ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2495/2022

Ședința publică din data de 22 noiembrie 2022

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată în data de 5 iulie 2016 pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, sub nr. x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta societatea B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la plata sumei de 2.460.726 RON cu titlu de împrumut nerestituit și a cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 339 și următoarele, art. 2158 și următoarele C. civ.

Prin întâmpinare, pârâta B. S.R.L. a solicitat, în principal, anularea acțiunii introductive ca insuficient timbrată și, în subsidiar, respingerea cererii de chemare în judecată ca urmare a constatării prescripției dreptului material la acțiune, dar și ca nefondată; cu cheltuieli de judecată.

La 2 august 2016, numita C. a formulat o cerere de intervenție accesorie în favoarea pârâtei B. S.R.L., prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată formulată de soțul său, reclamantul A..

La 16 septembrie 2016, reclamantul A. a depus întâmpinare la cererea de intervenție accesorie, prin care a solicitat, în principal, respingerea ca inadmisibilă în principiu a cererii de intervenție accesorie iar, în subsidiar, respingerea acesteia ca nefondată.

Prin încheierea nr. 2377/2016 din 23 noiembrie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalului Specializat Cluj a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj.

Prin sentința civilă nr. 170/2017 din 27 aprilie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Cluj, secția Civilă a declinat judecarea cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Prin sentința civilă nr. 57/F/CC/2017 din 26 mai 2017, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a stabilit competența de soluționare a cererii formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., având ca obiect restituire împrumut, în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Ca urmare a emiterii regulatorului de competență, dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalul Specializat Cluj, la 23 iunie 2017, sub nr. x/2016*.

La termenul din 25 octombrie 2017, conform încheierii de ședință de la acea dată, instanța a respins cererea de suspendare a judecării cauzei până la soluționarea dosarului nr. x/2017, aflat pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, având ca obiect constatarea faptului că în timpul căsătoriei dintre C. și reclamantul A. s-a dobândit, sub regimul comunității de bunuri, creanța în valoare de 2.460.726 RON față de societatea B. S.R.L., respectiv constatarea faptului că, la dobândirea creanței, numita C. a avut o cotă de contribuție de 90%, iar reclamantul A. a avut o cotă de contribuție de 10%, precum și ieșirea din indiviziune cu privire la creanța în sumă de 2.460.726 RON.

Totodată, cererea de intervenție accesorie a fost admisă în principiu.

De asemenea, având în vedere faptul că reclamantul a depus la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru, pârâta nu a mai susținut excepția anulării cererii ca nefiind timbrată.

În ceea ce privește chestiunea prescripției dreptului material la acțiune constând în restituirea sumelor datorate, aceasta a fost interpretată ca fiind o chestiune de fond, instanța apreciind că trebuie verificată pentru fiecare împrumut datorat data acordării lui, dată de la care ar curge și termenul de prescripție.

La 12 februarie 2019, intervenienta C. a depus note de ședință, prin care a arătat că, din creditările făcute de-a lungul timpului societății B. S.R.L., suma de 612.896 RON reprezintă bunul său propriu, motiv pentru care a susținut că reclamantul nu are niciun drept să solicite restituirea ei, invocând calitatea de bunuri comune a sumelor creditate.

La 7 mai 2019, reclamantul A. a depus la dosar o cerere de modificare a cuantumului pretențiilor, sens în care a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 2.448.415 RON, arătând că înțelege să își micșoreze pretențiile la această sumă (a exclus de la calcul două categorii de sume pe care experții le-au avut în vedere, în speță, rata credit D. S.R.L. și o dare în plată).

Prin sentința civilă nr. 884/2019 din 15 mai 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Specializat Cluj a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. și cu intervenienta accesorie C. și a obligat pârâta B. S.R.L. să plătească reclamantului A. și intervenientei accesorii C., suma de 2.448.415 RON. Totodată, a compensat cheltuielile de judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul A. a formulat apel, solicitând schimbarea în parte a sentinței atacate, în sensul obligării societății B. S.R.L. la plata, doar către acesta, a sumei de 2.448.415 RON, precum și obligarea societății B. S.R.L. și a intervenientei C. la plata cheltuielilor de judecată efectuate în fața instanței de fond; de asemenea, a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. și a intervenientei accesorii C. la plata cheltuielilor de judecată din apel.

Împotriva aceleiași sentințe, a formulat apel și pârâta B. S.R.L., solicitând schimbarea în parte a sentinței civile apelate, în principal, în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată și, în subsidiar, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată pentru o sumă mai mică decât cea solicitată de către reclamantul A., astfel cum a arătat în primă instanță, cu cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinare, pârâta B. S.R.L. a solicitat respingerea ca lipsit de interes legitim și, în subsidiar, ca nefondat, a apelului declarat de reclamantul A., cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată, iar reclamantul a solicitat, prin întâmpinare, în principal, anularea cererii de apel ca netimbrată, iar, în subsidiar, ca nefondată.

Prin decizia civilă nr. 127/2021 din 8 martie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a admis excepția inadmisibilității motivelor de apel întemeiate pe dispozițiile art. 1434-1437 C. civ. a respins excepția lipsei de interes în formularea apelului de către A., invocată de S.C. B. S.R.L. și a admis apelurile declarate de A. și S.C. B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 884/15.05.2019 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2016 pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâta S.C. B. S.R.L. să plătească în favoarea reclamantului și a intervenientei suma de 2.025.063,5 RON.

