ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 693/2021

Ședința publică din data de 23 martie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 28 aprilie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 250.000 euro, reprezentând contravaloarea părților sociale deținute din capitalul social al societății pârâte și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 226 alin. (3) din Legea nr. 31/1990.

Prin sentința civilă nr. 1658/2018 din 23 octombrie 2018, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și, în consecință, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.; reclamantul a fost obligat să plătească pârâtei suma de 1.872,25 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 1658/2018 din 23 octombrie 2018, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj a declarat apel reclamantul A., solicitând, în principal, anularea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, în temeiul 480 alin. (3) C. proc. civ., iar, în subsidiar, în măsura în care nu se va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare, a solicitat schimbarea în tot a sentinței apelate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 184/2019 din 1 aprilie 2019, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a respins apelul declarat de apelantul A., împotriva sentinței civile nr. 1658 din 23 octombrie 2018 în dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Specializat Cluj; a fost obligat apelantul să plătească intimatei B. S.R.L. suma de 1057,82 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

La 22 mai 2019, recurentul-reclamant A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 184/2019 din 1 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, prin care a solicitat, în temeiul art. 497 coroborat cu art. 480 alin. (3) C. proc. civ., admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și a sentinței civile nr. 1658/2018 din 23 octombrie 2018, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj și trimiterea cauzei spre o nouă judecată către instanța de fond, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocațial.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul susține că excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost soluționată în mod eronat de către instanțele inferioare, soluțiile date atât în primă instanță, cât și în apel, fiind întemeiate pe o greșită aplicare a normelor de drept material.

Consideră recurentul că soluțiile pronunțate sunt consecința aplicării greșite a prevederilor C. civ. referitoare la suspendarea termenului de prescripție.

Astfel, susține că în mod greșit instanța de apel a reținut că nu sunt incidente în speță prevederile art. 2532 alin. (1) pct. 7 C. civ. or, în baza acestui text legal se impunea suspendarea termenului prescripției pentru perioada în care a operat cazul de suspendare, deși nu mai mult de 3 luni de la intervenirea acestuia.

Raportat la considerentele deciziei atacate, recurentul invocă faptul că instanța de apel, deși a reținut că momentul nașterii în favoarea sa a dreptului de a fi despăgubit, conform art. 226 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, este data de 27.02.2015, în ciuda acestui fapt nu i-a recunoscut posibilitatea realizării efective a dreptului legal prevăzut, rezumându-se pur și simplu la analiza momentului nașterii dreptului acestuia și ignorând cu desăvârșire momentul la care recurentul a devenit în imposibilitate de a-și realiza în mod efectiv acest drept.

Arată că intervalul cuprins între adoptarea hotărârii asociaților și cel al realizării raportului de expertiză reprezintă o încercare de împăcare a părților, de rezolvare amiabilă a unei situații potențial litigioase, sens în care părțile au apelat la întocmirea unui raport de expertiză extrajudiciară în vederea determinării sumei datorate.

Împrejurarea că, prin raportul de expertiză extrajudiciară, a fost stabilită o situație evident abuzivă și neancorată în realitate și contestarea acestei sume de către recurent nu face decât să confirme faptul că încercarea de împăcare a părților nu a fost una fructuoasă.

În acest context, temeiul legal pentru care recurentul consideră că a operat suspendarea cursului prescripției se regăsește în textul art. 2532 C. civ., potrivit căruia prescripția se suspendă "în cazul în care cel îndreptățit la acțiune trebuie sau poate, potrivit legii sau contractului, să folosească o anumită procedură prealabilă (...) încercarea de împăcare sau altele asemenea, cât timp nu a cunoscut și nici nu trebuia să cunoască rezultatul acelei proceduri (...)."

Referitor la faptul că încercarea de împăcare a părților nu îmbracă forma unei proceduri prealabile, recurentul arată că textul evocat nu obligă la îndeplinirea unei astfel de condiții, ci prevede situațiile indicate în mod exemplificativ.

Astfel, reiese că, până la finalizarea raportului de expertiză, recurentul nu cunoștea rezultatul acesteia, sens în care, orice apărare care putea fi formulată în legătură cu drepturile acestuia ca urmare a retragerii, era prematură și vădit inoportună.

De aceea, fiind incidente prevederile art. 2532 alin. (1) pct. 7 C. civ., recurentul susține că de la data adoptării hotărârii AGA nr. 1 din 27.02.2015 și până la data de 27.05.2015, cursul prescripției a fost suspendat.

În concluzie, recurentul apreciază că prescripția începută la 27.02.2015 s-ar fi împlinit la 27.05.2018, situație în care înregistrarea acțiunii în data de 23.04.2018, a fost făcută în termenul legal, motiv pentru care recurentul solicită instanței de recurs respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune ca fiind neîntemeiată.

