ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2223/2021

Ședința publică din data de 20 octombrie 2021

Asupra recursului cu care a fost învestită, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 09.03.2017, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.. a chemat în judecată pe pârâtul C., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 7.422.516 RON, (echivalentul în RON a sumei de 1.350.000 euro, la care se adaugă T.V.A., la cursul B.N.R. din 08.05.2014), suma rezultând din valorificarea la licitație publică a bunului imobil situat în București, Splaiul Independenței nr. 332B, proprietatea reclamantei, bun cu care a garantat, în calitate de garant fidejusor pentru o datorie personală a pârâtului.

În drept, a invocat prevederile art. 1669-1670 C. civ. de la 1864, art. 20 alin. (1) lit. 1) și art. 77 din Legea nr. 85/2006.

La 07.11.2017 D. a formulat cerere de intervenție accesorie în sprijinul reclamantei, solicitând instanței admiterea în principiu a cererii de intervenție accesorie, precum și a acțiunii introductive.

Prin încheierea din 05.12.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă au fost respinse excepțiile necompetenței instanțelor române și necompetenței funcționale a instanței.

Prin încheierea din 13.02.2018 a aceleiași instanțe a fost admisă în principiu cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul D..

Prin sentința civilă nr. 2190/10.07.2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis acțiunea, a admis cererea de intervenție accesorie și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 7.422.516 RON (echivalentul în RON a sumei de 1.350.000 euro + T.V.A. la cursul B.N.R. din data de 08.05.2014).

Împotriva încheierilor din 05.12.2017, 13.02.2018 și sentinței, pârâtul a declarat apel, criticându-le pentru netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 1321/06.10.2020, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul.

Împotriva acestei decizii, C. a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată curții de apel.

În motivare, a arătat că, instanța de apel a făcut o greșită interpretare a dispozițiilor art. 1.070 alin. (1) C. proc. civ., în ceea ce privește dispoziția dată asupra excepției de necompetență a instanțelor române.

Sub acest aspect, a afirmat că în mod eronat s-a dat prioritate prevederilor art. 1.070 alin. (1) C. proc. civ., în detrimentul celor de la art. 107 C. proc. civ., reținându-se că introducerea acțiunii în străinătate a cererii, prin lichidator, poate fi imposibilă sau extrem de grea.

În opinia sa, din simpla interpretare gramaticală a textului de lege rezultă că nu se poate reține o astfel de interpretare, deoarece împrejurarea că o acțiune poate fi introdusă în străinătate, prin interpretarea dată dispozițiilor art. 107 C. proc. civ., care sunt aplicabile, nu înseamnă că "nu se poate pretinde în mod rezonabil ca ea să fie introdusă în străinătate", în condițiile în care Lituania este țară membră a Uniunii Europene.

Totodată, a arătat că este mai confortabil pentru lichidator să introducă acțiunea în fața instanțelor române, având în vedere cheltuielile aferente procedurii de judecată mai scăzute, însă această chestiune nu poate fi asimilată noțiunii de "rezonabilitate" din perspectiva art. 1.070 alin. (1) C. proc. civ.

Cea de-a doua critică invocată se referă la dispoziția dată asupra excepției de necompetență funcțională a secției a VI-a din cadrul Tribunalului București, în argumentarea căreia autorul căii de atac a arătat că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, reținând că acțiunea promovată de lichidator pentru recuperarea unei creanțe de la pârât nu se încadrează în textul de lege evocat.

Potrivit recurentului-pârât, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 11 alin. (2) cu cele ale art. 77 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, rezultă că acțiunea introductivă intră în atribuțiile lichidatorului, astfel că numai judecătorul sindic avea competența de a o soluționa.

A treia critică vizează dispoziția de admitere în principiu a cererii de intervenție accesorie formulată de D., în interesul reclamantei, prin prisma cărei recurentul-pârât a invocat încălcarea dispozițiilor art. 33 C. proc. civ. (la care face trimitere art. 61 C. proc. civ.) de către curtea de apel, apreciindu-se eronat că este îndeplinită cerința unui interes personal și actual, cu referire la diminuarea pasivului debitoarei falite, atâta vreme cât există riscul atragerii răspunderii personale pentru datoriile societății.

Sub acest aspect, recurentul-pârât a susținut că raționamentul instanței de apel este eronat, întrucât în cazul unei eventuale admiteri a cererii de chemare în judecată, numitul D. nu ar înregistra vreun beneficiu și, totodată, nu există vreo șansă de a i se angaja răspunderea pentru datoriile societății.