De asemenea, a înlăturat dispoziția de compensare a cheltuielilor de judecată și a obligat pârâta S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 18.328,13 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea reclamantului A. în prima instanță

A menținut restul dispozițiilor sentinței civile nr. 884/15.05.2019, a respins cererea apelantului reclamant A. privind obligarea apelantei pârâte S.C. B. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată în apel și a obligat intimatul A. la plata sumei de 5417 RON cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, reclamantul A. a declarat recurs, solicitând casarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de obligare a societății B. S.R.L. la plata, către recurent, a sumei de 2.448.415 RON, precum și la plata cheltuielilor de judecată efectuate în fața instanței de fond, în apel și recurs (constând în taxa de timbru, onorariul avocațial urmând a fi solicitat pe cale separată), susținând incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ.

În motivare, recurentul a arătat că, deși s-a stabilit că numita C. nu a avut calitatea de reclamant în cauză, ci de intervenient accesoriu în favoarea pârâtei, instanța a obligat pârâta la plata atât către reclamant, cât și către intervenienta accesorie, în virtutea calității acesteia din urmă de coproprietar asupra creanței.

În opinia recurentului, procedând în această manieră, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 643 C. civ., în sensul că a ignorat dispozițiile alin. (3) al acestui articol și, totodată, a încălcat dispozițiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ.

Așadar, susține că, în considerarea dispozițiilor art. 643 alin. (3) C. civ., este singura persoana care a avut calitatea de reclamant, sens în care doar în favoarea sa pârâta putea fi obligată la plată.

Totodată, afirmă că aceeași concluzie se poate trage și din analiza dispozițiilor art. 397 teza a doua din C. proc. civ., normă care impune instanței să se pronunțe doar asupra cererilor cu care părțile au învestit-o, arătând, totodată, că aceeași idee se desprinde și din interpretarea dispozițiilor art. 425 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că doar reclamantul poate obține dreptul valorificat prin cererea introductivă.

Or, doamna C. nu a avut nici calitate de reclamant, nici de pârât în cauză, fiind intervenientă în interesul pârâtei, iar în această calitate domnia sa nu a învestit instanța cu nicio cerere, adoptând poziția de a susține doar apărarea societății B. S.R.L., sens în care, în accepțiunea recurentului, obligarea pârâtei la plata unei sume către persoana care a intervenit în favoarea sa încalcă dispozițiile art. 643 C. civ., precum și pe cele ale art. 9 alin. (2) C. proc. civ.

În altă ordine de idei, arată că nu s-ar putea accepta nici ideea că ar fi acționat în calitate de mandatar al doamnei C., în temeiul unui mandat de reprezentare a intereselor soților, în baza căruia să fi solicitat ca pârâta să fie obligată la plata în favoarea ambilor soți.

În acest sens, subliniază că, în ceea ce privește mandatul convențional între soți, prevederile actualului C. civ., respectiv art. 314, sunt diferite de cele ale Codului familiei.

Astfel, susține că, în noua reglementare, pentru ca un soț să îl reprezinte pe celălalt, este necesar să primească expres mandat.

În continuare, susține că legea permite oricăruia dintre coproprietari să introducă singur o acțiune având ca obiect valorificarea unui bun comun, iar în conformitate cu dispozițiile alin. (3) al art. 643 C. civ., în situația în care doar unul dintre coproprietari inițiază demersul în fața instanței, pârâtul are dreptul de a cere introducerea în cauză a celuilalt coproprietar, în calitate de reclamant. Per a contrario, pârâtul poate opta, așa cum s-a întâmplat în cauza de față, să nu solicite instanței introducerea în cauză a celuilalt coproprietar, sens în care apreciază că, în temeiul art. 9 alin. (2) C. proc. civ., cauza se va judeca în limitele stabilite de cererile și apărările părților, respectiv cu un singur coproprietar în calitate de reclamant.

Totodată, susține că acesta este contextul în care trebuie analizate dispozițiile art. 643 alin. (2) C. civ., care stabilesc că hotărârile pronunțate în folosul coproprietății profită tuturor coproprietarilor, iar a admite o interpretare ca cea pe care instanța a dat-o acestei norme echivalează cu a admite că, în baza art. 643 alin. (2) C. civ., este permis ca, într-o cerere formulată de un singur coproprietar, instanța să stabilească drepturi în patrimoniul unor persoane care nici măcar nu au avut calitatea de părți în cauză.

Prin urmare, consideră că este inadmisibil a se interpreta alin. (2) al art. 643 C. civ. în sensul în care hotărârea judecătorească pronunțată în cererea formulată de un singur coproprietar naște o obligație a pârâtului față de o persoană care nu a avut calitatea de reclamant și, astfel, hotărârea sa poate constitui titlu executoriu în favoarea terțului care nu a fost reclamant, o astfel de interpretare intrând în contradicție cu dispozițiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ.

Or, dată fiind conduita doamnei C., de a se opune cererii introductive, susținând poziția pârâtei B. S.R.L. de respingere a acțiunii, în accepțiunea recurentului este evident că el nu a avut mandat de a o reprezenta în prezenta cauză și de a cere, în numele acesteia, să primească o sumă de bani de la pârâtă.

