ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1962/2022

Ședința publică din data de 11 octombrie 2022

Asupra recursurilor de față, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 10 ianuarie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT GAZE NATURALE TRANSGAZ S.A. și STATUL ROMÂN prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea pârâților la plata către reclamantă a sumei de 908.001,3 RON, precum și la plata dobânzii legale calculate la această sumă începând cu data notificării adresate de reclamantă pârâtei Transgaz, până la momentul plății efective; cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 537 C. civ., art. 580 alin. (2) C. civ., art. 598 C. civ., art. 1165 C. civ., art. 1345-1348 C. civ., art. 1523 C. civ., art. 3 alin. (2) raportat la pct. 17 din Anexa 1 din Legea nr. 213/1998, art. 1 din protocolul 1 la C.A.D.O.L.F.

Prin cererea precizatoare înregistrată la data de 14.02.2017, reclamanta a arătat că dobânda legală solicitată este în cuantum de 35.972 RON.

Prin întâmpinare, pârâta Societatea Națională de Transport Gaze Naturale TRANSGAZ S.A. a invocat excepția de necompetență teritorială a Tribunalului București în temeiul dispozițiilor art. 286 din O.U.G. nr. 34/2006 și excepția lipsei calității procesuale pasive. Totodată, pârâta a invocat excepția autorității de lucru judecat raportat la încheierea nr. 241/C/13.03.2015 pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosarul nr. x/2015.

Prin întâmpinare, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a invocat excepția inadmisibilității acțiunii de drept comun, excepția lipsei calității sale procesuale pasive și excepția lipsei calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor Publice pentru Statul Român în acest litigiu.

La termenul de judecată din 21 iunie 2017, reclamanta a completat cererea de chemare în judecată, solicitând introducerea în cauză și a pârâtului Ministerul Economiei, în temeiul dispozițiilor art. 102 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 123/2012.

Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Economiei a invocat excepția de necompetență teritorială a Tribunalului București, în temeiul dispozițiilor art. 286 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006 și excepția lipsei calității procesuale pasive.

Prin sentința civilă nr. 4093/2017 din 8 noiembrie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția de necompetență teritorială, invocată prin întâmpinări atât de Societatea Națională de Transport Gaze Naturale TRANSGAZ S.A., cât și de pârâtul Ministerul Economiei. Pe cale de consecință, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 12 ianuarie 2018.

Prin sentința nr. 206/2018 din 13 martie 2018, Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepțiile de necompetență funcțională și teritorială invocate din oficiu și, în consecință, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a Civilă. Totodată, constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Prin decizia nr. 2580 din 14 iunie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă. În pronunțarea regulatorului de competență, Înalta Curte a reținut, în esență, că acțiunea nu derivă dintr-un raport de drept administrativ și nici dintr-un contract de achiziții publice, ci din dreptul de proprietate al reclamantei asupra unor materiale de izolare care au fost încorporate într-o lucrare, fără ca reclamantei să i se achite contravaloarea acestor materiale.

La termenul din 19 septembrie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a pus în discuție excepția autorității de lucru judecat și a respins-o ca neîntemeiată. Totodată, instanța a constatat că reclamanta este decăzută din administrarea probei cu interogatoriul pârâtei Transgaz S.A.

Prin sentința civilă nr. 3125/2018 din 17 octombrie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale a Statului Român și a respins acțiunea, ca nefondată.

Împotriva sentinței civile nr. 3125/2018 din 17 octombrie 2018 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanta A. S.R.L. a declarat apel, solicitând schimbarea în parte a hotărârii apelate și, pe cale de consecință, obligarea pârâților la plata către reclamantă a sumei de 908.001,30 RON, precum și la plata dobânzii legale calculate la această sumă începând cu data notificării adresate de reclamantă Transgaz, până la momentul plății efective.

