ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 382/2023

Ședința publică din data de 28 februarie 2023

Asupra căii de atac formulate, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

S-au solicitat cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 193/2000, C. civ., dispozițiile O.U.G. nr. 21/1992 și ale O.U.G. nr. 174/2008.

Prin încheierea din 12 iunie 2017 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj s-a dispus disjungerea cererilor formulate, în funcție de contracte și titularii acestora,J. și K. păstrându-și calitatea de reclamanți în dosarul nr. x/2017.

Prin încheierea din 16 octombrie 2017 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a S. S.R.L. și a respins cererea formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Prin sentința civilă nr. 104 din 29 ianuarie 2018 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj s-a admis cererea formulată de reclamanții J. și K., în contradictoriu cu pârâta R. S.A., în calitate de succesoare a T. S.A.

S-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzelor cuprinse în art. 4.1, art. 4.2 și art. 4.3 din condițiile generale ale convenției de credit nr. x/1 octombrie 2007, în măsura în care îi obligă pe reclamanți să suporte variațiile, pozitive sau negative, ale cursului de schimb al B.N.R. aplicabil CHF/RON la data încheierii convenției de credit: 1 CHF = 2,0160 RON.

S-a dispus că, în urma eliminării clauzei parțial abuzive, nule absolut, art. 4.1, art. 4.2 și art. 4.3 din condițiile generale ale convenției de credit nr. x/1 octombrie 2007 vor avea următorul conținut:

"4.1. Orice plată efectuată în baza convenției se va face în moneda creditului, cu excepția cazurilor menționate expres în condițiile speciale. Plățile vor fi efectuate conform "scadențarului" (listei plăților pentru rambursarea creditului, a dobânzii și altor costuri) - ce constituie anexă la prezentul contract, modificat conform următoarei formule de calcul: suma de rambursat în CHF conform scadențarului X 2,0160/rata de schimb RON/CHF stabilită de B.N.R. pentru data scadenței.

4.2. Împrumutatul autorizează banca să efectueze plata sumelor datorate (rate/anuități/dobânzi/comisioane/alte costuri) în baza convenției, prin debitare automată la scadențe a contului curent corespunzător monedei creditului, pe care este obligat să îl alimenteze cu sumele datorate. Banca va utiliza, pentru debitările respective în CHF, aceeași formulă de calcul, arătată la art. 4.1.

4.3. Dacă împrumutatul nu are în conturi sume suficiente în moneda creditului, banca are dreptul, dar nu și obligația de a efectua, dacă este cazul, schimbul valutar în numele și pentru împrumutat, utilizând formula arătată mai sus la art. 4.1 pentru a determina suma în CHF datorată de reclamanți, completând documentele aferente schimbului valutar, în scopul stingerii obligațiilor de plată scadente, fiind autorizată în acest sens prin efectul prezentei convenții; banca poate debita cu suma în CHF datorată de reclamanți conform formulei arătate mai sus la art. 4.1 orice cont al împrumutatului de disponibilități sau de depozit (chiar neajuns la termen), în scopul menționat anterior. Eventualele diferențe de curs valutar sunt și vor fi suportate de împrumutat."

A fost obligată pârâta R. S.A., în calitate de succesoare a T. S.A., să restituie reclamanților toate sumele de bani percepute în plus față de sumele care trebuiau plătite în perioada cuprinsă între data încheierii convenției de credit nr. x/1 octombrie 2007 și data rămânerii executorii a hotărârii.

S-a dispus ca sumele care trebuiau plătite de reclamanți să fie calculate conform formulei arătate la art. 4.1, astfel cum a fost modificat prin hotărâre.

S-a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamanților având ca obiect obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia nr. 23/2022 din 18 ianuarie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă s-a admis apelul pârâtei R. S.A. și, fiind schimbată în tot sentința apelată, s-a respins cererea de chemare în judecată.

Au fost obligați intimații, în solidar, la plata către apelantă a sumei de 12.630,71 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel și fond parțiale.

În susținerea recursului, s-a invocat faptul că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 193/2000 și că instanța de apel, în mod greșit, a constatat că dispozițiile art. 1.578 C. civ. se aplică cu prioritate față de normele Legii nr. 193/2000, cu motivarea că o normă supletivă din dreptul național este exceptată din domeniul de aplicare a Legii nr. 193/2000.

Recurenții au precizat că instanța are obligația de a analiza eventualul caracter abuziv al unei clauze chiar și atunci când aceasta vizează obiectul principal sau prețul unui contract.