Recurentul-reclamant nu a precizat dacă este de acord ca recursul să fie soluționat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., în situația în care se va constata că este admisibil.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte B. S.R.L., la 24 iunie 2019 .

La 25 iulie 2019, în termen legal, intimata-pârâtă B. S.R.L., a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului în principal ca inadmisibil și, în subsidiar, ca nefondat, precum și obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

Cu privire la excepția inadmisibilității, intimata invocă dispozițiile art. 226 alin. (1) lit. c) și alin. (2) și (3) din Legea nr. 31/1990 potrivit cărora hotărârile ce țin de retragerea asociaților, inclusiv despăgubirea acestora, sunt supuse numai apelului, precum și prevederile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Totodată, intimata nu și-a exprimat acordul ca recursul să fie soluționat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., în situația în care se va constata că este admisibil.

Recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției inadmisibilității invocată de intimată și admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 14 iulie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Recurentul-reclamant a depus un punct de vedere prin care a solicitat respingerea excepției inadmisibilității cererii de recurs.

Prin încheierea din 24 noiembrie 2020, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a respins excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, a admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 184/2019 din 1 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă și a fixat termen în ședință publică, pentru soluționarea acestuia.

Analizând recursul declarat în cauză, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că nu este fondat și urmează a fi respins, pentru următoarele considerente:

Instanța de recurs reține că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă pretențiile reclamantului A., în calitate de fost asociat, formulate în contradictoriu cu B. S.R.L., pentru suma de 250.000 euro, reprezentând contravaloarea părților sociale. După cum a reținut și instanța de apel, prin hotărârea asociaților B. S.R.L. nr. 1 din 27.02.2015 s-a aprobat retragerea din societate a reclamantului, în temeiul art. 226 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990. La momentul adoptării hotărârii, asociații au stabilit că drepturile recurentului-reclamant se vor stabili de un evaluator autorizat, care va fi desemnat de comun acord de asociați.

Recurentul-reclamant susține că decizia a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2532 alin. (1) pct. 7 C. civ., potrivit cărora prescripția se suspendă "în cazul în care cel îndreptățit la acțiune trebuie sau poate, potrivit legii ori contractului, să folosească o anumită procedură prealabilă (...) încercarea de împăcare sau altele asemenea, cât timp nu a cunoscut și nici nu trebuia să cunoască rezultatul acelei proceduri (...)".

În acest context, instanța supremă reține că, potrivit art. 226 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, "Drepturile asociatului retras, cuvenite pentru părțile sale sociale, se stabilesc prin acordul asociaților ori de către un expert desemnat de aceștia, sau, în caz de neînțelegere, de tribunal".

Din interpretarea textului de lege rezultă că legiuitorul, când a reglementat condițiile retragerii asociaților din societate a avut în vedere, pe de o parte, principiul libertății convențiilor, acordând asociaților dreptul de a reglementa desocotirea dintre ei pe cale amiabilă, prin acordul unanim manifestat printr-o hotărâre sau de către un expert desemnat de aceștia, fie pe cale judecătorească. Așadar art. 226 din Legea nr. 31/1990 reglementează și un remediu juridic pentru asociatul retras din societate în situația în care părțile nu au ajuns la o înțelegere amiabilă cu privire la despăgubirile la care are dreptul asociatul retras.

Prin urmare, în mod corect a reținut instanța de apel faptul că modalitatea în care recurentul-reclamant și foștii asociați au ales să stabilească cuantumul despăgubirilor nu reprezintă o încercare de împăcare a părților, ci o modalitate prevăzută de lege pentru efectuarea desocotirii, așa cum reiese din dispozițiile art. 226 alin. (3) din Legea nr. 31/1990.

Totodată, modalitatea de stabilire a despăgubirilor prin recurgerea la un expert nu reprezintă o procedură prealabilă prevăzută de lege. O procedură prealabilă presupune obligația părții, stabilită convențional sau prin lege, de a urma o anumită procedură înainte de a se adresa instanței. Or, faptul că art. 226 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 stabilește proceduri alternative pentru desocotire în cazul retragerii asociatului din societate, reprezintă o aplicare a principiului de drept civil potrivit căruia orice drept civil se poate desocoti între părți pe cale amiabilă sau, în caz de neînțelegere, prin instanță.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut în mod judicios faptul că dispozițiile art. 2532 alin. (1) pct. 7 C. civ. nu sunt aplicabile în cauză, sens în care, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul recurentului-reclamant, ca nefondat.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., obligă recurentul-reclamant la plata către intimata-pârâtă a sumei de 2388,12 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 184/2019 din 1 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurentul-reclamant la plata către intimata-pârâtă a sumei de 2388,12 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 martie 2021.