Totodată, împotriva sentinței mai sus amintite, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat apel incident, solicitând modificarea în parte a sentinței apelate în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

La termenul din 8 noiembrie 2019, intimatul Ministerul Economiei a solicitat scoaterea sa din cauză ca urmare a intrării în vigoare la data de 06.11.2019 a O.U.G. nr. 68/2019 și introducerea în calitate de parte intimată a Secretariatului General al Guvernului, persoană juridică ce a preluat toate litigiile Ministerului Economiei potrivit dispozițiilor art. 12 alin. (1) din actul normativ anterior menționat. De asemenea, a mai învederat că, prin același act normativ (O.U.G. nr. 68/2019) a fost înființat Ministerul Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri, fiind desființat Ministerul Economiei.

La același termen (8 noiembrie 2019), Curtea a luat act că, potrivit O.U.G. nr. 68/2019 a intervenit subrogarea ope legis, respectiv, transmisiunea legală a calității procesuale pasive de la Ministerul Economiei, care a fost desființat prin această ordonanță, la Secretariatul General al Guvernului, sens în care a dispus citarea acestuia, în calitate de intimat, pentru următorul termen de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1159A/2020 din 25 septembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins, ca nefondat, atât apelul principal declarat de reclamanta A. S.R.L., cât și apelul incident declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Împotriva deciziei civile nr. 1159A/2020 din 25 septembrie 2020, reclamanta A. S.R.L. a formulat recurs, prin care, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea în parte a deciziei recurate, anume, în privința apelului principal, modificarea în parte a hotărârii apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată și obligării pârâților la plata sumei de 908.001,30 RON, precum și la plata dobânzii legale calculate la această sumă începând cu data notificării adresate Transgaz și până la momentul plății efective.

În argumentarea motivului de nelegalitate invocat (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), recurenta a susținut că decizia recurată este pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material invocate în acțiune, norme care, în opinia recurentei, se corelează cu dreptul la un bun prevăzut de art. 1 din Protocolul 1 la CADOLF.

Recurenta subliniază că situația juridică creată este una complexă, în care cel mai simplu este să se aplice ad litteram dispozițiile naționale (C. civ.) și, astfel, societatea TRANSGAZ (organism statal în sensul art. 33 din CADOLF, prin prisma capitalului social), să fie scutită a mai achita sumele necesare către persoana care a furnizat materiale de aproximativ un milion RON, în cadrul unui proiect finanțat parțial de Comisia Europeană.

Mai arată că a scos în evidență situația faptică (neechivocă), din care rezultă inclusiv modalitatea în care TRANSGAZ a sfârșit prin a beneficia de materialele proprietatea recurentei-reclamante, fără a le mai achita, cu toate că își asumase această obligație în cadrul unei înțelegeri tripartite, înțelegere care a și stat la baza deciziei recurentei de a pune materialele de izolație la dispoziția proiectului (și nu atât la dispoziția Asocierii conduse inițial de B.).

Recurenta subliniază că, deși a invocat necesitatea aplicării prioritare a normelor europene (art. 1 din Protocolul 1 la CADOLF), instanța de apel a apreciat că autoarea recursului nu este titulara unui bun în sensul CADOLF, pe motiv că materialele de izolație erau deja ieșite din patrimoniul său din momentul în care au fost predate fizic Asocierii, respectiv TRANSGAZ.

În combaterea celor reținute de instanța de apel, recurenta arată că proprietatea sa nu a încetat, iar bunul său este reprezentat și de valoarea patrimonială a bunurilor respective, în cuantumul pretins prin acțiune.

Mai arată că instanțele nu au abordat juridic întregul material argumentativ prin care a susținut incidența prioritară a Tratatelor la care România este parte și a principiilor generale aplicabile, raportat la situația concretă dovedită în speță, care a condus la încălcarea de către însuși Statul Român a dreptului său la un bun prin: anularea nelegală a unei proceduri de licitație publică; crearea permanent a convingerii recurentei că plata se va efectua, prin aceea că i-a fost solicitat să livreze materialele pentru protecția mecanică suplimentară cât mai repede și în lipsa altor garanții; neachitarea contravalorii acestor materiale în condițiile în care a fost utilizată protecția mecanică suplimentară și, mai mult, asumarea de către TRANSGAZ a plății acesteia către un operator economic neîndreptățit la această plată, exclusiv prin prisma faptului că serviciile de izolare mecanică au fost inserate în obiectul noului contract de achiziție publică în urma reluării procedurii după anulare, deși aceste servicii erau efectuate.