Prin urmare, recurentul consideră că soluția instanței de apel nesocotește atât dispozițiile art. 643 C. civ., cât și pe cele ale art. 9 C. proc. civ.

În altă ordine de idei, recurentul solicită a se constata și faptul că, pe cale de consecință, soluția referitoare la cheltuielile de judecată este nelegală.

În concret, pornind de la ce anume a statuat instanța de apel, respectiv că, prin obligarea pârâtei la plata și în favoarea intervenientei C., cheltuielile de judecată constând în taxa de timbru și onorariu expert se vor imputa proporțional cu numărul de persoane față de care a dispus restituirea sumelor, recurentul apreciază că, în condițiile în care soluția pronunțată asupra fondului este nelegală, raționamentul care a stat la baza înjumătățirii cheltuielilor de judecată care i se cuvin este eronat.

De altfel, chiar și într-un atare context, recurentul consideră că soluția de înjumătățire a cheltuielilor de judecată este nelegală, întrucât acesta a suportat în întregime aceste cheltuieli, fără ca intervenienta C. să contribuie la taxa de timbru și nici la onorariul expertului.

Pe de altă parte, arată că pârâta B. a căzut în pretenții, fiind obligată la plata în întregime a sumelor solicitate, aspect constatat de instanța de apel la pagina 21 a deciziei.

Revenind la analiza soluției atacate, arată că instanța de apel a statuat faptul că, în condițiile în care cererea sa a fost admisă doar în parte, i se cuvin doar jumătate din cheltuielile suportate. Or, în opinia recurentului, nu se poate reține că ar fi câștigat doar în parte procesul, în contextul în care instanța a admis în întregime cererea de plată a sumelor, sens în care subliniază că obiectul cauzei constă exact în obligarea pârâtei la plata sumelor indicate în acțiune.

Faptul că a dispus ca aceste sume să fie plătite atât în favoarea recurentului, cât și a intimatei C. nu înseamnă că cererea a fost admisă în parte, în condițiile în care cererea introductivă avea ca obiect valorificarea unui drept de creanță față de pârâta B. S.R.L., iar instanța a constatat că această societate are calitate de debitor, obligând-o la plată.

În ceea ce privește apelul declarat de pârâta B. S.R.L., recurentul arată că instanța a admis în parte solicitările acestei societăți, obligând pârâta la restituirea unei sume mai mici decât cea stabilită de instanța de fond, iar pentru a ajunge la această soluție, instanța a statuat că nu trebuie avute în vedere înregistrările în registrele contabile ale pârâtei pentru că nu au la bază documente justificative, ci trebuie să se raporteze doar la sumele pentru care s-au prezentat de către pârâtă documente justificative ce atestă plata.

Cu alte cuvinte, în opinia recurentului, instanța de apel a considerat că înregistrările în registrele contabile făcute în lipsa documentelor justificative, cu încălcarea dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 82/1991, nu pot fi luate în considerare ca probe ce atestă sumele cu care societatea B. S.R.L. a fost creditată.

Evocând, totodată, dispozițiile art. 280 din C. proc. civ., recurentul susține că legiuitorul a stabilit faptul că înregistrările în registrele contabile, chiar dacă încalcă legea, fac dovada în contra societății care le-a ținut, sens în care afirmă că aceste registre, nu alte înscrisuri, sunt probele pe care instanța trebuie să le ia în considerare împotriva celor care le-au ținut.

Deși norma de procedură este extrem de clară, susține că instanța de apel, prevalându-se de faptul că pârâta și-a ținut registrele cu nerespectarea dispozițiilor Legii 82/1991, a stabilit că "lipsa documentelor justificative afectează valabilitatea înscrierilor". Neacordând valoare probatorie respectivelor registre, recurentul a învederat că s-au încălcat flagrant dispozițiile art. 280 alin. (2) C. proc. civ., normă care impune că toate registrele, inclusiv cele neținute în conformitate cu legea, fac dovada contra societății care avea obligația să le completeze.

În aceste condiții, recurentul consideră că, fiind încălcate dispozițiile art. 280 alin. (2) C. proc. civ., soluția instanței de apel este nelegală.

În plus, învederează că soluția instanței încalcă și principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans, conform căruia pârâta B. S.R.L. nu se poate prevala de propria incorectitudine în ținerea registrelor contabile pentru a obține protecția juridică împotriva reclamantului.

Cum acest principiu urmărește sancționarea unei conduite imorale sau nelegale, recurentul afirmă că ar fi în totală contradicție cu spiritul acestui principiu să se accepte soluția instanței, care valorifică tocmai comportamentul delictual al societății B. S.R.L., de a nu-și ține legal registrele contabile.

De asemenea, arată că nici fapta de a nu deține documentele justificative ale creditorilor, acte ce trebuiau să fie păstrate de B. S.R.L., nu poate sta la baza unei soluții împotriva sa. În acest sens, susține că, după cum însăși instanța de apel arată, legea impune ca înregistrările în registrele contabile să se facă în temeiul unor documente justificative. Or, lipsa documentelor justificative este o faptă imputabilă intimatei B. S.R.L., sens în care susține că a da valoare acestei conduite, pentru a favoriza societatea care a încălcat legea, semnifică exact încălcarea principiului mai sus amintit.