S-a mai arătat că, în temeiul legislației privind protecția consumatorilor, instanța este obligată să analizeze, din oficiu, clauzele contestate sub aspectul eventualului caracter abuziv. Prin cererea de chemare în judecată, s-a solicitat constatarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, prin urmare instanța de apel trebuia să analizeze clauzele contractuale prin prisma dispozițiilor acestei legi.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 22 mai 2022 intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 4 octombrie 2022, constatându-se îndeplinite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Părțile nu au formulat puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din data de 17 ianuarie 2023 Înalta Curte a admis în principiu recursul, stabilind termen de judecată în ședință publică la data de 28 februarie 2023.

Recurenții și-au întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenții critică raționamentul instanței de apel privitor la excluderea de la analiza caracterului abuziv a clauzei de risc valutar inserate la art. 4.1 din contractul nr. x/01.10.2007, fundamentat pe ideea că această clauză transpune o normă supletivă din dreptul național, respectiv art. 1578 C. civ. de la 1864.

Astfel, în aprecierea recurenților, analizând dispozițiile art. 1578 C. civ. de la 1864, instanța de apel în mod greșit a înțeles să le aplice cu prioritate, în detrimentul prevederilor imperative ale Legii nr. 193/2000.

Se invocă și faptul că obligația de a analiza eventualul caracter abuziv al unei clauze subzistă inclusiv atunci când aceasta vizează obiectul principal sau prețul unui contract.

De asemenea, recurenții susțin regula analizei, din oficiu, a eventualului caracter abuziv, subliniind că, prin cererea de chemare în judecată, au solicitat să se constate îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în ceea ce privește clauza de risc valutar. Prin urmare, instanța de apel avea obligația să analizeze clauza contestată sub aspectul caracterului abuziv.

Toate aceste critici invocate de recurenți sunt neîntemeiate, astfel că motivul de nelegalitate, care presupune încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, este nefondat.

Se constată că, privitor la clauza de risc valutar, care stipulează restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat (CHF), instanța de prim control judiciar a stabilit că această clauză reprezintă o transpunere în cadrul convenției părților a art. 1578 C. civ. din 1864, fiind exceptată de la domeniul de aplicare a Directivei 93/13/CEE, implicit, a Legii nr. 193/2000, cu consecința admiterii apelului băncii, schimbării sentinței apelate și respingerii cererii de chemare în judecată.

Prealabil acestei concluzii, instanța de apel a examinat criticile pârâtei cu privire la aplicarea greșită a legii de către tribunal, realizând o amplă și riguroasă analiză a clauzei deferite judecății, în cadrul căreia a tranșat că, în cauză, operează excluderea clauzei contractuale contestate de la analiza caracterului abuziv. A reținut astfel că prevederea art. 4.1 din contract, reclamată drept abuzivă, reflectă dispozițiile supletive ale art. 1578 C. civ. de la 1864, care consacră principiul nominalismului monetar și care se aplică automat contractelor de împrumut, indiferent de moneda în care s-ar încheia, cu condiția ca părțile, prin acordul lor, să nu deroge de la această regulă.

Pornind de la această premisă, în temeiul dispozițiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, care transpun art. 1 alin. (2) al Directivei 93/13/CEE, curtea de apel a stabilit că prevederea contractuală contestată de reclamanți nu poate fi supusă controlului din perspectiva caracterului abuziv.

În raport cu aceste constatări judicioase, Înalta Curte reține că instanța de apel nu putea păși la analiza pe fond a eventualului caracter abuziv al clauzei de risc valutar, potrivit cererii de chemare în judecată a reclamanților.

Contrar recurenților, care, într-o primă critică, invocă aplicarea cu prioritate a art. 1578 C. civ. de la 1864, în detrimentul Legii nr. 193/2000, se constată că instanța de apel, nu numai că a făcut aplicarea în cauză a dispozițiilor Legii nr. 193/2000 dar a și aplicat corect aceste dispoziții, orice susținere în sens contrar neputând fi primită.

Astfel, o clauză precum cea contestată în prezentul dosar, care transpune o normă legală supletivă din dreptul național, excede domeniului de aplicare a Directivei nr. 93/13/CEE, conform art. 1 alin. (2) din Directivă, al cărui corespondent în dreptul intern este art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, fiind exceptată de la controlul caracterului abuziv, potrivit jurisprudenței constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

În alți termeni, atunci când clauza defăimată drept abuzivă reproduce sau reflectă tocmai dispoziția din lege care s-ar fi aplicat convenției părților, în absența clauzei contestate, operează excluderea prevăzută de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, nemaifiind posibilă analiza condițiilor prevăzute la art. 4 alin. (1) din aceeași lege, solicitată de reclamanți prin cererea de chemare în judecată.