În altă ordine de idei, recurenta arată faptul că a probat calitatea de proprietar în baza facturii fiscale nr. x/31.07.2014 și a procesului-verbal de recepție încheiat cu B., valoarea de refacturare fiind de 790.266,61 RON, plata către B. realizându-se prin compensare cu prețul materialelor de izolație pe care recurenta susține că le-a furnizat către B..

Ca atare, afirmă că dreptul de proprietate a fost restrămutat în patrimoniul său, fiind aplicabile, în egală măsură, dispozițiile art. 1674 C. civ.

Prin urmare, recurenta susține că a justificat incidența accesiunii imobiliare și dreptul său la despăgubire în temeiul art. 580 alin. (2) de către proprietarul conductei, Statul Român.

Mai arată că, în încercarea de a face instanțele naționale să înțeleagă și să aplice prioritar CADOLF, în apel, a arătat, cu caracter subsidiar, faptul că a reintrat în proprietatea bunurilor în baza rezoluțiunii contractului încheiat cu societatea B..

În acest sens, recurenta susține că dispozițiile C. civ. (art. 1552, art. 1674 și art. 578 alin. (2) au fost aplicate încă o dată rigid și fără a se ține seama de dispozițiile art. 3 și 4 din același C. civ., care statuează necesitatea interpretării și aplicării legii în concordanță cu Constituția, cu celelalte Tratate la care România este parte iar, dacă există neconcordanțe, să se acorde prioritate acestor Tratate.

În continuare, recurenta susține că art. 1552 C. civ. nu atrage interpretarea dată de instanța de apel, rezoluțiunea putând fi dispusă și în lipsa notificării, care nu se impune cu caracter obligatoriu dacă părțile nu au convenit în acest sens, ceea ce este cazul în speță.

De asemenea, consideră că interpretarea rigidă a art. 1674 și a art. 578 alin. (2) C. civ. ar trebui cenzurată prin raportare la art. 3 și 4 C. civ.

În plus, arată că o astfel de interpretare (bazată pe principiul transmiterii automate a proprietății de la vânzător la cumpărător din momentul încheierii contractului, indiferent de predarea bunului sau plata prețului) ar face inaplicabilă instituția juridică a accesiunii imobiliare, fundamentul juridic principal din acțiune. Tocmai de aceea consideră că, în cazul accesiunii imobiliare, subzistă excepția prevăzută la art. 1674 C. civ., anume un caz prevăzut de lege - art. 580 C. civ.

În altă ordine de idei, recurenta arată că art. 578 alin. (2) C. civ., invocat de Curtea de Apel, statuează dreptul de proprietate asupra lucrării rezultate, însă, în opinia recurentei, aceasta nu anihilează aplicabilitatea art. 580 C. civ., dimpotrivă.

Mai arată că legiuitorul a recunoscut nașterea unui drept de creanță în patrimoniul "fostului" proprietar al bunurilor mobile, astfel încât, în opinia sa, discuția pe tema momentului la care bunurile mobile nu ar mai fi în patrimoniul de drept al celui care le-a transmis spre a fi încorporate este incorect așezată. Dacă ar fi așa, ar însemna ca instituția juridică a accesiunii să nu fie niciodată aplicabilă.

De asemenea, recurenta susține că instanța de apel a aplicat principiul îmbogățirii fără justă cauză (art. 1345 și următoarele C. civ.), scoțând din contextul factual și juridic necesitatea apărării prin mijloace juridice adecvate a dreptului său la un bun - fie real, fie de creanță și, deci, aplicarea prioritară a art. 1 din Protocolul 1 CADOLF.