La 12 iulie 2021, pârâta B. S.R.L. a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei de interes a motivelor de recurs întemeiate pe pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 643 C. civ. și art. 9 C. proc. civ., iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

La 26.07.2021, recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor pârâtei, ca nefondate.

Odată cu întâmpinarea, la 12 iulie 2021, pârâta B. S.R.L. a formulat și recurs incident împotriva deciziei civile nr. 127/2021 din 8 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, solicitând casarea în parte a deciziei recurate, sub aspectul soluțiilor ce privesc excepția lipsei de interes pe care a invocat-o în apel, calitatea de bun comun a întregii sume ce i-a fost acordată cu titlu de credit de către C. și prescripția dreptului material la acțiune, și, în aceste limite, trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel; cu obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, recurenta-pârâtă a susținut incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

În concret, recurenta-pârâtă a susținut că:

În mod greșit instanța de apel a respins excepția lipsei de interes a apelantului A..

Detaliind, recurenta-pârâtă a arătat că, deși în fața instanței de apel a invocat excepția lipsei de interes a apelantului A., arătând că nu are un interes legitim în a susține prin apel obligarea la restituirea datoriei exclusiv în favoarea acestuia, instanța de apel a respins excepția lipsei de interes, motivat de faptul că acest aspect nu privește legitimitatea interesului apelantului, ci temeinicia pretențiilor sale pe fond.

Din acest punct de vedere, recurenta învederează că au fost încălcate dispozițiile art. 33 C. proc. civ., care impun existența unui interes legitim inclusiv pentru exercitarea căilor de atac.

În susținerea afirmațiilor sale, arată că analiza legitimității interesului trebuie să pornească întotdeauna de la identificarea interesului propriu-zis, respectiv, în speță, a folosului practic obținut de recurentul-reclamant în ipoteza în care întreaga datorie ar fi restituită doar către el, spre deosebire de situația în care datoria se restituie ambilor proprietari devălmași.

Susține că instanța de apel a soluționat greșit excepția lipsei de interes, în primul rând pentru că nu a identificat în concret interesul apelantului reclamant, anume acela de a nu se desocoti ulterior cu celălalt coproprietar devălmaș.

Or, în accepțiunea recurentei-pârâte, acesta nu este un interes legitim, fiind contrar prevederilor legale ce privesc coproprietatea devălmașă, vizând exclusiv negarea drepturilor celuilalt coproprietar.

În continuare, printr-o altă critică, recurenta-pârâtă a susținut că:

În mod greșit, instanța de apel a reținut că nu face obiectul sesizării instanței de judecată caracterul de bun propriu al unei părți din sumele acordate recurentei cu titlu de creditare de către C. (pct. 4 pag. 19 considerente).

Detaliind, a învederat că, deși în fața instanței de apel a dovedit faptul că, din totalul creditărilor făcute de fostul asociat unic C., suma de 612.896 RON reprezintă bun propriu al intervenientei accesorii, care nu putea fi restituit către reclamantul A. în temeiul dispozițiilor legale privind regimul comunității de bunuri, instanța de apel nu a ținut cont de aceste argumente, arătând în mod greșit că, în acest litigiu nu este sesizată și nu ar putea analiza calitatea de bun propriu a sumelor creditate.

Astfel, în opinia recurentei, poziția instanței de apel contravine art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., art. 340 lit. a) și g), art. 342, art. 343 C. civ.

Întrucât pretențiile reclamantului au fost fundamentate pe calitatea de bun comun a sumelor creditate pârâtei, în măsura în care sumele creditate ar fi bunuri proprii ale asociatului C., aceasta este singura în drept să le gestioneze și să solicite restituirea lor.

Învederând, așadar, că restituirea către A. și C. este admisibilă doar în limita creditărilor făcute din bani ce reprezintă bun comun, recurenta-pârâtă susține că prezintă relevanță sursa veniturilor care au format obiectul creditărilor, motiv pentru care afirmă că restituirea unor creditări reprezentând bunuri proprii ale asociatului C. către reclamantul A. este lipsită de temei legal.

Mai arată că art. 343 C. civ. nu impune efectuarea probei privind calitatea de bun propriu exclusiv în cadrul unui proces de partaj, situație în care considerentele instanței de apel privind posibilitatea analizării acestei chestiuni doar ulterior efectuării partajului sunt neîntemeiate.

Sub un alt aspect, recurenta susține că:

Instanța de apel a apreciat în mod greșit că, în speță, nu a intervenit prescripția dreptului material la acțiune pentru creditările făcute înainte de 05.07.2013; valoarea creditărilor supuse restituirii pentru care nu a intervenit prescripția este de doar 245.764 RON.

Arătând că, în accepțiunea instanței de apel, evidențierea sumei creditate în contabilitatea societății în mod neîntrerupt, an de an, în perioada ianuarie 2004-2013 reprezintă o recunoaștere a dreptului la restituire, cu caracter întreruptiv al prescripției, recurenta-pârâtă apreciază că poziția instanței de apel este greșită, fiind încălcate următoarele dispoziții legale: art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, art. 2537 pct. 1 C. civ., art. 218 alin. (1) C. civ., potrivit cărora, pentru a avea caracter întreruptiv de prescripție, recunoașterea dreptului trebuie să emane obligatoriu de la debitor (în speță, de la recurenta-pârâtă).

