ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 438/2023

Ședința publică din data de 1 martie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta Societatea Națională de Transport Gaze Naturale (SNTGN) Transgaz S.A. a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligată pârâta Agenția Națională pentru Resurse Minerale (ANRM) să plătească reclamantei suma de 1.730.584,07 RON reprezentând contravaloarea cheltuielilor efectuate de SNTGN Transgaz S.A. pentru realizarea obiectivului de investiții "Conductă de interconectare a SNT din România cu SNT din Republica Moldova, pe direcția Iași (România) - Ungheni (Moldova)".

Prin sentința nr. 549/C/2018 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2018, s-a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâta Agenția Națională pentru Resurse Minerale, s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Societatea Națională de Transport Gaze Naturale (SNTGN) TRANSGAZ S.A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Resurse Minerale (ANRM) și, în consecință, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 1.730.584,07 RON, reprezentând contravaloare cheltuieli, precum și suma de 20.910,84 RON cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva acestei sentințe, pârâta Agenția Națională pentru Resurse Minerale a declarat apel, solicitând să fie admis și, rejudecând în fond, să se respingă cererea de chemare în judecată, ca netemeinică și nelegală.

Prin decizia nr. 333/2019 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a admis apelul declarat de pârâta Agenția Națională pentru Resurse Minerale împotriva sentinței nr. 549/C/2018 pronunțată de Tribunalul Sibiu, în dosarul nr. x/2018, care a fost schimbată în tot în sensul admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune și s-a respins acțiunea reclamantei Societatea Națională de Transport Gaze Naturale Transgaz S.A. Mediaș, drept prescrisă. A fost obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 10.455,42 RON cheltuieli de judecată în apel.

Prin decizia nr. 125 din 27 ianuarie 2021 pronunțată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins excepția nulității recursului și a admis recursul declarat de recurenta - reclamantă Societatea Națională de Transport Gaze Naturale Transgaz S.A. împotriva Deciziei nr. 333/2019 din 1 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă sub nr. x/2018*.

Prin decizia nr. 37/2022 din 1 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă a fost respinsă excepția nulității apelului; a fost respins apelul declarat de apelanta Agenția Națională pentru Resurse Minerale împotriva sentinței nr. 549/C/2018 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2018, și a fost obligată apelanta Agenția Națională pentru Resurse Minerale să plătească intimatei Societatea Națională de Transport Gaze Naturale "Transgaz" S.A. suma de 10.405,42 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei nr. 37/2022 din 1 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, pârâta Agenția Națională pentru Resurse Minerale a formulat recurs, arătând că, după comunicarea deciziei recurate, va indica și dezvolta motivele de casare.

La 19 septembrie 2022 (plic dosarul de recurs), pârâta Agenția Națională pentru Resurse Minerale a depus motivele de recurs, indicând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

După prezentarea istoricului litigiului, recurenta a susținut, în esență, că instanța de apel a pronunțat o hotărâre definitivă, deși conform art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., coroborat cu prevederile art. 94 pct. 1 lit. k) din același cod, nu sunt supuse recursului "cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști", iar pretențiile din prezenta cauză sunt în sumă de 1.730.584.07 RON, astfel cum a reținut și instanța de apel anterior rejudecarii, hotărârea dată în apel nu este defintivă, fiind dată cu recurs.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, temeiul pretențiilor reclamantei îl reprezintă art. 6, lit. g) din Protocol, care stabilește obligația pârâtei de a plăti serviciile pentru întocmirea proiectului tehnic și decontarea facturilor sau chitanțelor aferente obținerii avizelor sau autorizațiilor necesare obținerii autorizației de construire, însă în conformitate cu art. 5 lit. b). teza a doua din Protocol, contravaloarea cheltuielilor făcute de reclamantă pentru obținerea autorizărilor vor fi recuperate de la instituția pârâtă, numai în cazurile, condițiile și limitele permise prin regulile aplicabile în cadrul programului operațional comun.

Deosebit de acest aspect, toate cheltuielile pretinse a fi efectuate sunt aferente serviciilor limitativ enumerate de art. 6 lit. g) din Protocol; dispozițiile acestui articol nu pot fi extinse și altor cheltuieli și nu pot fi legate de faza ulterioară executării obligațiilor stabilite în sarcina reclamantei.

Suma pretinsă de reclamantă este justificată de cheltuieli efectuate în perioada 2010 - 2014, perioadă în care a fost întocmită documentația și au fost obținute avizele și autorizația de construire, conform art. 6 lit. g) din Protocol, fiind evident că toate aceste cheltuieli sunt anterioare fazei executării lucrărilor și recepției acestora și nu au legătură cu eventualele cheltuieli făcute de reclamantă în faza de recepție, cheltuieli neavute în vedere de dispozițiile art. 6 lit. g) din Protocol.