În acest sens, afirmă că, atât Tribunalul, cât și Curtea de Apel au reținut neîntrunirea caracterului subsidiar, observând implicit întrunirea celorlalte condiții: micșorarea fără cauză legitimă a patrimoniului recurentei, respectiv mărirea fără cauză legitimă a patrimoniului Statului, legătura de cauzalitate.

Consideră că, dacă ambele instanțe de fond ar fi avut în vedere dispozițiile legale solicitate în mod expres a fi aplicate, prin raportare la contextul faptic al cauzei, respectiv, dispozițiile prioritare ale CADOLF și principiile fundamentale ale dreptului, ar fi putut da eficiență cel puțin principiului îmbogățirii fără justă cauză, întrucât, în opinia recurentei, caracterul subsidiar al acțiunii de in rem verso subzista sub condiția ca alt mijloc juridic prioritar, care să facă inadmisibilă acțiunea în îmbogățire fără justă cauză, să fie nu doar posibil din punct de vedere juridic, ci și efectiv din perspectiva șanselor de recuperare și înlăturare a stării patrimoniului (reducerea fără cauză legitimă).

Or, în opinia recurentei, acțiunea judiciară "propusă" de Tribunal și de Curte (împotriva B.) nu era nici juridic posibilă. Mai arată că, și dacă ar ignora acest raport juridic, o astfel de acțiune nu era efectivă prin prisma faptului că, pe de o parte, B. era deja societate în insolvență indusă tocmai de TRANSGAZ și, pe de altă parte, B. a acționat în termen pentru a recupera suma respectivă de la TRANGAZ care, deși era în culpă evidentă pentru toate aspectele arătate, a refuzat până și primirea facturii.

Prin urmare, recurenta apreciază că se impune soluția de admitere a pretențiilor sale, inclusiv în considerarea altor temeiuri de drept, inclusiv prin raportare la aplicarea prioritară a Tratatelor la care România este parte (art. 4 C. civ., art. 11, 20 și 148 Constituție și art. 1 Protocolul 1 CADOLF) și la principiile generale aplicabile (art. 1 C. civ.).

Reiterând faptul că este titulara unui drept de proprietate, care a fost încălcat de însuși Statul Român prin entități ce pot fi calificate ca organisme statale (art. 33 CADOLF) în urma unor acțiuni nelegale (amintite mai sus), recurenta susține că principiile generale aplicabile impun obligația Statului de a apăra dreptul de proprietate al unei persoane (inclusiv al unei persoane juridice) iar, potrivit art. 1 din protocolul 1 la CADOLF, arată că subzistă însăși obligația pozitivă a Statului ca, prin organele acestuia, inclusiv cele judiciare, să impună respectarea în mod efectiv a exercițiului dreptului de proprietate.

În acest context creat, consideră că este de domeniul evidenței ingerința în dreptul său de proprietate, nelegalitatea acestei ingerințe și, totodată, neurmărirea interesului public care ar fi putut fi atins prin admiterea pretențiilor sale care, astfel, ar fi dus la eliminarea unor posibile sancțiuni financiare importante în cadrul proiectului C. finanțat aproape exclusiv cu fonduri europene.

În schimb, prin neacceptarea pretențiilor recurentei (aflată deja, conform propriilor susțineri, în pragul falimentului, tocmai datorită acestei situații), autoarea prezentului demers judiciar arată că va fi nevoită să sesizeze forurile din cadrul UE abilitate cu supravegherea utilizării acestor fonduri europene pentru a verifica neregularitățile numeroase comise în cadrul procedurilor de achiziție publică pentru lucrările la proiectul C. de către partea română, sesizare care s-ar putea finaliza prin aplicarea unor corecții de zeci de milioane de euro.

La 5 ianuarie 2021, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat, în termen legal, întâmpinare (în cadrul căreia a fost formulat și recurs incident) prin care a solicitat să se constate legalitatea hotărârii pronunțate de instanța de apel atât în ceea ce privește respingerea acțiunii în raport de temeiul de drept reprezentat de art. 580 alin. (2) C. civ., cât și față de dispozițiile art. 1345-1348 C. civ.