Or, actele care emană de la debitorul persoană juridică nu pot fi decât actele administratorului, respectiv actele semnate de administratorul recurentei-pârâte până în anul 2016, C..

Însă, actele contabile reținute de instanță cu efect întreruptiv au fost semnate de contabilul societății, care nu are calitatea de a reprezenta societatea, cum în mod greșit a reținut instanța de apel, cu aplicarea greșită a art. 218 alin. (2) C. civ.

Prin urmare, semnarea de către contabilul societății a unor bilanțuri contabile în care sunt reflectate creditările nu poate reprezenta un act de recunoaștere a datoriei, cu efect întreruptiv de prescripție, în accepțiunea recurentei concluzia reieșind și din aplicarea principiului intangibilității bilanțului, prevăzut în prezent de pct. 54 din reglementările contabile aprobate prin Ordinul nr. 1802/2014 și, anterior anului 2014, de pct. 47 din Ordinul nr. 1752/2005.

În concret, arată că, potrivit acestui principiu, bilanțul de deschidere pentru fiecare exercițiu financiar trebuie să corespundă cu bilanțul de închidere al exercițiului financiar precedent. Altfel spus, soldurile inițiale pentru anul nou se preiau de către contabil exact așa cum au fost raportate, ca solduri finale pentru anul anterior.

Așadar, chiar dacă, prin absurd, s-ar putea aprecia că semnarea de către contabil a bilanțurilor care cuprind creditările făcute ar putea reprezenta un act al recurentei-pârâte, se subliniază că aceasta tot nu ar putea reprezenta un act de recunoaștere neechivocă a datoriei, cât timp contabilul preia an de an creditările în bilanțul contabil în virtutea principiului intangibilității bilanțului, iar nu pentru că ar dori să recunoască datorii prescrise pentru societate.

La 03.09.2021, recurentul-reclamant a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului incident ca nefondat, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în fața instanței de fond, în apel și recurs (constând în taxa de timbru, onorariul avocațial urmând a fi solicitat pe cale separată), iar, la 21.09.2021, recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 15 martie 2022, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, cu mențiunea că au posibilitatea de a depune punct de vedere la raport.

Față de raportul comunicat, niciuna din părți nu a formulat în scris un punct de vedere.

Având în vedere faptul că ambele recurente nu au fost de acord cu soluționarea recursurilor în completul de filtru, prin încheierea din 27 septembrie 2022, Înalta Curte a admis în principiu ambele recursuri și a stabilit termen de judecată la 8 noiembrie 2022, în vederea soluționării acestora în ședință publică, cu citarea părților, termen la care instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru data de 22.11.2022.

Analizând recursurile prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

I. Luând în analiză recursul principal declarat de reclamantul A., Înalta Curte reține că, prin formularea celei dintâi critici, privind nesocotirea dispozițiilor art. 643 C. civ. și ale art. 9 C. proc. civ., recurentul-reclamant tinde să demonstreze faptul că efectele hotărârii atacate nu se puteau produce și față de intervenienta accesorie C., a cărei poziție procesuală a fost doar cea de a sprijini apărarea societății pârâte.

Totodată, întrucât recurentul susține că este singura persoană care a avut calitatea de reclamant, sens în care pârâta B. S.R.L. putea fi obligată la plata sumei solicitate doar în favoarea sa, se impune observația că titularul prezentului demers judiciar s-a prevalat de regimul comunității de bunuri care a caracterizat căsătoria sa cu intervenienta accesorie, cât și de caracterul de bun comun al sumei pretinse, scopul declarat al acțiunii fiind acela de a readuce în comunitatea de bunuri sumele cu care societatea pârâtă a fost creditată în timpul căsătoriei reclamantului cu intervenienta.

Instanța supremă constată faptul că recurentul interpretează eronat dispozițiile art. 643 alin. (1) C. civ.. În acest sens, se cuvine menționat că, prin adoptarea dispozițiilor legale mai sus amintite, a avut loc o reașezare a regulii unanimității dezvoltată în vechile construcții jurisprudențiale.

Cu referire la contextul legislativ în care a fost adoptată norma mai sus amintită, se reține că regula unanimității în acțiunea în revendicare, dar aplicabilă, prin analogie, și în acțiuni de tipul celei de față, dezvoltată în dreptul civil român din vechea reglementare în materie, a fost cenzurată în jurisprudența instanței europene de contencios al drepturilor omului. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că nu regula unanimității, în sine, pune probleme sub aspectul dreptului de acces la o instanță, ci modul rigid de aplicare a acesteia în cauzele în care s-a dovedit că existau impedimente reale în respectarea acesteia.

Pe cale de consecință, această chestiune a fost tranșată prin adoptarea soluției legislative consacrate de art. 643 din C. civ., care poartă denumirea marginală "Acțiunile în justiție" și care are următorul conținut:

(1) Fiecare coproprietar poate sta singur în justiție, indiferent de calitatea procesuală, în orice acțiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acțiunii în revendicare.