A mai afirmat că, dacă cererea de intervenție ar fi fost făcută de societatea care era acționară la debitoarea falită și dacă, prin lichidarea patrimoniului debitoarei falite ar mai fi rămas bunuri de transferat la acționari, în condițiile art. 133 din Legea nr. 85/2006, atunci teza instanței de apel ar fi putut fi primită.

Cea de-a patra critică invocată se referă la interpretarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 52 din Legea nr. 85/2006, cu referire la compensarea creanței.

În continuare, autorul căii de atac a arătat că instanța de apel a apreciat că atât timp cât compensarea, din perspectiva legii speciale - reglementată de art. 52 din Legea nr. 85/2006 - nu este posibilă, atunci nu poate opera nici compensarea prevăzută de dreptul comun, în condițiile de la art. 1.617 C. civ., fiind avută în vedere împrejurarea că s-a constatat cu putere de lucru judecat de către instanțele învestite cu procedura insolvenței faptul că datoria debitoarei s-a născut ulterior deschiderii procedurii.

În opinia recurentului-pârât, acest raționament este greșit, deoarece prevederile art. 52 din Legea nr. 85/2006 nu înlătură de la aplicare dispozițiile art. 1.617 C. civ., ci dimpotrivă acest text de lege arată că se aplică regulile compensării legale din dreptul comun, la care face trimitere și art. 149 din Legea nr. 85/2006.

Potrivit autorului căii de atac, încheierea din 11.02.2016, pronunțată în dosarul nr. x/2013 al Tribunalului București, secția a VII-a civilă, ce are ca obiect procedura insolvenței debitoare, prin care s-a stabilit că nu sunt îndeplinite condițiile art. 52 din Legea nr. 85/2006, referitoare la compensarea creanței sale cu cea a debitoarei deținută împotriva sa, nu are autoritate de lucru judecat în prezentul litigiu, din moment ce temeiurile de drept pentru care se solicită compensarea sunt diferite.

În final, a subliniat că noțiunea de putere de lucru judecat nu își găsește temei legal în C. proc. civ., ci numai autoritatea de lucru judecat.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în cuprinsul căruia s-a reținut că recursul declarat nu a fost legal timbrat și că este tardiv declarat.

După întocmirea raportului, la 02.06.2021 intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L, prin lichidator judiciar B.. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Raportul a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că pot depune puncte de vedere la raport.

Intimatul-intervenient D. a depus punct de vedere la raport, solicitând anularea recursului ca netimbrat și, în subsidiar, respingerea lui ca tardiv formulat.

Luând în examinare, cu prioritate, chestiunea legalei învestiri a instanței, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, reține că, potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești sunt supuse taxelor judiciare de timbru.

Conform art. 33 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, taxele judiciare de timbru se datorează și se plătesc anticipat, iar alin. (2) al aceluiași articol stabilește că în măsura în care cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, reclamantului i se pune în vedere, în condițiile art. 200 alin. (2) teza I C. proc. civ., obligația de a timbra cererea în cuantumul stabilit de instanță și de a transmite instanței dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării instanței.

Potrivit art. 486 alin. (2) C. proc. civ., la cererea de recurs se va atașa dovada achitării taxei de timbru, conform legii, iar potrivit alin. (3) al aceluiași articol, cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.

În speță, în etapa regularizării, constatându-se că recursul nu este timbrat, s-a stabilit în sarcina recurentului-pârât obligația achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 39.015 RON, calculată conform art. 24 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2013.

Prin adresa din 05.02.2021, comunicată recurentului-pârât la 09.02.2021, autorului căii de atac i s-a pus în vedere să plătească și să depună la dosar dovada achitării acestei taxe.

Împotriva modului de stabilire a obligației de timbrare nu a fost formulată cerere de reexaminare, conform art. 39 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 și nici cerere de acordare a ajutorului public judiciar, în condițiile O.U.G. nr. 51/2008.

Aspectul referitor la neîndeplinirea obligației de timbrare a recursului a fost semnalat și prin raportul asupra admisibilității acestuia, comunicat recurentului-pârât, acesta rămânând pasiv în executarea obligației sale legale.

Așa fiind, constatând că până la termenul de judecată stabilit pentru examinarea recursului în completul de filtru, 20.10.2021, autorul căii de atac nu s-a conformat obligației de plată a taxei judiciare de timbru, Înalta Curte, dând eficiență dispozițiilor textelor de lege evocate mai sus, în temeiul art. 486 alin. (3), coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., cu aplicarea art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va anula recursul ca netimbrat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurentul-pârât C. împotriva deciziei civile nr. 1321/06.10.2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 octombrie 2021.