La 10 ianuarie 2021, intimata TRANSGAZ S.A. a formulat, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat constatarea nulității recursului, arătând că recurenta a reluat întreaga situație de fapt prezentată în fața instanțelor de fond și de apel și nu a indicat nici un motiv de casare din cele limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin recursul incident formulat împotriva aceleiași decizii civile, intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat instanței de control judiciar, condiționat de admiterea recursului principal, modificarea în parte a hotărârii apelate, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor.

În ceea ce privește soluția asupra excepției lipsei calității procesuale pasive, recurentul arată că, pe de o parte, instanța de apel a reținut faptul că Statul Român prin Ministerul Finanțelor are calitate procesuală pasivă în cauză raportat la faptul că Statul Român are, în temeiul art. 3 alin. (2) pct. 17 din Anexa 1 la Legea nr. 213/1998, calitatea de proprietar al bunurilor (conducte de transport al țițeiului, al produselor petroliere și al gazelor naturale) căruia îi revine obligația de despăgubire conform art. 580 alin. (2) din C. civ. în situația în care prevederile legale referitoare la accesiunea artificială sunt îndeplinite.

În continuare, arată că înțelege să critice soluția instanței asupra apelului incident pentru nelegalitate în considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Detaliind, susține că dispozițiile art. 223-224 din C. civ. au fost aplicate greșit, în condițiile în care, în speță, este incidentă ipoteza prevăzută de teza a doua a art. 223 alin. (1):

"în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi și obligații, statul participă prin Ministerul Finanțelor, afară de cazul în care legea stabilește un alt organ în acest sens", iar potrivit art. 224 alin. (1), "Dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligațiile organelor, autorităților și instituțiilor publice care sunt persoane juridice și niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligațiile statului."

Recurentul susține că, din punct de vedere tehnico-juridic, nu se poate tranșa problema legitimității procesuale pasive fără verificarea, de către instanța de judecată, a existenței unei identități între persoana pârâtului și cel care este subiect pasiv al raportului juridic dedus judecății, altfel spus, cu titularul obligației deduse judecății.

Mai arată că soluția pronunțată de instanța de apel asupra acestei excepții nu a ținut seamă de faptul că, față de drepturile afirmate în cauză, individualizarea obligațiilor corelative exclude Statul Român prin Ministerul Finanțelor ca subiect al raportului juridic pentru petitul ce expune pretenții inerente raporturilor juridice între reclamantă și pârâta Societatea Națională de Transport Gaze Naturale TRANSGAZ S.A. pe de o parte, iar, pe de altă parte, între reclamantă și Asociația formată din B., D. S.A., E. S.R.L., F..

Evocând prevederile art. 100 pct. 33 din Legea nr. 123/2012, prin care este definită conducta de transport, pct. 83 al art. 100 din Legea nr. 123/2012 prin care este definit sistemul de transport, dar și dispozițiile art. 125 alin. (1) din același act normativ, recurentul menționează că lucrările ocazionate de dezvoltarea, reabilitarea, modernizarea, exploatarea și întreținerea obiectivelor/sistemelor de transport al gazelor naturale sunt lucrări de utilitate publică.

De asemenea, a mai evocat art. 101 din Legea nr. 123/2012, art. 102 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 123/2012, Anexa 3 pct. 4 poziția 2 la H.G. nr. 27/2017 privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei, art. 11 alin. (6) și 10 din O.U.G. nr. 68/2019, H.G. nr. 668/2002 prin care a fost aprobat acordul de concesiune a conductelor magistrale, instalațiilor, echipamentelor și dotărilor aferente Sistemului național de transport al gazelor naturale, încheiat între Agenția Națională pentru Resurse Minerale și Societatea Națională de Transport Gaze Naturale "Transgaz" S.A. Mediaș.