(2) Hotărârile judecătorești pronunțate în folosul coproprietății profită tuturor coproprietarilor. Hotărârile judecătorești potrivnice unui coproprietar nu sunt opozabile celorlalți coproprietari.

(3) Când acțiunea nu este introdusă de toți coproprietarii, pârâtul poate cere instanței de judecată introducerea în cauză a celorlalți coproprietari în calitate de reclamanți, în termenul și condițiile prevăzute în C. proc. civ. pentru chemarea în judecată a altor persoane."

Cât privește natura dispozițiilor legale precitate, se remarcă faptul că, deși sunt cuprinse în C. civ., fiind legate de exercitarea dreptului material la acțiune, ele conțin, în mod evident, și norme de drept procesual civil, iar, în conformitate cu dispozițiile art. 2 din C. proc. civ., acesta constituie norma generală, aplicându-se ori de câte ori legea nu prevede în mod expres altfel.

Astfel, din lecturarea articolului sus-redat se observă că textul de principiu al alin. (1) reglementează în mod expres atât posibilitatea de introducere a unei acțiuni privitoare la coproprietate de către oricare dintre coproprietari, cât și posibilitatea ca oricare dintre aceștia să poată sta singur în justiție.

Așadar, noul C. civ. nu doar nuanțează regula unanimității în formularea unor astfel de acțiuni, ci o desființează prin art. 643, conform căruia fiecare coproprietar poate sta singur în justiție, indiferent de calitatea procesuală, în orice acțiune privitoare la coproprietate. De asemenea, hotărârile judecătorești pronunțate în folosul coproprietății profită tuturor coproprietarilor, iar hotărârile judecătorești potrivnice unui coproprietar nu sunt opozabile celorlalți copărtași.

Așadar, art. 643 alin. (2) teza a doua din C. civ. prevede în mod expres o derogare de la norma generală, de drept comun, din C. proc. civ., care reglementează opozabilitatea efectelor hotărârii judecătorești față de terțele persoane, excepția vizând hotărârea potrivnică unui coproprietar.

Prin urmare, împrejurarea că acțiunea a fost introdusă doar de unul dintre (foștii) soți nu poate conduce la soluția propusă de recurent, întrucât ceea ce prezintă relevanță este cauza juridică de care s-a prevalat titularul acțiunii, astfel încât, este firesc ca acesta să nu dobândească întreaga sumă pretinsă cât timp nu s-a făcut dovada că a deținut-o în nume propriu.

Cu alte cuvinte, de o manieră justă s-a dispus restituirea în favoarea comunității de bunuri, iar nu în patrimoniul exclusiv al reclamantului.

Cât privește pretinsă încălcare a dispozițiilor art. 9 C. proc. civ. care consacră dreptul de dispoziție al părților în proces, Înalta Curte reține că art. 9 alin. (2) C. proc. civ. trebuie corelat și cu dispozițiile art. 22 alin. (6) din același act normativ. Astfel, obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, iar judecătorul are obligația să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Având în vedere că, în speță, pretențiile au fost întemeiate pe dispozițiile art. 339-341 C. civ., referitoare la regimul comunității legale de bunuri ale soților, se constată că, pronunțând o hotărâre judecătorească în folosul coproprietății, care profită tuturor coproprietarilor (ambilor soți), instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu respectarea dispozițiilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ., raportat la art. 643 alin. (2) C. civ. și la art. 9 alin. (2) C. proc. civ.

Or, aceste aspecte fiind invocate și analizate și în apel, instanța de control devolutiv pronunțându-se prin conținutul deciziei în sensul existenței interesului părții reclamante în aducerea în atenția instanței de apel a acestor chestiuni, în cadrul procesual fixat în fața primei instanțe, este evident că ele puteau face obiect al criticilor de nelegalitate în calea extraordinară de atac, perspectivă din care excepția lipsei de interes a reclamantului în invocarea lor, pretinsă de pârâtă, urmează a fi înlăturată, față de prevederile art. 33 C. proc. civ.

Procedând, în continuare, la analiza criticii referitoare la soluția adoptată de instanța de apel sub aspectul cheltuielilor de judecată aferente primei etape procesuale, invocată de reclamant în apelul propriu, Înalta Curte urmează a reține caracterul nelegal al soluției pronunțate de instanța de apel pe acest aspect, pentru considerentele ce succed.

În concret, instanța a reținut că acțiunea a fost admisă în parte, independent de culpa pârâtei, deoarece reclamantul a solicitat restituirea sumelor doar în favoarea sa, deși nu avea acest drept, motiv pentru care a apreciat că acesta nu poate fi îndreptățit la restituirea în totalitate a cheltuielilor de judecată, conform dispozițiilor art. 453 alin. (2) teza I C. proc. civ. care, în astfel de situații, lasă la aprecierea instanței măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.

Prin urmare, deși instanța de apel a apreciat că reclamantul a justificat în fața primei instanțe cheltuieli de judecată în valoare de 36.656,26 RON, reprezentând taxa de timbru (28.212,26 RON) și onorariu expert (6462 RON), dat fiind faptul că acțiunea a fost admisă în parte, reținându-se și îndreptățirea celuilalt creditor devălmaș la restituirea împrumutului, în aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (2) teza 1 din C. proc. civ., instanța de apel a imputat cheltuielile proporțional cu numărul persoanelor îndreptățite la restituirea sumelor, obligând, astfel, pârâta la plata a jumătate din cheltuielile efectuate de reclamant în primă instanță, în sumă de 18.328,13 RON.

