, în cauză, s-a reținut în mod legal incidența dispozițiilor art. 2.528 C. civ. de către instanța de apel.

Înalta Curte precizează că argumentele recurentei-reclamante ce vizează momentul de la care începe să curgă termenul prescripției extinctive, respectiv 13 mai 2020 (data soluționării dosarului penal nr. x/2015 prin ordonață de clasare), în ceea ce privește capătul secundar al acțiunii, ca de altfel și argumentele ce privesc ignorarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 2.539 alin. (2) C. civ. în analiza termenului de prescripției al dreptului material la acțiune referitor la capătul principal de cerere, reprezintă critici de netemeinicie și nu de nelegalitate.

Înalta Curte arată că, în susținerea acestor critici, recurenta-reclamantă invocă necercetarea de către instanța de apel a succesiunii evenimentelor petrecute între părți, respectiv: încheierea contractului de asociere în participațiune nr. x din 22.01.2013, cererea de ordonanță de plată ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015, plângerea penală nr. 8518/P/2015, ordonanța de clasare din data de 13 mai 2019 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca emisă în dosar nr. x/2015, încheierea penală nr. 407/04.02.2020, pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosar nr. x/2019, păstrată de Tribunalul Cluj prin decizia nr. 165/10.06.2020, prin care s-a respins cererea parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca de anulare a contractului de asociere în participațiune nr. x din 22.01.2013.

În calea de atac a recursului, nu pot face obiectul analizei aspectele de netemeinicie, ci numai cele de nelegalitate.

Înalta Curte arată că nu este suficientă enunțarea unei critici care reproduce dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, astfel că invocarea aplicării greșite ori încălcării unei norme de drept material într-un recurs presupune nu doar indicarea normei de drept material în mod punctual, dar și reflectarea mecanismului său corect de aplicare și modul în care instanța de apel a înfrânt acest procedeu.

De aceea, nemulțumirea recurentei-reclamante legată de hotarârea recurată, de modul în care instanța de apel a concluzionat asupra stării de fapt, în raport de probele administrate, nu deduce instanței de casare examinarea precisă a normei de drept pretins încălcate, ci reprezintă, în realitate, o critică specifică unei căi de atac devolutive, care nu va fi examinată în recurs, cale excepțională de atac care urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Sub un ultim spect, Înalta Curte arată că, argumentele recurentei-reclamante ce vizează incidența în cauză a art. 2.525 C. civ. nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanței de apel, care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) Cod procedură civilă, care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 Cod procedură civilă, iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți, învestite cu verificarea legalității hotărârii instanței de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta-reclamantă tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă. Constatând că intimata-pârâtă C. S.R.L. nu a depus dovezi cu privire la efectuarea cheltuielilor de judecată, astfel cum impun dispozițiile art. 452 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea formulată de aceasta privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 301 din 31 mai 2021, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Respinge cererea formulată de intimata-pârâtă C. S.R.L. privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 1 martie 2023.