Pe de altă parte, recurentul arată că Societatea Națională de Transport Gaze Naturale "Transgaz" S.A. Mediaș este beneficiarul final al lucrării ce face obiectul proiectului "Traversarea/subtraversarea Dunării în vederea interconectării sistemelor de transport gaze naturale din România și Bulgaria, întrucât aceasta deține în regim de concesiune conductele magistrale, instalațiile, echipamentele și dotările aferente Sistemului național de transport al gazelor naturale, în temeiul H.G. nr. 668/2002.

În plus, afirmă că, din cuprinsul acțiunii introductive și a motivelor de apel, nu rezultă care este fapta imputabilă Statului Român prin Ministerul Finanțelor și cu atât mai puțin vătămarea produsă reclamantei de această entitate.

În acest sens, arată că, în urma licitației pentru atribuirea proiectului "Traversarea/subtraversarea Dunării în vederea interconectării sistemelor de transport gaze naturale din România și Bulgaria, organizată de intimata-pârâtă Societatea Națională de Transport Gaze Naturale TRANSGAZ S.A., a fost desemnată drept câștigător al licitației Asociația formată din B., D. S.A., E. S.R.L., F..

Mai arată că, între Asociația câștigătoare a licitației și apelanta reclamantă au intervenit o serie de înțelegeri pentru stabilirea unei oferte comerciale având ca obiect materialele necesare în vederea realizării obiectivului proiectului antemenționat, respectiv protecția mecanică suplimentară a conductelor preizolate cu polietilenă.

În acest context, solicită să se constate că Ministerul Finanțelor, atât în nume propriu, cât și ca reprezentant al Statului Român nu are calitate de parte contractantă în contractele/înțelegerile menționate mai sus și, potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita, și nici dăuna unui terț.

Astfel, recurentul susține că Statul Român, în calitatea sa de subiect de drept, nu a participat în nume propriu la încheierea contractelor/înțelegerilor dintre reclamantă și Asociația mai sus amintită, astfel încât, angajarea răspunderii civile contractuale nu poate fi antrenată față de Statul Român prin Ministerul Finanțelor întrucât, nefiind parte în contract, nu există raport de cauzalitate între faptele sale și prejudiciul cauzat reclamantei.

Conchide în sensul că, în speță, dacă există vreo culpă în neexecutarea clauzelor contractuale, aceasta în nici un caz nu poate fi imputată Ministerului Finanțelor ca reprezentant al Statului Român.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor.

Constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 21 februarie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă a dispus comunicarea raportului, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Față de raportul comunicat, părțile nu au formulat în scris puncte de vedere.

Prin încheierea completului de filtru din 7 iunie 2022, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului principal, invocată prin întâmpinare de intimata Societatea Națională de Transport Gaze Naturale "TRANSGAZ" S.A. și a admis în principiu recursul principal declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. și recursul incident declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei civile nr. 1159A/2020 din 25 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, stabilind termen de judecată la data de 11 octombrie 2022, ora 10:00, în vederea soluționării recursurilor în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Procedând la analiza criticilor aferente motivelor de nelegalitate invocate, în ordinea în care acestea au fost dezvoltate, se reține că, în esență, prin demersul său judiciar, recurenta urmărește recuperarea contravalorii unor materiale furnizate unei Asocieri care, la rândul său, a încheiat un contract de lucrări cu autoritatea contractantă TRANSGAZ S.A.

Având în vedere că lucrarea care a făcut obiectul contractului nr. x/2012, încheiat între Asocierea desemnată câștigătoare și autoritatea contractantă TRANSGAZ S.A., a fost executată și cu materialele recurentei, aceasta a pretins contravaloarea respectivelor materiale atât de la S.N.T.G.N. TRANSGAZ S.A. care a organizat procedura de achiziție a respectivei lucrări, în calitate de autoritate contractantă, cât și de la Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de proprietar al bunurilor imobile asupra cărora s-a executat respectiva lucrare, în virtutea accesiunii imobiliare și a dreptului său la despăgubire conferit de art. 580 alin. (2) C. civ., invocând instituția îmbogățirii fără justă cauză.