Nelegalitatea soluției pronunțate care s-a întemeiat pe considerentele mai sus amintite constă în faptul că, ne aflăm în situația unei acțiuni admise parțial, iar rațiunea obligării la suportarea cheltuielilor de judecată este pierderea procesului, privită ca nerealizarea pretenției deduse judecății în cursul litigiului, aceasta fiind singura condiție cerută de lege alături de cerința formulării unei cereri de obligare a celeilalte părți la suportarea cheltuielilor de judecată.

Având în vedere că, în speță, raportat la pretențiile solicitate de reclamant și admise de instanță, societatea pârâtă este cea care a pierdut procesul, în mod greșit instanța de apel a apreciat că trebuie să facă aplicarea art. 453 alin. (2) teza I C. proc. civ. față de împrejurarea că s-a reținut și dreptul celuilalt creditor devălmaș la restituirea împrumutului.

Prin urmare, în privința cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că instanța de apel a scăpat din vedere faptul că demersul judiciar a fost unul exclusiv al reclamantului, a fost admis, cheltuielile au fost avansate doar de acesta, iar intervenientei îi este numai opozabilă soluția, profitându-i.

Procedând la analiza celei din urmă critici, prin care recurentul-reclamant a susținut că soluția instanței de apel, de obligare a societății pârâte B. S.R.L. la restituirea unei sume mai mici decât cea stabilită de instanța de fond încalcă dispozițiile art. 280 alin. (2) C. proc. civ., întrucât instanța de apel a considerat că înregistrările în registrele contabile, făcute în lipsa documentelor justificative nu pot fi luate în considerare ca probe ce atestă sumele cu care societatea B. S.R.L. a fost creditată, recurentul învederând că lipsa documentelor justificative este o faptă imputabilă pârâtei, care nu o poate favoriza, Înalta Curte reține că, deși se invocă încălcarea unui text din C. proc. civ., în realitate, titularul prezentului demers judiciar tinde la reaprecierea materialului probator care a stat la baza întocmirii expertizei contabile, aspect incompatibil cu specificul căii extraordinare de atac a recursului, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmărește să supună instanței competențe examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Mai mult decât atât, în susținerea celor mai sus arătate, se cuvine menționat că dispozițiile articolului pretins a fi fost încălcat de către instanța de apel (art. 280 alin. (2) C. proc. civ.) este amplasat în Capitolul II.Judecata, Secțiunea a 2-a.Cercetarea procesului, Subsecțiunea a 3-a intitulată "Probele" § 2. Dovada cu înscrisuri, III.Înscrisul sub semnătură privată, registrele profesioniștilor făcând parte din categoria înscrisurilor sub semnătură privată, cărora legiuitorul le acordă valoare probatorie conform celor menționate în cuprinsul respectivului articol.

În plus, prin însăși pretenția dedusă judecății, instanța nu era chemată să se pronunțe asupra respectării dispozițiilor legale pentru întocmirea și ținerea registrelor profesioniștilor astfel încât să fi fost în situația analizării unei chestiuni de legalitate, împrejurarea rămânând, așadar, în afara sferei de examinare.

II. Luând în analiză recursul incident declarat de pârâta B. S.R.L., Înalta Curte reține că, printr-o primă critică, recurenta a susținut că în mod greșit instanța de apel a respins excepția lipsei de interes a apelantului A., pe care a invocat-o în apel, încălcând, astfel, dispozițiile art. 33 C. proc. civ., care impun existența unui interes legitim inclusiv pentru exercitarea căilor de atac.

În esență, titulara recursului a arătat că interesul reclamantului nu poate fi unul legitim, de vreme ce acesta susținea obligarea intimatei-pârâte la restituirea datoriei doar către sine.

Răspunzând criticii formulate, Înalta Curte reține că interesul este legitim atunci când nu contravine legii sau bunelor moravuri. De asemenea, un interes nu are caracter legitim atunci când este un interes pur teoretic sau pur economic, de natură a nu justifica exercițiul acțiunii civile formulate.

În speță, însă, pretenția reclamantului nu este pur teoretică sau pur economică, ci își găsește temei legal în regimul comunității de bunuri de care acesta s-a prevalat, scopul declarat al acțiunii promovate fiind acela de a readuce la comunitatea de bunuri sumele cu care societatea pârâtă a fost creditată în timpul căsătoriei reclamantului cu intervenienta.

Faptul că pretenția concretă nu a fost formulată în concordanță cu scopul declarat al acțiunii poate fi justificat de existența unor relații depreciate dintre foștii soți fără însă a lipsi demersul judiciar din apel al reclamantului de caracter legitim.

Totodată, presupunerea că, ulterior, reclamantul nu s-ar fi desocotit cu fosta soție/intervenienta, este pur speculativă, întrucât, și de ar fi fost animat de un astfel de interes ascuns, litigiul tot nu ar fi fost pur vexatoriu sau lipsit de utilitate, în condițiile în care instanța putea uza de instituția introducerii în cauză a altor persoane.

Prin urmare, Înalta Curte nu va putea reține ca fondată critica formulată.