Așa cum rezultă și din "Situația cheltuielilor pe conducta de interconectare România - Moldova", anexată la cererea de chemare în judecată, ultima operațiune în legătură cu proiectarea, obținerea de avize/acorduri și întocmirea de studii a fost făcută în 22.09.2014, dată de la care au trecut mai mult de 3 ani, deci dreptul de a mai solicita obligarea pârâtei la plata sumei solicitate s-a prescris în luna septembrie 2017, iar cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 16.01.2018.

Mai mult de atât, prin Protocol nu s-a stabilit un termen pentru scadența obligației de plată, or, în lipsa unui asemenea termen, scadența este imediată efectuării cheltuielilor.

De altfel, reclamanta a și avut reprezentarea scadenței plății cel mai târziu la data de 31.07.2014, când, prin adresa nr. x, a solicitat instituției pârâte decontarea cheltuielilor de proiectare și asistență tehnică și a celor pentru avize, acorduri pentru autorizații, aspect reținut și de către instanța de apel în prima fază procesuală. În acea etapă s-a constatat că momentul începerii prescripției dreptului material la acțiune, conform art. 2523 din C. civ., este cel târziu 31.07.2014, când reclamanta a cunoscut nașterea dreptului său și când a solicitat plata creanței și nu poate fi nicidecum data la care s-a întocmit procesul-verbal de remediere a deficiențelor de executare a lucrărilor, faza executării lucrărilor neavând vreo legătură cu prevederile art. 6 lit. g) din Protocol, iar obligațiile prevăzute la art. 5, lit. e) și f) din Protocol nu au generat cheltuieli în sarcina intimatei - reclamante.

Astfel, potrivit art. 2500, 2501 și 2517 din C. civ., dreptul la acțiune al intimatei-reclamante era prescris la data de 12.01.2018, data introducerii cererii de chemare în judecată.

În legătură cu susținerea instanței de fond și apel în sensul că, raportat la încheierea Procesului-verbal din 15.01.2015 cu ocazia remedierii deficiențelor, dreptul la acțiune nu este prescris, recurenta-pârâtă a precizat că nu intimata-reclamantă este cea care a executat lucrările de amplasare a conductei, ci firmele: A., Inspet S.A., B.. C. S.R.L. si D. S.R.L. Reprezentanții intimatei-reclamante au făcut parte din comisia de recepție, având în vedere că aceasta are calitatea de concesionar al sistemului național de transport al gazelor naturale.

Atât instanța de fond, cât și cea de apel nu au făcut delimitare între obligația intimatei-reclamante de întocmire a documentației de proiectare și pentru obținerea acordurilor, avizelor și aprobărilor și obligația corelativă a ANRM de a achita contravaloarea acestora, și obligația acesteia de participare la recepția lucrărilor.

Pe fondul cauzei, recurenta-pârâtă a precizat următoarele:

Conform art. 5 lit. b), teza a doua din Protocol, contravaloarea cheltuielilor făcute de reclamantă pentru obținerea autorizărilor vor fi recuperate de la instituția pârâtă, numai în cazurile, condițiile și limitele permise prin regulile aplicabile în cadrul programului operațional comun. Aceste cheltuieli nu au fost cuprinse în cererea de finanțare, astfel că pârâta nu putea fi obligată să le plătească intimatei-reclamante.

Așa cum rezultă din pct. 7.1.1 din anexa la aplicație sunt exigibile numai costurile făcute anterior încheierii contractului de finanțare, de către Republica Moldova, nu și de către România.

De asemenea, în Protocol nu se prevede că ANRM este obligată să suporte cheltuielile făcute de intimata-reclamantă anterior încheierii Protocolului, respectiv 10.01.2013. Așa cum rezultă din situația plăților efectuate, până la data de 10.03.2013, intimata-reclamantă pretinde că a prestat servicii de întocmire a proiectului tehnic și a plătit contravaloarea avizelor/autorizațiilor și altor asemenea, în sumă de 1.623.880,71 RON (sumă ce include TVA), iar după această dată au fost efectuate plăți în valoare de 106.703,36 RON (sumă ce include TVA).

Astfel, ANRM nu poate fi obligată la plata unor cheltuieli făcute anterior încheierii Protocolului, atâta timp cât această obligație nu a fost prevăzută expres în Protocol.

Deși acest aspect a fost învederat atât în apărările făcute în fond, cât și în apel, nu a fost analizat de către instanțe.

Având în vedere că dreptul a solicita obligarea pârâtei la plata sumei de 1.730.584,07 RON este prescris; conform Protocolului pârâta este obligată să plătească suma pretinsă numai în condițiile programului operațional comun, iar aceste activități nu au fost cuprinse în bugetul de finanțare al proiectului; suma de 1.623.880,71 RON a fost cheltuită de intimata-reclamantă anterior încheierii Protocolului, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și rejudecând, în fond, să se respingă cererea reclamantei, în principal, ca prescrisă, iar, în subsidiar, ca netemeinică și nelegală.