Fără a nega dreptul de creanță constând în contravaloarea materialelor, Înalta Curte constată că recurenta nu poate pretinde contravaloarea respectivelor materiale direct de la beneficiarul final, în condițiile în care aceasta a livrat materialele necesare protecției mecanice suplimentare în baza comenzii lansate de societatea B., iar angajamentele de plată urmau a fi onorate de societățile B., respectiv D.. În plus, pentru a invoca dreptul de creanță asupra contravalorii materialelor, recurenta trebuia să facă dovada că, la data la care materialele au fost încorporate în lucrare, mai avea calitatea de proprietar al acestora.

Mai mult decât atât, nu poate fi primită susținerea recurentei potrivit căreia a reintrat în proprietatea bunurilor (materialelor furnizate) în baza rezoluțiunii contractului încheiat cu antreprenorul lucrării/societatea B., ca urmare a neplății prețului.

Având în vedere că instanța de apel a analizat efectele rezoluțiunii convenționale chiar și în condițiile în care ar fi existat notificare scrisă, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a statuat că "rezoluțiunea convențională adusă în discuție de apelanta-reclamantă nu putea avea consecința pretinsă de această parte (întoarcerea materialelor în patrimoniul său/redobândirea calității sale de proprietar al materialelor)."

Astfel, ca urmare a desființării retroactive a contractului conform art. 1554 alin. (1) teza a doua din C. civ., se pune problema repunerii părților în situația anterioară momentului încheierii contractului. Însă, pentru precizarea modalităților concrete de restituire a prestațiilor între părți, precum și pentru determinarea efectelor restituirii către terți, este necesară analiza aplicării dispozițiilor Titlului VIII (Restituirea prestațiilor) - art. 1635-1649 din C. civ.

Potrivit art. 1635 alin. (1) din C. civ., "Restituirea prestațiilor are loc ori de câte ori cineva este ținut, în virtutea legii, să înapoieze bunurile primite fără drept ori din eroare sau în temeiul unui act juridic desființat ulterior cu efect retroactiv ori ale cărui obligații au devenit imposibil de executat din cauza unui eveniment de forță majoră, a unui caz fortuit ori a unui alt eveniment asimilat acestora."

În speță, însă, în considerarea dispozițiilor art. 1640 alin. (1) din C. civ. "dacă restituirea nu poate avea loc în natură din cauza imposibilității sau a unui impediment serios ori dacă restituirea privește prestarea unor servicii deja efectuate, restituirea se face prin echivalent".

Cum, în cazul de față, restituirea nu ar fi putut avea loc în natură, aceasta nu se putea realiza decât prin echivalent, însă, chiar și așa, o cerere de restituire a prestațiilor nu putea fi îndreptată decât împotriva societății căreia recurenta îi furnizase materialele care au fost încorporate în lucrare, ca urmare a pretinsei rezoluțiuni convenționale, și nu direct împotriva terțului dobânditor.

Însă, acțiunea care a stat la baza litigiului pendinte, nu este o acțiune în restituirea prestațiilor ca urmare a rezoluțiunii, acțiune care putea fi exercitată și împotriva terțului dobânditor, în condițiile art. 1648 alin. (1) din C. civ., ci recurenta a invocat dreptul la despăgubiri direct în temeiul art. 580 alin. (2) C. civ., potrivit căruia proprietarul materialelor are dreptul la contravaloarea acestora.

În cadrul acestei acțiuni, recurenta se legitimează ca proprietar al materialelor ca efect al rezoluțiunii convenționale pe care a adus-o în discuție doar ca argument în susținerea calității de proprietar al materialelor furnizate și încorporate în lucrare, invocând cu caracter retroactiv efectul desființării înțelegerii/contractului de furnizare materiale, susținând, așadar, că dreptul său de proprietate nu a încetat.

Însă, așa cum s-a arătat mai sus, urmând raționamentul juridic al recurentei, ca urmare a rezoluțiunii convenționale, pretenția formulată trebuia îndreptată împotriva societății care se angajase la plata contravalorii materialelor, chiar dacă aceasta, la rândul său, pentru a-și onora obligația de a achita contravaloarea respectivelor materiale, trebuia să primească banii de la terțul beneficiar.