În schimb, este întemeiată critica prin care recurenta-pârâtă a susținut că în mod greșit instanța de apel a statuat că nu face obiectul sesizării instanței de judecată aspectul vizând caracterul de bun propriu al unei părți din sumele acordate acesteia cu titlu de creditare, aparținând intervenientei C.. În acest sens, recurenta face trimitere la considerentele de la pagina 19 punctul 4 din decizia instanței de apel.

Contrar celor statuate de instanța de apel, Înalta Curte reține că, prin acțiunea formulată, recurentul s-a prevalat de caracterul de bun comun al sumelor cu care societatea pârâtă a fost creditată în timpul căsătoriei acestuia cu intervenienta, iar pârâta a contestat caracterul de bun comun al unei sume de bani din totalul celei la restituirea căreia a fost obligată, susținându-se că aceasta reprezintă bunul propriu al intervenientei.

Prin urmare, chiar dacă prin acțiunea formulată de reclamant nu se viza lichidarea comunității de bunuri, împrejurarea că pârâta, alături de intervenientă, a susținut faptul că o anumită sumă de bani, din cuantumul total al celei la care a fost obligate, era bun propriu al intervenientei, îndrituia și obliga totodată instanța să procedeze la analiza acestei chestiuni de drept, referitoare la natura juridică a sumelor disputate, astfel încât, pe cale incidentală, instanța de fond putea cenzura împrejurarea dacă respectiva sumă reprezintă o creanță care aparține în exclusivitate intervenientei sau este o creanță comună.

Așadar, în considerarea dispozițiilor art. 343 alin. (2) C. civ., potrivit cărora "dovada că un bun este propriu se poate face între soți prin orice mijloc de probă (…)", Înalta Curte reține că, refuzând să analizeze acest aspect, în condițiile în care i s-a ridicat în mod expres această problematică, instanțele au încălcat în primul rând principiul legalității, dar și dreptul la apărare al pârâtei, plasând în mod nejustificat analiza respectivei apărări în cadrul unui proces de partaj, ceea ce echivalează, în mod evident, cu necercetarea fondului cauzei deduse judecății. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în speță, instanța de fond nu a îmbrățișat propunerea suspendării judecării cauzei pentru chestiunea prejudicială învederată, circumscrisă stabilirii pe cale separată a naturii juridice a sumelor de bani în discuție.

Procedând, în continuare, la analiza celei din urmă critici, prin care recurenta-pârâtă a susținut că în mod greșit instanța de apel a apreciat că, în speță, nu a intervenit prescripția dreptului material la acțiune pentru o parte substanțială din sumele creditate, întrucât, în opinia sa, semnarea de către contabilul pârâtei a unor bilanțuri contabile în care sunt reflectate creditările nu poate reprezentă un act de recunoaștere a datoriei, cu efect întreruptiv de prescripție, instanța supremă reține că, prin această critică se reproșează practic faptul că actele contabile care pot reprezenta recunoașteri ale datoriei (bilanțurile contabile) nu au fost semnate de administratorul societății pârâte, ci de contabilă, astfel încât ea antamează chestiuni de fapt care presupun reevaluarea materialului probator aflat la dosarul cauzei, în vederea stabilirii unei alte situații factuale decât cea reținută de instanțele de fond.

Or, în considerarea caracterului de cale extraordinară de atac a recursului, în care se analizează strict conformitatea hotărârii recurate cu normele de drept aplicabile, critica de netemeinicie anterior evocată va fi înlăturată, neputând fi analizată în prezenta etapă procesuală.

Prin urmare, reținând incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., dar și faptul că, soluția privind admiterea excepției inadmisibilității motivelor de apel întemeiate pe dispozițiile art. 1434-1437 C. civ., nefiind atacată, a intrat în puterea de lucru judecat, Înalta Curte, în temeiul art. 497 teza I C. proc. civ., va admite recursul principal declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 127/2021 din 8 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă și recursul incident declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva aceleiași decizii, pe care o va casa în parte, urmând a trimite, spre o nouă judecată, aceleiași instanțe de apel, atât apelul declarat de reclamantul A., cât și apelul pârâtei B. S.R.L.

În rejudecare, instanța de apel va reanaliza apelul pârâtei, însă numai în ceea ce privește critica vizând împrejurarea că nu întreaga sumă cu care a fost creditată societatea pârâtă este bun comun al soților, urmând a analiza chestiunea sumei despre care pârâta a afirmat că ar reprezenta bun propriu al intervenientei; apelul reclamantului va fi reanalizat numai în ceea ce privește criticile acestuia cu privire la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în primă instanță, menținându-se celelalte dispoziții ale deciziei instanței de apel, cu precizarea că, în raport de soluția care va fi dată în urma soluționării apelului pârâtei B. S.R.L., Curtea urmează să tranșeze chestiunea cheltuielilor de judecată la care este îndreptățit reclamantul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul principal declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 127/2021 din 8 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă și recursul incident declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva aceleiași decizii.

Casează, în parte, decizia civilă nr. 127/2021 din 8 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă și trimite, spre o nouă judecată, aceleiași instanțe de apel, apelurile declarate de reclamantul A. și de pârâta B. S.R.L.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei instanței de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 noiembrie 2022.