Intimata-reclamantă Societatea Națională de Transport Gaze Naturale (SNTGN) Transgaz S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului ca inadmisibil, respectiv acesta să fie anulat sau - dacă se va trece peste cele două excepții - să fie respins ca neîntemeiat, păstrând ca temeinică și legală decizia recurată.

S-a arătat, în esență, că fiind pronunțată o casare, cu trimitere spre rejudecare în apel, prezentul recurs nu mai poate fi admis, cu consecința casării, astfel încât, în lumina acestui articol, decizia nr. 37/2022 a Curții de Apel Alba Iulia este definitivă și nu mai poate fi atacată pe calea recursului; din perspectiva dispozițiilor art. 497 teza I C. proc. civ. ("Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite, o singură dată în cursul procesului, cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ..."), recursul declarat de către pârâtă este inadmisibil.

Intimata-reclamantă a invocat, prin întâmpinare, și excepția nulității recursului.

În acest sens, cu privire la motivul de nelegalitate constând în neindicarea căii de atac în hotărârea care se atacă, așa cum s-a arătat anterior, a susținut că această hotărâre nu este suspceptibilă de cale de atac, drept pentru care nu se poate reține acest motiv de nelegalitate. De altfel, acest motiv nici nu se află printre motivele enumerate în mod expres și limitativ la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., sens în care s-a solicitat anularea recursului.

Totodată, intimata-reclamantă a susținut că, deși cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.., în dezvoltarea motivelor de casare nu este indicat în ce ar consta lipsa motivării, dar nici nu se arată ce norme din dreptul material ar fi fost încălcate.

Așa fiind, recursul nu se încadrează în nici unul din motivele de nelegalitate prevăzute în mod expres și limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., sens în care se impune anularea lui, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În concluzie, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil sau anularea acestuia, iar pe fond respingerea, ca neîntemeiat.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a arătat următoarele:

Cu privire la excepția inadmisibilității recursului invocată de către intimata-reclamantă, se arată că se impune respingerea acesteia, întrucât, după casarea cu trimitere a deciziei date în apel, hotărârea este supusă acelorași căi de atac.

În ceea ce privește excepția nulității, recurenta-pârâtă arată că, deși a învederat atât în apărările făcute în fond, cât și în apel, că nu poate fi obligată la plata unor cheltuieli făcute anterior încheierii Protocolului perfectat la data de 10.01.2013, atâta timp cât această obligație nu a fost prevăzută expres în Protocol, precum și la plata unor cheltuieli care nu sunt eligibile în cadrul programului operațional comun, așa cum prevede art. 5 lit. b) teza a doua din Protocol, instanțele nu au analizat aceste apărări, soluția fiind dată cu încălcarea normele de drept material cu privire la contracte.

În final, au fost reiterate argumentele dezvoltate în motivarea recursului.

Prelimiar, în ceea ce privește inadmisibilitatea recursului invocată de intimata-reclamantă Societatea Națională de Transport Gaze Naturale (SNTGN) Transgaz S.A. prin întâmpinare, în raport de argumentele arătate în susținerea acesteia, Înalta Curte reține că aceasta nu este o veritabilă excepție, care să aibă în vedere inexistența dreptului părții de a formula calea de atac a recursului.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., excepția nulității recursului, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.:

"cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar conform, art. 486 alin. (3) teza I C. proc. civ.:

"mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e, precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

De asemenea, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ.:

"aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Se constată că recurenta-pârâtă a indicat formal în susținerea recursului atât dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care prevăd că hotărârea poate fi casată când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii, cât și prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Recurenta nu a arătat, în concret, în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textelor de lege indicate, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale textului de lege anterior menționat.

Întinderea controlului judiciar este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, iar simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, la modalitatea în care au fost administrate și analizate probele, precum și succinta relatare a situației de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Este de amintit că instanța de apel ca instanță devolutivă are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor dispuse.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Din expunerea argumentelor evocate de recurentă rezultă cu evidență că s-au readus în discuție chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.

În speță, susținând că dreptul la acțiune al reclamantei era prescris la 12.01.2018, recurenta tinde, în realitate, la o restabilire a situației de fapt, repunând în discuție probele și solicitând instanței de recurs să reconsidere concludența lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală, iar faptul că se invocă anumite dispoziții legale (ex: art. 2500, 2501, 2517 C. civ.), fără să se susțină o minimă argumentație în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză.

Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs, soluționând această cale de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale. Această analiză nu se poate realiza în lipsa indicării și dezvoltării motivelor de nelegalitate prevăzute de dispozițiile menționate, obligație care revine sub sancțiunea nulității, titularului căii de atac promovate.

În considerarea celor ce preced, constatând că prin cererea de recurs nu au fost formulate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și nici nu au fost identificate motive de ordine publică care ar putea fi invocate din oficiu, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 489 alin. (2) din același act normativ, va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU RESURSE MINERALE împotriva deciziei nr. 37/2022 din 1 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU RESURSE MINERALE împotriva deciziei nr. 37/2022 din 1 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 martie 2023.