Considerentele mai sus amintite, dar și cele reținute de instanța de apel vin, totodată, și în susținerea respingerii celeilalte critici, prin care autoarea prezentului demers judiciar arată că ambele instanțe de fond ar fi putut da eficiență cel puțin principiului îmbogățirii fără justă cauză, întrucât, în accepțiunea sa, caracterul subsidiar al acțiunii de in rem verso subzista cu condiția ca alt mijloc juridic prioritar să fie nu doar posibil din punct de vedere juridic, ci și efectiv, din perspectiva șanselor de recuperare a contravalorii materialelor furnizate, având în vedere că societatea B. era deja o societate în insolvență.

Contrar susținerilor recurentei, condiția specifică de exercitare a acțiunii întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză constă în inexistența unei alte acțiuni pentru a obține repararea pierderii suferite (caracterul subsidiar al "actio de in rem verso"), ce presupune absența, în sens obiectiv, a oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite, iar nu faptul că acest mijloc a devenit ineficient ca urmare a neexercitării acțiunii prevăzute de lege de către titularul dreptului.

Așa fiind, nici critica cu privire la încălcarea art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la C.A.D.O.L.F. (Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale) nu poate fi reținută, atâta timp cât, așa cum a arătat și instanța de apel, legislația națională oferă reclamantului posibilitatea de a beneficia de alte măsuri reparatorii pentru recuperarea contravalorii materialelor furnizate/neachitate.

Având în vedere că, prin recursul formulat, autorul prezentului demers judiciar a susținut lipsa calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor, pentru început, se cuvin a fi amintite scurte considerații de ordin teoretic.

Printre condițiile de exercitare a acțiunii civile, enumerate de art. 32 C. proc. civ., se numără și calitatea procesuală, care, potrivit art. 36 C. proc. civ., rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului litigios, astfel cum acesta este dedus judecății.

Sarcina justificării calității procesuale atât active, cât și pasive, aparține reclamantului, care, în cadrul cererii de chemare în judecată, va trebui să expună împrejurările de fapt sau de drept din care rezultă îndreptățirea sa de a-l acționa în judecată pe pârât.

În general, are calitate procesuală pasivă în procesul civil acel subiect de drept împotriva căruia reclamantul tinde a-și valorifica pretenția dedusă judecății, adică subiectul pasiv din raportul juridic de drept material afirmat de către reclamant, cu mențiunea că, potrivit art. 36 teza a II-a C. proc. civ., în stabilirea calității procesuale, este exclusă analiza chestiunilor de fond care presupun verificări ale existenței sau inexistenței drepturilor și a obligațiilor afirmate.

Analizând actele dosarului, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă A. S.R.L. a pretins că este proprietar al materialelor și că proprietarul conductei este obligat la plata contravalorii materialelor cu care a fost realizat bunul imobil proprietatea acestuia. Totodată, așa cum a arătat însăși recurenta-reclamantă, aceasta a înțeles să cheme în judecată toți cei trei pârâți dată fiind relativa incertitudine cu privire la calitatea de proprietar al conductei la care s-au încorporat materialele furnizate de aceasta.

Prin urmare, în mod corect instanța de apel a statuat că, în prezenta pricină, are calitate procesuală pasivă persoana care, fie în temeiul art. 580 alin. (2) C. civ., fie în temeiul art. 1345-1348 C. civ. (temeiurile în drept ale cererii de chemare în judecată), are obligația de a plăti contravaloarea materialelor folosite pentru izolarea conductei a cărei edificare a făcut obiectul contractului nr. x/2012.

În concluzie, având în vedere că nu a putut fi reținută incidența niciunui motiv de casare, în temeiul art. 496 C. proc. civ., statuând asupra caracterului nefondat al recursurilor, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, atât recursul principal declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1159A/2020 din 25 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, cât și recursul incident declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva aceleiași decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul principal declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1159A/2020 din 25 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul incident declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 octombrie 2022.