Incidența dispozițiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 reprezintă, practic, un fine de neprimire a cererii introduse de consumatori, în ceea ce privește controlul pe fond sub aspectul eventualului caracter abuziv, prin prisma criteriilor de la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Potrivit celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, această excludere se justifică prin aceea că, în principiu, prezumția legitimă este că legiuitorul însuși, prin normele edictate, a stabilit un echilibru între drepturile și obligațiile părților la încheierea contractului (Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, ECLI:EU:C:2013:180).

Nu mai puțin, instanța sesizata de consumator este obligată să verifice dacă operează exceptarea de la aplicarea Directivei 93/13/CEE, respectiv dacă prevederea contractuală reclamată drept abuzivă reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante, independent de alegerea lor ori dispoziții de natură supletivă, aplicabile automat, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb AG, C-92/11, ECLI:EU:C:2013:180 și Hotărârea din 20 septembrie 2017, U. și alții, C-186/16, pct. 29 și 30, ECLI:EU:C:2017:703).

Prin urmare, stabilind în mod corect incidența în cauză a art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, rezultă că raționamentul instanței de apel de a nu mai examina clauza sub aspectul caracterului abuziv, din perspectiva criteriilor enunțate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, este judicios.

Într-o a doua critică, recurenții susțin că obligația de a analiza eventualul caracter abuziv subzistă inclusiv atunci când clauza vizează obiectul principal sau prețul unui contract.

Pe acest aspect, Înalta Curte amintește că, în Cauza C-186/16, U. și alții împotriva V. S.A. (ECLI:EU:C:2017:703), Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13/CEE, îndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza condițiilor subsecvente. Altfel spus, respectând această ordine de prioritate, instanța de judecată poate proceda la analiza unei condiții numai în cazul neîndeplinirii condiției sau condițiilor precedente, fiind vorba despre o analiză în etape.

Or, instanța de apel, procedând la verificarea primei condiții, în mod corect a constatat că este îndeplinită, respectiv că operează excluderea de la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, fără a mai putea trece la analiza celei de a doua condiții, subsecventă primeia.

Numai dacă prima condiție nu ar fi fost îndeplinită, s-ar fi trecut la analiza condiției următoare, care presupune să se verifice dacă prevederea contractuală intră în noțiunea de de obiect principal al contractului, caz în care operează, de asemenea, excluderea de la controlul pe fond al caracterului abuziv însă numai cu condiția exprimării clauzei într-un limbaj clar și inteligibil. Dimpotrivă, dacă prevederea contractuală nu este clară și inteligibilă, instanța procedează la analiza eventualului caracter abuziv. Este real, așadar, că instanța este obligată să examineze eventualul caracter abuziv chiar și atunci când clauza vizează obiectul principal sau prețul unui contract însă numai în acest context.

Dat fiind că, în cauză, verificările la care instanța era obligată, în acord cu cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, s-au oprit în mod corect la prima condiție, ca urmare a îndeplinirii acesteia, critica recurenților nu poate fi primită.

Într-o ultimă critică, recurenții susțin că, potrivit legii, instanța de apel era obligată să examineze din oficiu clauza contestată sub aspectul eventualului caracter abuziv, impunându-se acest control și prin raportare la obiectul cererii deduse judecății.

Înalta Curte notează că examenul din oficiu al eventualului caracter abuziv se realizează numai atunci când clauza contestată intră sub incidența Directivei 93/13/CEE or, în cauză, instanța de apel a reținut că prevederea contractuală referitoare la riscul valutar este exclusă de la domeniul de aplicare al acesteia. Astfel, dacă o clauză nu intră in domeniul de aplicare a Directivei 93/13/CEE, astfel cum în mod legal a reținut curtea de apel în cauză, nu se mai pune problema analizei ex officio a caracterului abuziv. Prin urmare, nici această critică nu poate fi reținută.

În acest sens, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat în jurisprudența sa că, în conformitate cu art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare. În considerentele 37 și 38 ale acestei hotărâri, se arată că o clauză care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit, nu intră în domeniul de aplicare al Directivei (Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19,N.G., O.H. împotriva R., par. 36, ECLI:EU:C:2020:532).

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții K. și J. împotriva deciziei nr. 23/2022 din 18 ianuarie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții K. și J. împotriva deciziei nr. 23/2022 din 18 ianuarie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 februarie 2023.